Înălțare…

A personificat Iubirea
Și-i așteptăm din nou venirea
Izbăvitorului pios,
Al vieții Domn, Isus Cristos!
De la-nviere la-nălțare,
Vădindu-Se în lumea mare,
Cutreierând, lăsa dovadă
Și cel mai pesimist-să creadă!
Și sutelor de ucenici
S-a arătat, fiind aici;
Apoi, sub ochii tuturor,
S-a ridicat, cuprins de nor,
Să mijlocească-n cerul sfânt
Pentru acei de pe pământ
Ce pocăindu-se, vor fi
Părtași cu El, în veșnicii!

La cerul Tău nădăjduim
Și-n cânt de dor Te preamărim!
Schimbați în cuget și trăire,
Veghem și Te-așteptăm, Sfânt Mire!

Laura Minciună  

Iniţiativa împotriva deprimării

Ridică-te şi mănâncă.”

1 Împăraţi 19:5

Îngerul nu i-a dat lui llie o viziune, nici nu i-a explicat Scriptura, nici n-a făcut altceva remarcabil; i-a spus lui llie să facă cel mai obişnuit lucru: să se scoale şi să mănânce.

Dacă n-am fi niciodată deprimaţi, nici n-am fi vii. Doar lucrurile materiale, prin natura lor, nu pot fi deprimate. Dacă o fiinţă umană n-ar putea fi deprimată, ea n-ar fi capabilă nici de bucurie şi exaltare.

Există lucruri în viaţă care sunt făcute să deprime, lucruri care au aceeaşi natură cu moartea; atunci când te cercetezi, ia întotdeauna în calcul şi capacitatea de a fi deprimat.

Când vine Duhul lui Dumnezeu, El nu ne dă viziuni, ci ne spune să facem lucrurile cele mai obişnuite la care ne-am putea gândi. Deprimările tind să ne îndepărteze de lucrurile obişnuite ale creaţiei lui Dumnezeu. Dar atunci când vine Dumnezeu, suntem inspiraţi să facem cele mai naturale şi mai simple lucruri – lucruri în care nu ne-am imaginat niciodată că se găseşte Dumnezeu, dar, pe măsură ce le facem, descoperim că El este acolo.

Inspiraţia care ne vine în acest fel este antidotul deprimării; trebuie apoi ca şi următorul lucru pe care-l avem de făcut să-l facem sub inspiraţia lui Dumnezeu. Dacă facem un lucru cu scopul de a învinge deprimarea, adâncim această deprimare. Dar, când Duhul lui Dumnezeu ne face să simţim în mod intuitiv că trebuie să facem acel lucru, în momentul în care îI facem, deprimarea a dispărut. De îndată ce ne ridicăm şi ascultăm, ne înălţăm pe un plan superior al vieţii.

Oswald Chambers

Psalmul 139

Doamne, Tu mă cercetezi
De aproape şi mă ştii
Când mi-e inima zdrobită
Sau huceag de bucurii.

De departe-mi pătrunzi gândul
Care nici că nu se naşte
Şi Tu, Doamne, dinainte,
Știi ce cuget mă va paşte.

Nici nu îmi ajunge vorba
Frământându-se pe limbă
Că şi simt cum Duhul vieţii
Dinăntru mă preschimbă.

Tu-mi cunoşti căile vieții
Când mă culc şi când mă scol
Cu aripi ocrotitoare
Îmi dau îngerii ocol.

Taina Ta atât de mare
E prea greu s-o pot pătrunde
Spre nadir este înălțare
Din abisele profunde.

De la faţa Ta deoparte
Unde pot să stau retras
Când prin Duhu-Ţi, de aproape
Tu îmi numeri orice pas?

Dacă m-aş sui la ceruri
Tot Tu eşti şi-acolo sus
Dacă mă cobor în groapă
În adâncuri stai ascuns.

Dacă zorile m-or duce
Dincolo pe ţărm de mare
Chiar şi-acolo mă ajunge
Mila Ta ocrotitoare.

Dacă searbădul mormânt
M-o acoperi cu tină
Chiar şi-n noaptea din sicriu
Mi-oi trimite Tu lumină.

Fiindcă şi-ntunecimea
E ca ziua pentru Tine
Și în faţa Ta chiar noaptea
Se preface în lumine.

Tu mi-ai întărit rărunchii
M-ai ţesut la mama-n pântec
Cum să nu îţi laud, Doamne,
Vrednicia Ta în cântec?

Minunată Ţi-e făptura
Sfinte lucrările Tale
Şi ce bine văd acuma
Singura spre Tine Cale.

Nu Ţi-am fost străin vredată
Nici când tainic din pământ
Îmi zideau un trup de om
Ursitoarele de vânt.

M-ai văzut cu mult nainte
Chiar ca mama a mă vede
Şi în cartea Ta-mi sunt scrise
Toate faptele secrete.

Cât de nepătruns eşti, Doamne,
Câte lucrările Tale
Că-s mai multe ca nisipul
Aşternut la ţărm de mare.

De trăiesc sau mor de-acuma
Eu oricum sunt robul Tău
Doamne, dacă-ai stinge ura
Făcătorilor de rău.

Depărtați-vă de mine
Oameni însetați de sânge
Ce vorbiți pizmaș pe Domnul
În rostirile nătânge.

Ce Îl vrăjmășiți în spate
Îi luați numele în van
Doamne, cum să nu urăsc
Pe acel ce Ți-e dușman?

Da, urăsc cu ură multă
Pe acei cu gândul laș
Și-i socot fără osândă
Ca pe proprii-mi vrăjmași.

Dacă este-n mine ură
Stinge focu-n gândul meu
Ce pot oamenii să-Ţi facă
Ţie, Însăşi Dumnezeu?

Şi cu mila Ta cerească
Schimbă-mi, Doamne, gândul van
Fă-mă Doamne, să-l iubesc
Și pe acel ce mi-e dușman.

Doamne, mă cunoaște bine
Cercetează-mă, mă iartă,
Mă încercă și mă pune
De-s greșit, pe calea dreaptă.

Marin Mihalache

Îmi doresc…

                      Îmi doresc…
(Gal.2,20; Fil.1,21)

Îmi doresc să mor odată însă pentru totdeauna
Din firea mea cea spurcată care învie întotdeauna
Și-mi doresc cu orice preț să evit cumplita moarte
Ce survine acolo unde nu-i spălare de păcate.

Îmi doresc să-mi leapăd tronul, pentru punere pe cruce,
Ia să-mi fie tron și țelul care zilnic mă conduce
Și-n micuțul meu regat să domnească pacea care
Vine de la Domnu Isus ca răspuns la ascultare.

Îmi doresc o înălțare în țărâna mea de jos
Care cert să dovedească că trăiesc nu eu, Hristos!
Că-am murit cu El odată și cu El am înviat
La o viață ce reflectă Legământul încheiat.

Îmi doresc să vadă oricine că-n perimetralul meu
Nu există o altă fire decât cea din Dumnezeu
Și-un mare câștig mi-e moartea țărânei mele de jos
Fiindcă traiul meu și viața este Veșnicul Hristos!

Îmi doresc să știe oricine și să înțeleagă bine
Că viață nu există unde nu-i moarte de sine!
Dumnezeu Îi Sfânt și bun, nu-ți știrbește demnitatea,
Tu alegi cui te supui, tu alegi viața ori moartea!

Îmi doresc ca toți să-și țină inima în empireu
Da într-acela unde-I Domn, Hristosul lui Dumnezeu!
Fiindcă mulți păzesc religia și-au un domn imaginar
Căruia-i pretind de toate după gustu lor amar…

Îmi doresc ca toți să poarte dragostea nepieritoare
Într-al inimii cuprins, ca pe-o apă curgătoare
Căci e dezgustată lumea de izvoare înșelătoare
Și prea sătulă-i să audă chimvale zângănitoare.

Îmi doresc discursuri clare, sumând lucruri importante
Nu zumzetul predicării pline de povești picante
Nici zângăneala cântării ce-are scopu înveselirii…
Scop ce pierde din esență melodia nemuririi!

Îmi doresc să văd cum calcă-n urma lui Hristos popor
Care până-acum urmase urma imaginației lor,
Precizată de religii, după-o „gâdilare a firii”,
Ce nu are-n evidență Calea, nici Ținta sfințirii!

Dar nevoie-i pentru aceasta de-o trezire printre sfinți
Și-o sinceră pocăință-n cei ce-și zic că-s pocăiți
Și-i nevoie de-o umplere a vaselor de pământ
Cu lumină din Lumină, cu al Domnului Duh Sfânt!

O, întărește-ne credința Dumnezeule iubit
Și puterea de ne-aduce pe-Altar darul neștirbit…
O, întărește-ne în omul care chipul Tău îl poartă
Și umple-ne de Puterea Care schimbă-a lumii soartă!

O, îndură-Te și-aprinde Doamne-n noi dorința vie
De a fi lumini ce-arată Calea către veșnicie,
Nu prin vorbe interesante, filozofic plăsmuite
Ci cu trupul pe Altar, prin trăiri deplin sfințite!

Ioan Hapca

Apleacă-te şi vei fi ridicat

“Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui, El să vă înalţe.” (1 Petru 5.6)

Aceasta este o făgăduinţă: dacă noi ne plecăm, Dumnezeu ne va ridica. Smerenia duce la slavă; supunerea este calea ridicării. Aceiaşi mână a lui Dumnezeu care apasă asupra noastră ca să ne facă să ne plecăm, este gata să ne ridice ca să primim această binecuvântare. În lumea aceasta trebuie să te pleci, ca să câştigi. Mulţi se înjosesc în faţa oamenilor, dar nu capătă ocrotirea mult dorită. Dar acela care se pleacă sub mâna lui Dumnezeu, va fi îndreptat, sprijinit, îmbogăţit şi întărit de El. Obiceiul Său este de a-i smeri pe cei mândri şi a-i înălţa pe cei smeriţi.

Totuşi lucrările lui Dumnezeu îşi au vremea lor. Trebuie ca acum, chiar din această clipă să ne smerim, pentru ca Domnul să facă să nu apese asupra noastră mâna întristării. Când ne loveşte El, datoria noastră este să primim loviturile Sale cu o supunere totală. Înălţarea noastră va avea loc “la vremea ei” şi Dumnezeu este cel mai bun Judecător al acelui ceas şi zi. Să nu dovedim nerăbdare ca să primim o binecuvântare. Pentru ce s-o dorim mai înainte de vremea ei? Ce pretindem noi? Desigur, nu suntem încă destul de smeriţi, ca să aşteptăm într-o supunere liniştită. Dumnezeu să ne dea această smerenie!

Charles Spurgeon