1 Decembrie

Tu ai rânduit vara şi iarna.” Psalmi 74:17

Suflete, începe luna aceasta de iarnă cu Dumnezeul tău. Zăpada îngheţată şi vântul pătrunzător să-ţi amintească de faptul că El îşi ţine legământul cu ziua şi noaptea, şi că va ţine şi legământul slăvit pe care 1-a făcut cu tine prin persoana lui Isus Christos. Cel care este credincios cuvântului Său în trecerea anotimpurilor acestei lumi păcătoase şi sărace, se va dovedi credincios şi în privinţa singurul Său Fiu prea iubit. Iarna nu este un anotimp confortabil în suflet, şi dacă tu îl ai chiar acum, este foarte dureros. Dar există o mângâiere: s-a spus că Domnul a făcut-o.

El trimite vânturile îngheţate ale necazurilor peste mugurii aşteptărilor. El împrăştie bruma ca cenuşa peste păşunea bucuriei tale, odinioară verde. El aruncă fărâme de gheaţă peste izvoarele plăcerii tale. El le face pe toate. El este marele împărat al iernii, şi El domneşte în împărăţia frigului; de aceea, nu te poţi plânge. Pierderile, crucile, greutăţile, boala, sărăcia şi o mie de alte rele sunt trimise de Domnul, şi vin cu o misiune înţeleaptă. Îngheţul ucide insectele mortale şi pune stavilă bolilor molipsitoare; el sfărâmă brazdele de pământ şi înmoaie sufletul. O, dacă iarna încercării ar avea întotdeauna astfel de rezultate în sufletul nostru!

Cum preţuim acum focul! Cât de plăcută este strălucirea lui veselă! Să-L preţuim şi pe Domnul în acelaşi fel, fiindcă El este sursa constantă de iubire şi căldură, în orice necaz. Să ne apropiem de El ca să găsim bucurie şi pace în credinţă. Să ne îmbrăcăm în hainele călduroase ale făgăduinţelor Lui şi să ne apucăm de treburile potrivite anotimpului. Leneşul care nu ară din cauza frigului are de îndurat consecinţe severe, fiindcă la vară va ajunge să cerşească şi nu va avea nimic.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Anotimpurile

Domnul le-a făcut frumoase, toate pentru vremea lor,
Primăvara luminoasă cu mulţimea florilor,
Şi albinele, şi mieii, şi mulţimi de porumbei,
Zâmbetele primăverii răspândesc parfum de tei.

Uite colo pârâiaşul, limpede şi cristalin,
Care-i plin de strălucire, cu albastrul cel senin.
Codrii ca în fantezie, ramuri clătinate-n vânt,
Cântă marea simfonie, lăudând pe Tatăl Sfânt.

Colo pe o cărăruie, omul trece fericit,
Parcă-ar vrea mereu să spuie: „Doamne fii în veci slăvit!”
Şi mergând mereu-nainte, omul se uită mirat,
Primăvara cea măreaţă deodată s-a schimbat.

Grâul a crescut, e mare, roadele se pârguiesc,
Toate strălucesc sub soare, ca un rai dumnezeiesc.
Vara cu a ei căldură cheamă păsări la cântat,
Iar pe câmpuri se înnalţă tot ce noi am semănat.

Dar şi vara cea frumoasă trece ca un seceriş,
Toamna e puţin mai rece, cu-al ei bogat înveliş.
Totuşi, toamna e plăcută, cu belşuguri şi cu rod,
Când e plin de grâu hambarul, şi afară şi în pod.

Cade frunza veştejită, uite ce covor frumos!
În pădurea aurită, numai frunze vezi pe jos.
Stau pe înălţimi pleşuve, pomii clătinaţi de vânt,
Căci frunzişul lor cel falnic, odihneşte pe pământ.

Trec în grabă călătorii peste frunze rumenite,
Căci frumoasele podoabe toate sunt îngălbenite.
Strâng pe lanuri fermierii bogăţia lor aleasă,
Şi în care, în căruţe, se întorc cu ea acasă.

Şi când te mai uiţi prin vie, mai găseşti câte-un ciorchin,
Dacă cel cu bogăţie s-a gândit şi la străin.
Şi mergând mereu-nainte, mai ajungi şi prin piaţă,
Toamna-i binecuvântată cu rodirea ei măreaţă.

Apoi pune-ţi în desagă, şi întoarce-te acasă,
Cu belşuguri, frate dragă, şi aşază-te la masă.
Dar întâi îi mulţumeşte, şi în faţa Lui te-nchină,
Celui ce în veci trăieşte sus în ceruri, în lumină.

Vine iarna cu zăpadă, uite brazii aplecaţi,
Ca şi regii la paradă, ei au fost încoronaţi.
Toate dealurile-s pline cu sclipiri din alb curat,
Şi în văi şi pe coline, albul toate le-a-mbrăcat.

Pe căsuţa cu zăpadă, cad scântei şi înnegresc
Frumuseţea de paradă, care ochii o privesc.
Colo în pârâu e gheaţă, şi ia streaşină ciorchini,
Ce frumoasă! Ce măreaţă! Ce dumnezeieşti rubini!

Şi ziceau pe-atunci bătrânii: „Va fi anul roditor,
După cum vedeţi ciorchinii atârnând strălucitor.”
Noaptea-aceasta viscoleşte, cerul este plin cu nori,
Şi zăpada troieneşte peste văile cu flori.

Doamne câtă măreţie! Tu pe toate le-ai zidit
Pentru vremea lor să fie minunate la privit.
Frate, soră, şi pe tine Domnul te-a făcut frumos,
Ca şi floarea primăverii e urmaşul Lui Hristos.

Noi suntem a Lui lucrare, vară e când tu rodeşti,
Pe căldura arzătoare, tot mai sus, mai sus să creşti.
Ca şi floarea cu petale, ca şi spicele de grâu,
Să rodim Isus ne cheamă, până nu e prea târziu.

Bunătate, îndurare, roadă de la Duhul Sfânt,
Să rodească fiecare cât trăieşte pe pământ.
Dacă Domnul nu găseşte roadă în al tău smochin,
Sigur va striga: „Tăiaţi-l!” chiar de te-ai numit creştin.

Iarna pomul odihneşte, şi întreaga armonie
Care astăzi străluceşte în pădure, pe câmpie.
Şi creştinul odihneşte, toţi aceia mântuiţi,
Dar în marea primăvară noi vom fi din somn treziţi.

Vara mântuirii sfinte, nu ştim, poate ca s-a dus,
Şi curând recolta sfântă va fi adunată sus.
Oricum, să veghem pe cale, aşteptând măreaţa zi,
Căci Mântuitorul nostru, Domnul Isus va veni!

Dionisie Giuchici

1 Iulie

Aşa va fi şi vara şi iarna.” Zaharia 14:8

Şuvoiul de apă vie care curgea în Ierusalim nu seca în timpul căldurilor arzătoare din timpul verii şi nu îngheţa iarna, atunci când gerul era mai tăios decât lama unui brici. O, suflete, trebuie să fii o mărturie a credincioşiei Domnului. Anotimpurile se schimbă şi tu te schimbi, dar Domnul tău rămâne veşnic acelaşi, şi izvoarele dragostei Lui sunt la fel de adânci, limpezi şi îmbelşugate ca întotdeauna. Apăsarea grijilor şi loviturile încercărilor mă fac să am nevoie de răcoarea izvorului harului Său. Pot să merg oricând vreau şi să beau din fântâna Care nu seacă, fiindcă este la fel de plină vara şi iarna.

Izvoarele pe sus nu sunt niciodată sărăcăcioase şi, binecuvântat fie numele Domnului, nici izvoarele de jos nu pot seca. Ilie a găsit Cheritul secat, dar Iehova era acelaşi Dumnezeu al providenţei. Iov a spus că prietenii săi erau ca nişte puţuri crăpate, dar a găsit în Dumnezeu un pârâu de mângâiere. Nilul era marea încredere a Egiptului, dar apele lui erau variabile; Domnul nostru este mereu acelaşi. Deturnând cursul Eufratului, Cirus a cucerit Babilonul, dar nici o putere, omenească sau diavolească, nu poate schimba cursul harului divin. Albiile vechilor râuri au fost găsite uscate şi triste, dar izvorul care coboară din muntele suveranităţii divine şi iubirii infinite va fi întotdeauna îmbelşugat.

Generaţiile trec una după alta, dar curgerea harului este neschimbătoare. Râul lui Dumnezeu poate cânta cu mai multă dreptate decât pârâul din poezie:
„Oamenii vin, oameni se duc
Dar eu merg veşnic.”
Cât de fericit eşti, suflete, să te afli lângă asemenea ape! Nu privi niciodată alte izvoare, fiindcă vei auzi mustrarea Domnului „şi acum, ce cauţi să te dud în Egipt, să bei apa Nilului?”

Meditaţii C. H. Spurgeon

E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi

E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi,
A fost atunci când la Golgota Iubirea ne-a stat căpătâi!
E seară, înspre dimineață, căci peste noapte am sărit,
Căci pentru noi, Lumina jertfei e-un veșnic far și-un răsărit!

Nu mai avem nici grija zilei celei de azi, celei de mâine,
Căci Dumnezeul cel puternic ne e și azi și mâine pâine!
Am început cu secerișul, căci am sărit de semănat,
Am început doar să culegem ce-n Golgota Isus ne-a dat!

Am început cu bucuria, căci am sărit peste necaz
Și chiar dacă mai e vreunul, întoarcem celălalt obraz!
Am început cu veșnicia de-aici de jos, de pe pământ
Că-n noi, comoara-mpărăției, ne-a scris-o-n sfântul legământ

E toamnă, înspre primăvară, nu vom cunoaște iarna noi
Căci rădăcina cea din Domnul nu va lăsa măslinii goi
Și chiar de-ar fi să ne-nconjoare, vreun vânt, vreun crivăț, sau zăpezi
Noi ne vom încălzi la focul din inimă, pe care-l vezi!

Căci ardem azi și ardem mâine de dorul celor ce vom fi
Căci tot ce facem azi, în ceruri la sânul Lui noi vom găsi
Căci tot ce-adun aici, se stinge, este deșert și trecător,
Dar dacă dau, slujind pe alții, pe Domnul, sunt câștigător!

Vom câștiga o primăvară, acolo sus în veșnicii
Căci prin credința noastră-n Isus, suntem numiți ai Lui copii
Îmbracă-ne copacii, Doamne, în toamna asta de acum
Cu rodul sfânt, roduri bogate, și fii cu noi și azi pe drum!

Camelia Stîngaciu 

Când vii?

Când vii iarăși, primăvară?
Când mai treci și pe la noi?
Umblă vorba că prin țară,
Și prin case și pe-afară
Iarna nu dă înapoi.

Ne e rece-n suflet, rece,
Încălziți n-am fost demult,
Frigul stă să nu mai plece,
Inimile-s frânte-n zece
Și suntem mințiți prea mult!

Când mai vii cu vești de pace?
Câmpul de război e plin,
Visul multora iar zace
Muribund și prin băltoace
De amar și de suspin!

Când mai vii, tu, primăvară,
Ruptă din tărâm ceresc,
Să dai zbor, când nu mai zboară
Cântul nostru, să nu moară
Crezul cel dumnezeiesc!

Când mai vii cu adierea
Vieții pline de nectar,
Să ne vindece durerea,
Retrăind iar învierea
Și umblarea noastră-n har!

Când mai vii cu zile bune
Și cu cânt de ciocârlii?
Primăvară, ești minune
Când din cer devii misiune!
Când ne vii deci, când ne vii?

Lucian Cazacu 

Mirabila nădejde

Iarna și-a întins hotarul, chiar și-n suflete a nins,
Conștiința-i fără voce, iar trădarea a învins,
Dintr-odată viața, parcă, și-a oprit firescul mers
Și sub lespezi de tăcere e-ngropat tot ce-are sens.

Îndoiala ne dezbină, apatia n-are leac,
Între solitare ziduri ziua-i lungă cât un veac,
Curg sloganurile sloiuri din amonte spre aval,
Din vâltoare, fără vâsle, mulți nu mai ajung la mal.

Iarnă stranie e-n lume; gerul s-a înverșunat
Să ne țină-n amorțire, într-un trist, prelung iernat,
Doar iubirea caldă poate să topească-al urii sloi,
Însă nu va fi scăpare dacă-i iarnă și în noi!

Și când soarele amăgește fără vlagă, pal și stins,
Când doar gerul face legea, dar de lege-i neatins,
Când sub pojghița sticloasă a-nghețat al lumii vis,
Mai avem doar o nădejde: Domnul ține ce-a promis!

Olivia Pocol

Iarna

Lumină înghețată
Picură din cer înmiresmat,
Albind şi pe față,
Şi pe-orice trup îndurerat.

Lumină-nghețată
Albeşte pur orice în jur,
Pecete e stânca măreață
Şi pomii di-mprejur…

Natura aşteaptă supus
Albitul ce pică de sus,
Mărgăritare primeşte suferința
De frig, în care şi-a supus voința. .

Lumina-nghețată
Veghează lunga ei odihnă,
Punându-i lin pe față
Mahrama de virgină…

Cristale de lumină
Joacă voios pe-orice drum,
Îmbie pelerini să vină,
Albind şi umbra lor de fum…

Şi îi îndeamnă să-şi albească
Veşmântul lor de logodiți
Ca-n nunta cerească
Să fie de Mire primiți…

Să rabde suferința
Şi frigul greu acestei lumi,
C-aşa primi-vor biruința,
Înaintând curat pe culmi…

Pascariu Cristina Mădălina 

Toamna

Toamnă, toamnă ruginie,
Cât de nemiloasă ești,
Ne lași inima pustie,
Sufletele ne răcești.

Mii de păsări fug de tine,
Zboară peste țări și mări,
Ne-amintești că iarna vine,
C-aici suntem călători.

Numai ciorile și corbii
Mai rămân aici cu noi,
Bruma ta dezbracă pomii,
Ne trezim, în suflet, goi.

Frunzele îngălbenite
Cad cu foșnet la pământ,
Al lor freamăt îmi șoptește:
“Totu-i goană după vânt.”

Toate trec cum trec și anii
Pe pământu-mbătrânit:
Dupa iarnă, primăvara,
Știm că vine negreșit.

* * * * * * * * *

Toamna sufletelor noastre
Ne-a răcit și suntem goi,
A venit ca tăvălugul,
Fără veste peste noi,

Tot mai singuri, zi de zi,
Ca și frunzele ce cad
‘Nainte de-a putrezi
La tulpină, lângă fag,

Tot mai reci, tot mai posaci,
Fiecare-n drumul lui,
Am uitat că suntem frați
Răscumpărați prin jertfa Lui.

Am uitat ce e iubirea,
Am uitat ce e jertfirea,
Ai uitat să fii milos
Cum te-a învățat Hristos.

Dacă s-a răcit iubirea
L-adieri de vânt ușoare,
Oare cum va fi atuncea
Când veni-va gerul mare?

Când va bate vijelia
Cu putere pe pământ,
Ce voi face, ce vei face,
Dacă nu ești pregătit?

Dacă-n noi nu clocotește
Dragostea, credința vie,
Tot ce-am spus, dar n-am trăit
Ne va fi de mărturie.

Haideți, frați, în vremea asta
Să trăim în unitate,
Nu e mult și vine Domnul,
Ziua-ceea nu-i departe.

E aprope primăvara,
Pașii lui Isus se-aud,
Dați de știre-n toată țara
Dați de veste-n nord și-n sud,

În credință, în unire
Ne găseasc-a Lui venire,
Dragostea, iubirea vie
Ardă-n noi ca o făclie,

Până vine primăvara
Cu al ei parfum de flori,
Să-ți răsune în memorie:
Pe pământ sunt călător.

Iany Laurenciuc  

Tablou de iarnă

Văzduhul cerne maldăre de nea
Peste pământ, cu cerul vrând să-l lege,
Să-i oblojească crestele betege ….
Şi-mbrăţişate peste timp să stea.

În linişti sacre, de tărâm galactic,
Lin doarme firea sub vegheri astrale,
Slab ticăind la treceri siderale,
Pe culmile-ngheţate de vânt arctic.

Doar casa mea, ca-ntr-un tablou pictată,
Cu galbenă lumină la ferestre
Freamătă-n note calde, vii, terestre,
Şi-ntruchipează fericirea toată.

Olivia Pocol

Comoară de iarnă

Zăpada a venit cu fulgii albi zglobii
Veșmântul așternând pe-ntinsele câmpii.
Totul pare ca rupt dintr-o poveste
Ce coboară de sus din zările celeste.

Iarnă cu rochia albă și strălucire diafană
Diamant de gheață ne pui pe la fereastră.
Ne-aduci la toți aminte de sfinte bucurii
De sania din ogradă și joaca de copii.

Iarnă tu ne-nvălui cu drag altarul vieții
Prin povestiri de seară citite-n gura sobei.
Cu lemnul ce pocnește trezind imaginația
Cu gheața ca o brumă ce-a îmbrăcat fereastra.

Atunci când cerni a Ta comoară de zăpadă,
Doamne te rugăm să lași și fericire-n viață.
Alături de mirajul ce coboară pe pământ
Dă-ne la toți cadou s-avem un suflet blând.

Simion Ioanăș