Tablou de iarnă

Văzduhul cerne maldăre de nea
Peste pământ, cu cerul vrând să-l lege,
Să-i oblojească crestele betege ….
Şi-mbrăţişate peste timp să stea.

În linişti sacre, de tărâm galactic,
Lin doarme firea sub vegheri astrale,
Slab ticăind la treceri siderale,
Pe culmile-ngheţate de vânt arctic.

Doar casa mea, ca-ntr-un tablou pictată,
Cu galbenă lumină la ferestre
Freamătă-n note calde, vii, terestre,
Şi-ntruchipează fericirea toată.

Olivia Pocol

Comoară de iarnă

Zăpada a venit cu fulgii albi zglobii
Veșmântul așternând pe-ntinsele câmpii.
Totul pare ca rupt dintr-o poveste
Ce coboară de sus din zările celeste.

Iarnă cu rochia albă și strălucire diafană
Diamant de gheață ne pui pe la fereastră.
Ne-aduci la toți aminte de sfinte bucurii
De sania din ogradă și joaca de copii.

Iarnă tu ne-nvălui cu drag altarul vieții
Prin povestiri de seară citite-n gura sobei.
Cu lemnul ce pocnește trezind imaginația
Cu gheața ca o brumă ce-a îmbrăcat fereastra.

Atunci când cerni a Ta comoară de zăpadă,
Doamne te rugăm să lași și fericire-n viață.
Alături de mirajul ce coboară pe pământ
Dă-ne la toți cadou s-avem un suflet blând.

Simion Ioanăș

Imposibilul

Smochinul blestemat n-a mai rodit nicicând
Dar meditând cuvântul, m-a frământat un gând:
De ce Isus a blestemat smochinul neroditor?
Căci încă nu era vremea smochinelor!

E ca și cum iarna ai vrea să culegi mere:
E normal că mărul n-are ce să-și ofere.
C-o logică simplă înțelegi ușor
Că iarna nu este vremea merelor.

Și atunci de ce l-a blestema degrabă?
Căci era normal roade să nu aibă!
Fiindcă Dumnezeu să știți, e singurul
Cu dreptul să ne ceară imposibilul!

Știu, e imposibil să îi iubești pe cei
Ce prin cuvinte-ți lasă în inimă cârcei,
Dar cât este de greu, iată, Isus cere
Să iubești și să rabzi a vorbelor durere.

Cum n-ar fi imposibil când altul te-a lovit
Să nu-i răspunzi la fel, ci să stai liniștit,
Ba mai mult, Isus, în loc să-ți dea răgaz
Te pune să întorci și celălalt obraz!

Nu pare imposibil stăpânul să-ți ceară
Pentru ce n-a semănat, vreodată socoteală?
Ți-a Domnul ție un talant, sau doi
Dar iată că dorește mai mulți înapoi!

E atât de greu când vin pietre spre tine
Celor ce le aruncă să le urezi de bine,
Să știi că n-au dreptate și totuși tu să taci,
E-aproape imposibil, dar așa să faci!

Dumnezeu ne cere și nouă uneori
Imposibilul, dar de atâtea ori
Noi suntem smochinii care nu rodim
Și chiar când e recolta, tot frunze oferim.

Dacă Domnul iarna îți cere să-nflorești
Că asta-i imposibil să nu te gândești!
Imposibilul e posibil prin credință
Iar celui ce crede, totu-i cu putință!

Gândește-te acum la viața ta întreagă
La medicii care n-aveau ce să-ți facă,
La Dumnezeu pe care nu-l cunoșteai defel
Dar care a venit să te cunoască El!

Gândește-te la cei pe care credeai că îi urăști
Dar Domnul te-a făcut prin El să îi iubești.
Gândește-te când ziceai că n-o să te ridici
Dar iată-a fost posibil, și astăzi ești aici!

Mirela Olteanu 

Griji de Toamnă

E Toamnă, şi spre altă Toamnă,
Să te gândeşti când intri-n iarnă,
Când zilele fi-vor reci şi geroase,
Când peste câmpuri, peste case,
Mantia albă se întoarnă.

Şi peste tot, în câmp şi-n ogradă,
Sclipind, mantia albă de zăpadă
Se va aşterne în taină-acoperind,
Sămânţa pusă-n brazdă odihnind.
Puteri să aibă odrăslind.

E Toamnă! Iată că sosit e ceasul
Acum, să-şi cureţe oricine vasul,
Şi îngrijindu-l, să-i fie alb şi curat
Ca plin cu vârf, de roade îndesat,
Cu drag să-şi ţină pasul.

Sub sfânta mare binecuvântare,
Să fie pus la socotire în grânare,
Unde cu grjă, prin trudă s-adună
Toţi cei aleşi, spre-a fi-mpreună.
În cer la scumpa adunare!

Flavius Laurian Duverna

Se lasă așteptată primăvara…

Un rece vânt de iarnă se-ntețește
În întunericul stăpân peste oraș
În față și în suflet mă lovește,
Să îmi întoarcă șovăielnicii mei pași…

Unde e luna, unde e în astă noapte?
Oh, după norii gri iar s-a ascuns…
Și de acolo parcă-mi spune-n șoapte
Că stelele sunt triste și au plâns…

Merg înainte, să-nțeleg misterul
Ce pân’ acuma nu l-am deslușit
Dar, parcă zăvorât tace și cerul…
Pământul de mult timp a amuțit…

De ce mai zăbovesc? Mă-ntorc acasă!
Nu e chiar beznă, câmpu-i alb, totuși pustiu…
Ce frig e… însă-n casa mea frumoasă
E cald și bine, iar afară e târziu! …

Se lasă așteptată primăvara…
Zăpada albă-mi scârțâie sub pași,
Doar ea mi-arată unde e cărarea
În întuneric, înapoi către oraș…

Emanuel Hasan

1 martie

Cât iarna-a fost – atâta dor
De inimi ce-au dorit să spere:
Se va porni cu-un mărţişor
Aniversarea Primăverii.

Atunci doream doară a şti
Din încleştarea dură-a gheţii:
Un ghiocel va răsări
La onomastica Vieţii.

Noi ne-am păstrat acelaş vis
În duh, în suflet şi în fire:
Albu-i chemare-n necuprins,
Iar roşul – jertfa de iubire.

Trecu crăiasa de cristal
Cu nopţi străpunse de veghere
Când ghiocelul de opal
Străpunse-omătul cu putere.

A răsărit… a câştigat…
Modest în razele de Soare
Cu inimi l-au întâmpinat
Două culori de mărţişoare.

Şi sărbătoarea se porni
Cu-această minunată veste
A Primăverii primă zi,
Şi-a Vieţii, proaspătă poveste.

Victor Bragagiu

Isus, unica Speranță!

Nostalgie la finalul primăverii,
Melancolie la trecerea verii,

Tristețe de sfârșit de septembrie:
Teamă de frig, de tenebre….

Dor de soare în iarnă,
Jind de răcoare în vară…

Râvnim după fragi în noiembrie,
Dorim ghiocei în decembrie,

Urcăm către „Vârful cu dor”
Pentru jocul cu nea în „Cuptor”.

Mereu tânjim după trecut
Sau visăm la un nou început.

Depresia încercării în viață…
Dar există un Far, o Speranță:

Isus revine,-Mirele Erou,
Să facă cerul și pământul nou!

S-aducă Mileniul de aur,
Căci e-al Sionului Sfânt-Faur,

Al lumii de iubire Făcător,
Ne dă nădejdi și-un viitor!

Amin! Vino, Doamne Isuse!

Marinau Daniela 

În miez de iarnă, primăvara

În miez de iarnă, primăvara
Vrea să mă-mpace cu alin,
Strecoară-n vene gând senin,
Dar vine seara.
Iar drumul meu spre asfințit
E scurt și cere isprăvit-
Mai e puțin.

Adeseori, pe înserat,
Aud o șoaptă: „Nu te teme!”
Apoi, Stăpânul peste vreme
Și peste tot ce a creat
Îmi spune „Totu-i bine, vezi?”
Și mă-nconjoară cu grămezi
De crizanteme.

În miez de iarnă, primăvara
Trimite calde melodii;
Eu mă mai sprijin de copii,
Să-mi port povara.
N-o să mai văd salcâm cu flori,
Dar voi vedea ai zilei zori
În veșnicii.

Îmi știe suferința mersul
Și-atunci când gem, nu cad înfrânt,
Că doar m-așteaptă ca să-i cânt
Tot universul.
Nu-mi spuneți mie c-am să mor,
Eu sunt rob sfânt și călător
Spre Cel Preasfânt!

Și-mi sunt alături, pe vecie,
Făcându-mi semne din eter,
Un nor de martori, ce nu pier:
Voi fi cu Iov, Enoh, Ilie,
Cu Moise, Avraam, cu Sara-
Că-n miez de iarnă, primăvara
M-așteaptă-n cer.

Carmina Iri Voicu

Nopţi de iarnă

Purtăm pe noi alte veşminte
Căci viscoleşte al iernii vânt…
Şi stăm cuminţi, fără cuvinte
Pe lângă soba cea fierbinte
Şi ascultăm al iernii cânt…

Pământul negru, îi-alb acum
Şi florile sunt degerate
Privim în zare, ca în fum
Şi răsfoim al vieţii-album
Cu poze colorate…

E-aproape linişte, aproape…
Doar vântul cel nestăvilit
De fulgii reci, nu mai încape
Şi-ncepe furios să sape
Obrazul nostru obosit.

Se face noapte mai îndată
O carte Sfântă răsfoim…
Nu-s nori pe bolta înstelată
Şi inimile-ncep să bată,
Şi-n rugăciune, clocotim…

Încet, obrazul lăcrimează
Şi nu mai vrem să ne oprim…
Simţim putere-așa fierbinte
Răsună clocot de cuvinte
Şi mângâieri de sus simţim.

Purtăm spre cer mâinile noastre
Aşa de mult ne adâncim…
Atingem zările albastre
Parcă zburăm mai sus de astre
Şi mâna Lui, pe noi simţim…

Aşa petrecem nopţile de iarnă…
E visul nostru, mult iubit
Când norii, iar încep să cearnă
Şi Dumnezeu, din cer ne toarnă
Din undelemnul Lui sfinţit…

Avasilcai David