10 Ianuarie

„Chiar dacă nu voi mai avea carne, îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu.” Iov 19:26

Notaţi subiectul aşteptării devotate a lui Iov: „îl voi vedea pe Dumnezeu”. El nu spune „Voi vedea sfinţii” — deşi, fără îndoială, ar fi o fericire negrăită — ci „îl voi vedea pe Dumnezeu”. Nu „voi vedea porţile de aur, voi privi zidurile de iaspis, voi primi o coroană de mărire” ci „îl voi vedea pe Dumnezeu”. Aceasta este esenţa şi substanţa cerului; aceasta este fericita nădejde a tuturor credincioşilor. Prin credinţă, desfătarea lor este să-L vadă acum în lucrările Sale. Le place să-L întâlnească în părtăşie şi rugăciune, dar în ceruri II vor vedea clar, şi văzându-L „așa cum este” (1 loan 3:2), vor deveni asemenea Lui. Asemenea lui Dumnezeu — ce ne putem dori mai mult? O imagine a lui Dumnezeu — ce ar putea fi mai bine?

Unii citează pasajul „chiar dacă nu voi mai avea carne, îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu” şi găsesc o aluzie la „Cuvântul s-a făcut trup” (loan 1:14) şi la glorioasa Lui arătare, care va fi evenimentul ultimelor zile. Nu vom discuta aici adevărul acestei presupuneri, ci siguranţa că Christos va fi obiectul viziunii noastre veşnice; II vom vedea şi nu ne vom dori niciodată o bucurie mai mare. Nu vă gândiţi că va fi un cerc prea restrâns pentru mintea noastră. Nu va exista decât o singură sursă de desfătare, dar această sursă este infinită. Toate atributele Sale vor fi subiecte de contemplare, şi cum El este infinit în orice aspect, nu trebuie să ne temem că le vom epuiza vreodată.

Lucrarea Sa, darurile Sale, dragostea Sa pentru noi şi gloria Sa în toate ţintele şi acţiunile sale — toate acestea vor fi teme veşnic noi. Patriarhul privea această vedere a lui Dumnezeu ca pe o bucurie personală, „Ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:27). Gândeşte-te la realitatea fericirii cereşti; gândeşte-te că cerul va fi al tău. „Ochii tăi vor vedea pe împărat în strălucirea Lui” (Isaia 33:17). Orice strălucire pământească se întunecă şi scade până la urmă, dar aici este o strălucire care nu se va întuneca niciodată, o glorie care nu poate scădea: II voi vedea pe Dumnezeu.

C.H. Spurgeon

Mi-e dor de cer

Mi-e dor de cer, de Locul sfânt desăvârșit,
De Cetatea eternă, de Mirele iubit,
Mi-e dor de toți cei dragi, ce sunt acolo sus,
Mi-e dor de veșnicie, de-al meu Mire Isus.

Mi-e dor de cer, de locul binecuvântat,
De miile de îngeri, de al meu Împărat,
Mi-e dor de pomul vieții ce rodește mereu,
De Tronul plin de slavă, mi-e dor de Dumnezeu.

Mi-e dor de cer, de străzile ce strălucesc,
De porțile mărețe ce cu drag mă primesc,
Porți de mărgăritare și ziduri de iaspis,
De măreția sfântă, splendori de nedescris.

Mi-e dor de cerul nou, de Cetatea de vis,
De Locul mult dorit, eternul Paradis,
Mi-e dor de locul unde nu vor mai fi dureri,
Nici tânguiri, nici lacrimi, ci sfinte privegheri.

Mi-e dor de cer, mi-e dor de Locul glorios,
De-al meu Mântuitor, de Domnul meu Hristos,
Mi-e dor de Râul vieții, limpede, cristalin,
De Cel Atotputernic, de Domnul meu, Amin!

Ica Drăgoi

Tu nu esti ca o piatra

Tu nu eşti ca o piatră într-un râu
Ce stă în calea apelor ce trec
Lăsându-te  mereu fără de brâu
Şi fără viaţă, şi mai gol, mai sec.

Tu nu eşti ca o piatră într-un drum
Ce e călcată de orice picior
Ce arzi în flăcări fără nici un fum
În zilele încercării în cuptor.

Tu nu eşti ca o piatră pe un ogor
Ce an de an, tristeţea o răpune
Când secerişul pleacă cu al lui nor
Şi ea rămâne singură-în păşune.

Tu nu eşti ca o piatră într-un pustiu
Popas doar de-o clipă pentru fiare
Ce se ascund de focul auriu
Găsind o umbră fără de răcoare.

Tu nu eşti ca o piatră într-un ocean
Ce împărăţeşte adâncul nemilos
Ce nu-i atinsă nici de daltă, nici ciocan
Şi într-un zid, n-ar fi de vreun folos.

Tu nu eşti aceea piatră de pe munte
Ce pe înălţimi stă ca învelitoare
Adăpostind adesea pe a ei frunte
Nori ce ascund o slavă trecătoare.

Tu nu eşti acea piatră de adăpost
Ce ascunde în ea plăcerile murdare
Ce întinează  acum tot ce a fost
Cândva curat, prin jertfa de iertare.

Tu nu eşti piatra care a fost  sculptată
Să porţi în tine, un chip necunoscut,
Un nume doar, ce n-are viaţă
O umbră, a chipului de lut.

Tu eşti o piatră de topaz
O piatră încercată
Prin bucurii, şi prin necaz,
Din cer, eşti prelucrată.

Tu eşti  piatra cea de hrisolit
A şaptea piatră de podoabă
Şi, ori şi cât ai fi de prigonit,
Tu îţi aduni în cer, comori de slavă.

Tu eşti ca piatra de iaspis
Şi în zid, şi-n temelie
Biruitor de îi fi, e scris,
Vei străluci o veşnicie.

Şi tu, safir şi crisolit,
Beril şi crisopraz,
Veţi străluci în infinit
Departe de orice necaz.

Şi voi, ca nişte pietre vii
Sunteţi zidiţi să fiţi o casă
Ce va străbate veşnicii
De glorie împărătească.
Muresan Ciprian,

Ierusalim ceresc

Ierusalim ceresc, oraş de vis
Cu temelii şi ziduri de iaspis
Cuvântul Sfânt în umbre mi-a descris
Frumseţea ta ţesută-n Paradis.

În surghiun, bătrânul iconar –
Ioan, Apostolul vizionar,
Cercă a întrupa al tău chenar
În tâlcuri şi-n metafore de har.

Mi-a spus ce-apoteoze de cununi
Ce veşnice şi-adânci înţelepciuni
Ce negrăite simţăminte-aduni
În nimbul tău de taine şi minuni.

Nu e cuvânt să poată să descrie
Podoaba ta şi strălucirea vie
Şi-n sânul tău, cu câtă armonie
Va-mpărăţi a crucii seminţie.

Ierusalim ceresc, oraş sublim
Frumos, că nu există paradigm
Să te compare, să te cânte-n ritm
Cât eşti de pur, de sfânt, Ierusalim!

Tu nu eşti ca Ierusalimul pământesc
Învăluit în fumul strămoşesc
În care Sanhedrinul preoţesc
A răstignit un Fiu dumnezeiesc…

Nici ca Ierusalimul cu vestigii
Cu-atâtea catedrale şi religii
De ură-mpovărat şi de intrigii,
Proscris la foc de omeneşti litigii…

Ci-acolo Templul tău e maiestos
Tămâia ta e cântec glorios,
Acolo sfinţii-n zbor de albatros
Privesc într-una slava lui Hristos.

Pe porţile de perle şi topaz
Nu va intra durere sau necaz
Şi nu va fi povară pe grumaz
Nici sipete de lacrimi pe obraz.

Căci Mielul ce-a-ndurat al urii chin
Balsam e-n tine, viaţă şi alin,
Izvor de apă vie pururi plin
E Pâinea frământată-n har divin.

Ierusalim ceresc, cetate sfântă
Spre tine dorul meu nestins se-avântă;
Cu imnul celor care veşnic cântă
Mireasa albă te binecuvântă.

Pe străzile de-azur, diamantine,
Mă va aduce Harul şi pe mine
M-oi odihni şi desfăta în tine
Cu Mirele, pe veci, Ierusalime.

Nicholas Dinu