Mersul acasa

Text: Filipeni 1:19-26

„Sunt strans din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine… ” Filipeni 1:23

Meditaţia asupra experienţei morţii, în special în urma unei suferinţe, nu este una din cele plăcute. Chiar şi aşa, pentru creştini, moartea înseamnă a merge Acasă. înseamnă a fi condus în prezenţa Mantuitorului, înseamnă a pleca din lumea aceasta, din mijlocul încercărilor şi durerilor ei, spre bucuria şi binecuvântările cerului. Pavel a vorbit despre dorinţa de a „se muta şi să fie cu Cristos”, ceea ce este „cu mult mai bine” decat a rămane aici jos pe pămant (Filipeni 1:23).
In excelenta sa carte: „Cand cei dragi sunt luaţi de moarte” Lehman Strauss a făcut unele comentarii interesante asupra cuvântului din greacă, tradus prin „a se muta”. El scrie: „Folosirea lui este metaforică în modul cum este utilizat în nautică atunci cand o corabie îşi ridică ancora din dana portului pentru a pleca în larg, sau în militărie, atunci cand oastea îşi strange corturile pentru a porni în marş.

In lumea antică grecească termenul era folosit şi atunci cand cineva era eliberat din lanţuri precum şi pentru a scoate un anumit produs din războiul de ţesut. Aşa este descrisă moartea în Biblie. Aici suntem ancoraţi în greutăţile şi suferinţele vieţii. Prin moarte, puntea se ridică şi ancora se adună pe tambur şi vom pluti spre ţărmul de aur. În moarte, ne adunăm corturile taberei şi pornim spre cer”. Strauss continuă să descrie ce încantare vom experimenta cu toţii atunci cand, după ani mulţi de despărţire de cei dragi, va veni în sfarşit ziua cand ne vom îndrepta spre casă. Astfel este moartea pentru cel credincios – o plecare Acasă pentru a fi cu Domnul! – R.W.D.

„Ziua-i scurtă – voi pleca în asfinţit
Ca să fiu cu Domnul care m-a iubit.
Văd în depărtare ţărmul însorit
Şi casa frumoasă ce mi-a pregătit.” – Vandali

„Pentru creştin cuvantul cer se pronunţă: A-C-AS-„

Painea zilnica

Viziunea şi realitatea

„Chemaţi să fiţi sfinţi…” 1 Corinteni 1:2

Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-a arătat ceea ce n-ai ajuns încă să fii. Ai avut viziunea, dar în nici un caz nu ai ajuns încă la realitatea ei. In vale, acolo unde demonstrăm dacă vom fi cei aleşi, este locul în care cei mai mulţi dintre noi se întorc înapoi. Nu suntem destul de pregătiţi pentru loviturile care trebuie să vină ca să fim transformaţi conform viziunii. Am văzut ceea ce nu suntem, precum şi ceea ce vrea Dumnezeu să fim. dar suntem noi gata să fim modelaţi conform viziunii, pentru a fi folosiţi de Dumnezeu? Modelarea vine întotdeauna pe căile obişnuite şi prin oamenii obişnuiţi.

Sunt cazuri când nu ştim care este scopul lui Dumnezeu; dar depinde de noi, nu de El, dacă ne lăsăm caracterul să fie transformat conform viziunii. Dacă preferăm să ne tolănim pe munte şi să trăim cu amintirea viziunii, nu vom fi de nici un folos practic în lucrurile comune din care este formată viaţa umană. Trebuie să învăţăm să trăim pe baza a ceea ce am văzut pe munte; nu în încântare extatică şi în contemplarea conştientă a lui Dumnezeu, ci trăind în viaţa reală în lumina viziunii până când adevărul viziunii se împlineşte în noi. Absolut toată pregătirea noastră este în direcţia aceasta. Invaţă să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a făcut cunoscute cerinţele Sale.

Micul “eu” se îmbufnează de fiecare dată când Dumnezeu îi spune Fă asta.Lasă acest mic “cu” să pălească sub mânia lui Dumnezeu -“Eu sunt cel ce sunt te trimite”. El trebuie să domine. Nu este răscolitor să ne dăm seama că Dumnezeu ştie unde trăim, dar cunoaşte şi coteţele în care ne furişăm? El ne va urmări ca un fulger strălucitor. Nici o fiinţă umană nu cunoaşte fiinţele umane aşa cum le cunoaşte Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Am învățat

Am învățat de la o floare
Căci nu contează de ești mic,
Poți fi o mare încântare
Cu frumusețe și pitic.

Am învățat de la albină
Că nu contează cât trăiești,
Contează doar ce lași în urmă
Din cât alergi, din cât trudești.

Am învățat de la prieteni
Că nu-i atât de important
Cât ești de sus pe scara vieții,
Ci să fii om e onorant.

Am învățat de la bătrâni
Că nu-i deajuns să ai peri albi,
Poți și așa sa faci dor răni…
Să fii matur e important.

Și de la melc am învățat
Că nu viteza doar contează,
Ajunge unde a plecat
Cine încet înaintează.

Am învățat de la copii
Că nu contează bogăția,
Ci bunătatea inimii
Ea iți aduce bucuria.

Samy Lupu

Viziunea şi realitatea

„Chemaţi să fiţi sfinţi…” 1 Corinteni 1:2

Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-a arătat ceea ce n-ai ajuns încă să fii. Ai avut viziunea, dar în nici un caz nu ai ajuns încă la realitatea ei. In vale, acolo unde demonstrăm dacă vom fi cei aleşi, este locul în care cei mai mulţi dintre noi se întorc înapoi. Nu suntem destul de pregătiţi pentru loviturile care trebuie să vină ca să fim transformaţi conform viziunii. Am văzut ceea ce nu suntem, precum şi ceea ce vrea Dumnezeu să fim. dar suntem noi gata să fim modelaţi conform viziunii, pentru a fi folosiţi de Dumnezeu? Modelarea vine întotdeauna pe căile obişnuite şi prin oamenii obişnuiţi.

Sunt cazuri când nu ştim care este scopul lui Dumnezeu; dar depinde de noi, nu de El, dacă ne lăsăm caracterul să fie transformat conform viziunii. Dacă preferăm să ne tolănim pe munte şi să trăim cu amintirea viziunii, nu vom fi de nici un folos practic în lucrurile comune din care este formată viaţa umană. Trebuie să învăţăm să trăim pe baza a ceea ce am văzut pe munte; nu în încântare extatică şi în contemplarea conştientă a lui Dumnezeu, ci trăind în viaţa reală în lumina viziunii până când adevărul viziunii se împlineşte în noi. Absolut toată pregătirea noastră este în direcţia aceasta. Invaţă să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a făcut cunoscute cerinţele Sale.

Micul “eu” se îmbufnează de fiecare dată când Dumnezeu îi spune Fă asta.Lasă acest mic “cu” să pălească sub mânia lui Dumnezeu -“Eu sunt cel ce sunt te trimite”. El trebuie să domine. Nu este răscolitor să ne dăm seama că Dumnezeu ştie unde trăim, dar cunoaşte şi coteţele în care ne furişăm? El ne va urmări ca un fulger strălucitor. Nici o fiinţă umană nu cunoaşte fiinţele umane aşa cum le cunoaşte Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Încercarea credinţei

“… credință cât un grăunte de muştar…” Matei 17:20

Trăim cu ideea că Dumnezeu ne răsplăteşte pentru credinţa noastră și poate că asa este la început: dar noi nu câştigăm nimic prin credinţă, ci credinţa ne aduce într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi-I dă Lui posibilitatea să lucreze în noi. Dumnezeu trebuie să distrugă mereu baza experienţei tale, dacă eşti un copil al Lui, pentru a le aduce în contact direct cu El. Dumnezeu vrea să înţelegi că trebuie să trăieşti o viaţă de credinţa, nu o viaţă de exaltare sentimentală datorată binecuvântărilor pe care ţi le-a dat. La început, viaţa ta de credinţă a fost limitată şi intensă, fixată in jurul unei mici fărâme însorite de experienţă care avea în ea atât raţiune, cât şi credinţă şi care era plină de lumină şi dulceaţă. Apoi Dumnezeu Şi-a retras binecuvântările Sale de care erai conştient, ca să te înveţe să umbli prin credinţă. Valorezi mai mult pentru El acum decât în zilele de încântare conştientă şi mărturie exaltată.

Credinţa, prin însăşi natura ci, trebuie încercată; adevărata încercare a credinţei nu constă în faptul că ne e greu să ne punem încrederea
în Dumnezeu, ci în faptul că trebuie să se limpezească in minţile noastre caracterul lui Dumnezeu. Credinţa, pentru a fi pusă în practică, trebuie să treacă prin perioade de izolare de nedescris. Nu confunda niciodată încercarea credinţei cu disciplina obişnuită a vieţii. Multe dintre lucrurile pe care noi le numim încercări ale credinţei sunt coasecinţele inevitabile ale faptului că trăim.

Credinţa bibilica este credinţa în Dumnezeu în ciuda a tot ceea ce I se opune Lui – “Voi rămâne credincios caracterului lui Dumnezeu, orice ar face El” ..Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El” – aceasta este cea mai sublimă declaraţie a credinţei din toată Biblia (vezi Iov 13:15)

Oswald CHAMBERS

Trăiesc… Ce mare har!

Privesc cu încântare
Cum soarele apune,
Iar gândul meu se duce
În alt hotar de lume.

Atunci, Îți mulțumesc
Că m-ai ferit de rele
Simțind, cum brațul Tău
M-acoperă cu stele.

În contemplarea lor
Un vis mi-se înfiripă,
Te simt că mă veghezi
Și noaptea se ridică.

Cocoșii, încep să cânte
Iar stelele dispar,
Începe o nouă zi;
Trăiesc… Ce mare har!

Un răsărit de soare
Și-un orizont albastru
Se văd peste căpița
Făcută din fân proaspăt.

Atunci, mă rog la Tine
Dorind să fii din nou…
Alăturea de mine,
Să mă ferești de rău.

Tu, îmi răspunzi îndată
Punând pe fața mea
O rază de lumină
Și-atunci, Te pot vedea.

Te văd în râul care curge
Și-n vântul ce adie,
În bobocel de floare
Ce soarele-l mângâie.

În pui de păsărele
Ce vor cu disperare
O gâză sau un vierme,
Căci altfel, mor de foame.

În zâmbet de copii
Ce merg voioși spre școală,
Părinți ce îi petrec
Se rog’ la Tine, iară.

În turma ce-o conduc
La iarba cea mai grasă,
Mă văd și eu la fel,
În turma cea aleasă.

În ruga ce o spunem
Când stăm cu toți la masă,
Tu ești prezent cu noi
În fiecare casă.

Îmi dai putere-n brațe,
În gând, înțelepciune,
Un suflet mai curat,
Pe buze vorbe bune.

Te caut să-Ţi mulțumesc
Și merg în adunare,
Aici mă încarc cu har
Și binecuvântare.

Te rog frumos, să mă veghezi
Când soarele apune,
Căci vreau s-adorm pe brațul Tău,
Iar Tu, să-mi spui pe nume.

Gigi Stanciu