Rămâi smerit…

Chiar dacă-i sfântă strălucirea
Luminii ce o răspândești,
Să nu te-orbească amăgirea
Că poți cu ea să te mândrești!

Oricât de bine-ar fi să-ți meargă,
Pe cer de n-ar umbri un nor,
A ta să fie zarea largă,
Ești tot un abur trecător.

Oricât de spornic ești în faptă,
La vorbe-oricât de iscusit,
Chiar de-ai pornit pe calea dreaptă,
Și tu poți face-un pas smintit.

Chiar fără pată de te-ai crede
De o ispită poți fi prins,
Ia seama, Cel de Sus te vede,
Desăvârșirea n-ai atins!

Oricât de-nalt și lin ți-e zborul
Și-oricât de sus vrei să țintești,
Când ți se va opri „contorul”
În praf și tu te prăbușești.

Să mergi smerit pe-ngusta cale,
Oricât de mult ai fi suit,
Căci nu sunt meritele tale,
Nu brațul tău a biruit!

E-a Sa-ndurare, e doar Harul
Ce te-a ținut și n-ai căzut,
Iar Raiului de-i treci hotarul
E fiindcă-n Domnul ai crezut!

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9)

Olivia Pocol 

Căldicel

ReferințeApocalipsa 3:15-16

Nu m-am răcit, dar nici nu dau în clocot,
În turlă–n văzul tuturor sunt „clopot”,
Îmi văd de ale mele, îmi ştiu rostul,
Dar eu nu risc, plătească alţii costul!

N-am dat chiar tot, dar zic c-am dat destul,
Muncesc şi-adun, dar nu-s un „nesătul”,
În bătălie nu-s în focul luptei,
Nu-s victimă, dar nici adeptul „proptei”.

Sunt cumpătat, vreau neutralitate,
Şi-s tolerant, eu caut echitate!
Nu-mi sta în cale şi te las în pace,
Tu faci ce vrei, la fel fac eu ce-mi place!

Nu sunt habotnic, nu stârnesc „tumulturi”
Eu zbor înalt, dar nu chiar printre vulturi,
Am obosit să lupt, mai lupte şi-alţii!
Nu-s trădător, dar nici nu-mi caut fraţii.

Lipsă nu duc, nu cer nimic la semeni,
Trăiesc credinţa, dar în ai mei termeni,
Mi-e bine-aşa, nu vreau să caut gâlceavă,
Nu-s grâul copt, dar nu mă văd nici pleavă.

………………………………………. .

Creştinul căldicel mai sus vorbeşte
Fără să ştie cât se osândeşte …
Pe Domnul nu-l cunoaşte şi nici harul
Nu l-a gustat, nu i-a trecut hotarul.

Chip al iubirii nedesăvârşite
Şi-al compromisurilor nesfârşite,
El nu iubeşte, dar nu-i prins de ură,
Mereu cu jumătatea de măsură…

Creştinul căldicel … ce mult se-nşală!
La cer aspiră … fără năduşeală,
Cu o credinţă moartă, nedeplină,
Stârnind mânia sfântă ce-o să vină.

Şi „cine nu-i cu Mine-mi stă-mpotrivă”
Ne spune Domnul,”barcă în derivă”,
Iar cine nu adună risipeşte,
Cel ce aici nu dă … sus păgubeşte!

Creştinul căldicel … de somn cuprins,
Cândva „în flăcări”, azi tăciune stins,
Cu groază s-a trezi în ziua-aceea
În rândul celor din Laodiceea.

Olivia Pocol

Mirabila nădejde

Iarna și-a întins hotarul, chiar și-n suflete a nins,
Conștiința-i fără voce, iar trădarea a învins,
Dintr-odată viața, parcă, și-a oprit firescul mers
Și sub lespezi de tăcere e-ngropat tot ce-are sens.

Îndoiala ne dezbină, apatia n-are leac,
Între solitare ziduri ziua-i lungă cât un veac,
Curg sloganurile sloiuri din amonte spre aval,
Din vâltoare, fără vâsle, mulți nu mai ajung la mal.

Iarnă stranie e-n lume; gerul s-a înverșunat
Să ne țină-n amorțire, într-un trist, prelung iernat,
Doar iubirea caldă poate să topească-al urii sloi,
Însă nu va fi scăpare dacă-i iarnă și în noi!

Și când soarele amăgește fără vlagă, pal și stins,
Când doar gerul face legea, dar de lege-i neatins,
Când sub pojghița sticloasă a-nghețat al lumii vis,
Mai avem doar o nădejde: Domnul ține ce-a promis!

Olivia Pocol

Tu ești Felinarul…

Cad pe genunchi când mă mângâie zorii,
Plin de speranță, mă trezesc din vis,
În urmă las și fapte și memorii,
Banale reușite iluzorii,
Căci calea către cer mi s-a deschis!

Din beznă m-ai răscumpărat cu Harul
Și vreau cu bucurie-a Te sluji;
În noaptea lumii, Tu ești Felinarul
Ce pentru veci a limitat hotarul
Între-ntuneric și-o eternă zi!

Nu mă lăsa s-alerg după himere,
Nici să râvnesc ispititoare căi!
Porunca Ta mă-mbrace cu putere
Și să-mi impună sfinte bariere,
Ca să pot fi plăcut în ochii Tăi!

Las pacea sfântă-a Ta să mă inunde…
În harul Tău mi-e dragostea dintâi,
Lumina Ta ființa îmi pătrunde,
Cuvântul Tău, pe-ale iertării unde,
E stea și cartea mea de căpătâi!

Nu, mântuirea nu-i doar pentru mine,
Ci pentru fiecare păcătos
Ce vine cu regrete către Tine,
Cu lacrimi sau cu viața în ruine,
La crucea jertfei îl aștepți, Cristos!

Laura Minciună 

Poarta împărăţiei

“Ferice de cei săraci în duh.” Matei 5:3

Fereşte-te să-L consideri pe Domnul doar un învăţător. Dacă Isus Hristos este doar un învăţător, atunci tot ce-ar putea El face este să mă chinuie impunându-mi un standard pe care nu-l pot atinge. La ce bun să-mi prezinte un ideal atât de înalt de care nu mă pot apropia? Aş fi fericit dacă nu l-aş cunoaşte. La ce bun să-mi spună să fiu ceea ce nu pot fi niciodată – să am o inimă curată, să fac mai mult decât sunt dator sau să-I fiu cu totul devotat lui Dumnezeu? Trebuie să-L cunosc pe Isus Cristos ca Mântuitor înainte ca învăţătura Lui să aibă pentru mine un alt înţeles decât acela al unui ideal înalt, care duce doar la disperare. Dar, când sunt născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu, ştiu că Isus Cristos n-a venit doar să mă înveţe;El a venit să facă din mine ceea ce mă învaţă că trebuie să fiu.Răscumpărarea înseamnă că Isus Hristos poate pune în fiecare om atitudinea care I-a condus propria Sa viaţă; toate standardele pe care le dă Dumnezeu se bazează pe această atitudine.

Învăţătura Predicii de pe munte produce disperare în omul natural – exact ceea ce a vrut Isus să se întâmple. Cât timp suntem plini de noi înşine şi înfumuraţi, gândindu-ne că putem împlini învăţătura Domnului nostru, Dumnezeu ne va permite să mergem înainte până când ne vom zdrobi ignoranţa aceasta de vreun obstacol. Atunci vom fi gata să venim la El ca nişte săraci şi să primim de la El. “Ferice de cei săraci în duh” acesta este primul principiu în împărăţia lui Dumnezeu. In împărăţia lui Isus Cristos, piatra de temelie este sărăcia, nu averea; nu deciziile întru Isus Cristos, ci sentimentul unei inutilităţi absolute – “Nu pot nici măcar începe să fac asta”. Atunci Isus spune: “Ferice de tine”.

Aceasta este poarta şi ne trebuie mult timp până să credem că suntem cu adevărat săraci! Cunoaşterea propriei noastre sărăcii ne aduce la hotarul moral de unde Isus Cristos Îşi începe lucrarea.

Oswald CHAMBERS

Cu ce-s mai bun?

Cu ce sunt eu mai bun ca tine,
Om ce te clatini în păcat?
Sunt doar un simplu mărăcine
Visând un crin imaculat.
Dar când m-a prins în mâini Olarul,
Mi-a pus rărunchii în cuptor,
În timp ce El punea hotarul
Cu Trupul Său mijlocitor.
Când m-a privit, a spus că-s bun –
De ce-i așa, nu pot să spun.

Cu ce sunt eu mai bun ca el,
Cuprins de patimi și-ntristare
Și chinuit în fel și fel
Într-o zadarnică sforțare? !
Când totu-i stins, iar cerul tace,
Mărturisește-ți necredința,
Căci n-au vremelnicii putința
Să-și fie-aducători de pace.
La poala Muntelui cel sfânt
Găsești salvarea prin Cuvânt.

Cu ce sunt eu mai bun ca voi? !
Cu mai nimic, dar am proptele;
Mai prind pe talpă și gunoi
Dar nu mă sprijin de surcele.
Mai calc pe-alături și-atunci strig
Din nou la tronul îndurării;
De-aș face altfel, tot prin frig
Mi-aș duce sarcina-ntristării.
Dar s-a-ndurat Stăpânul meu
Să-mi fie Domn și Dumnezeu!

Ridic privirea spre înalții
Și-nsingurații munți și-ntreb:
— Cu ce sunt eu mai bun ca alții?
Și sună Muntele Horeb:
— Sunt buni cei care vin la Mine,
Sfințiți, căci ei au vrut așa;
Fără cusur – și asta vine
Din mila și-ndurarea Mea!

Viorica Mariniuc