1 Mai

„Obrajii lui sunt ca nişte straturi de miresme, în care cresc saduri mirositoare.” Cântarea Cântărilor 5:13

A sosit luna florilor! Vânturile lui martie şi ploile din aprilie şi-au făcut datoria, şi întreg pământul este scăldat în frumuseţe. Suflete, pune-ţi veşmântul de sărbătoare, apoi ieşi şi adună ghirlande de gânduri cereşti. Ştii unde să mergi, fiindcă cunoşti „straturile de miresme”. Te-ai bucurat adesea de parfumul „sadurilor mirositoare”. Du-te imediat la Prea Iubitul tău şi bucură-te în El. Obrajii aceia – loviţi cu biciul, brăzdaţi de lacrimi şi mânjiţi de scuipat — obrajii aceia, luminaţi de zâmbetul îndurării, sunt o mireasmă pentru inima mea.

Nu ţi-ai ascuns faţa de ruşine şi scuipături, Doamne Isuse; de aceea, inima mea găseşte plăcere în slava Ta. Obrajii aceia au fost schimonosiţi de durere şi înroşiţi de stropii de sânge prelinşi sub coroana de spini. Asemenea semne de iubire îmi încântă sufletul mai tare decât orice parfum. Dacă nu Îi pot vedea întreaga faţă, îmi ajung obrajii, fiindcă orice părticică a Sa îmi împrospătează simţurile spirituale şi îmi produce o mare încântare. În Isus găsesc nu numai parfum, ci „straturi de miresme”.

El este Trandafirul şi Crinul meu, alinarea inimii mele şi balsamul meu vindecător. Când este cu mine, soseşte luna mai. Sufletul meu îşi spală faţa in roua harului Său şi se desfată ascultând ciripitul făgăduinţelor Sale. Scumpul meu Isus, îngăduie-mi să cunosc toate binecuvântările care se află în părtăşia cu Tine. Eu sunt sărmanul căruia i-ai sărutat obrajii! O, lasă-mă să Te sărut şi eu.

Meditaţii C. H. Spurgeon

19 Aprilie

„Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos.” Matei 27:51

Sfâşierea unei perdele atât de groase nu a fost un lucru neînsemnat. Nu a fost intenţionat ca o demonstraţie a puterii, ci ca o lecţie pentru noi. Vechea lege ceremonială a fost luată, sfâşiată ca o haină veche şi pusă deoparte. Odată cu moartea lui Isus au luat sfârşit toate jertfele, fiindcă toate s-au împlinit prin El; de aceea, locul prezentării lor a fost marcat cu un semn evident al destrămării. Perdeaua sfâşiată dezvăluia toate lucrurile ascunse ale vechii rânduieli: chivotul legământului putea fi văzut acum, şi slava lui Dumnezeu nu mai locuia acolo.

Prin moartea Domnului Isus, Dumnezeu ne este descoperit clar, fiindcă El nu a fost „ca Moise, care îşi punea o mahramă peste faţă” (2 Corinteni 3:13). Viaţa şi nemurirea sunt aduse acum la lumină, şi lucrurile care au fost ţinute ascunse de la întemeierea lumii sunt descoperite acum în El. Ceremonia anuală a ispăşirii a fost desfiinţată. Sângele ispăşitor, care stropea în fiecare an perdeaua, era oferita cum o dată pentru totdeauna de Marele Preot şi, de aceea, locul ritualului simbolic era desfiinţat. Nu mai era nevoie de sângele taurilor şi berbecilor, fiindcă Isus stropise perdeaua cu propriul sânge. De acum înainte, accesul la Dumnezeu era îngăduit ca un privilegiu pentru orice credincios.

Nu mai este o deschizătură îngustă prin care să putem privi spre tronul milei, fiindcă perdeaua este sfâşiată de sus până jos. Putem să ne înfăţişăm cu îndrăzneală în faţa tronului harului (Evrei 4:16). Ar fi o greşeală să spunem că deschiderea aceasta minunată a Sfintei Sfintelor a fost o umbră a deschiderii porţilor spre Paradis pentru toţi sfinţii prin virtutea patimilor? Domnul nostru muribund are cheia cerului; El o deschide şi nimeni nu o poate închide. Să intrăm cu El în locurile cereşti şi să ne aşezăm lîngă El până când duşmanul nostru va fi înfrânt.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Convertirea continuă

„Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi…” ( Matei 18:3)

Aceste cuvinte ale Domnului se referă la convertirea noastră iniţială, dar noi trebuie să ne convertim continuu, în toate zilele vieţii noastre, trebuie să ne întoarcem mereu la Dumnezeu ca nişte copilaşi. Dacă ne încredem în inţelepciunea noastră în loc să ne încredem în Dumnezeu, vom da naştere unor consecinţe pentru care Dumnezeu ne va trage la răspundere. De îndată ce trupurile noastre ajung în situaţii noi, prin providenţa lui Dumnezeu, trebuie să avem grijă ca viaţa noastră naturală să se supună călăuzirii Duhului lui Dumnezeu. Faptul că am făcut aceasta o dată nu este o dovadă că o vom face din nou.

Atitudinea vieţii naturale faţă de cea spirituală trebuie să fie aceea a unei convertiri continue şi acesta este un lucru împotriva căruia obiectăm atât de des. In orice situaţie suntem puşi, Duhul lui Dumnezeu rămâne neschimbat şi mântuirea Lui rămâne nezdruncinată, dar noi trebuie să ne îmbrăcăm cu „omul cel nou”.

Dumnezeu ne socoteşte răspunzători pentru fiecare ocazie în care refuzăm să ne întoarcem la El; motivul refuzului nostru este încăpăţâ­narea. Dumnezeu trebuie să domnească în noi şi nu viaţa noastră naturală.Faptul că nu vrem să ne convertim continuu este o piedică în creşterea vieţii noastre spirituale. Există în viaţa noastră bariere de încăpăţânare, unde mândria noastră aruncă dispreţ asupra tronului harului lui Dumnezeu şi strigă; „Nu vreau!” Noi zeificăm indepen­denţa şi încăpăţânarea şi le dăm nume greşite. Ceea ce Dumnezeu numeşte slăbiciune încăpăţânată, noi numim tărie de caracter. Sunt părţi întregi din viaţa noastră care n-au fost încă supuse; ele pot fi supuse numai prin această convertire continuă. Încet, dar sigur, putem câştiga întreaga noastră fiinţă pentru Duhul lui Dumnezeu.

Oswald Chambers

“Când va veni El”

“Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul…”Ioan 16.8

Foarte puţini dintre noi ştim ce înseamnă a fi dovedit vinovat în ce priveşte păcatul. Cunoaştem experienţa tulburării care ne cuprinde când am făcut ceva rău; dar atunci când Duhul Sfânt te dovedeşte vinovat de păcat, orice relaţie din lume este dată la o parte, rămânând doar una: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Când un om este dovedit păcătos în felul acesta, întreaga lui conştiinţă ştie că Dumnezeu nu poate să-l ierte. Dacă Dumnezeu l-ar ierta, atunci simţul de dreptate al omului ar fi mai puternic decât al lui Dumnezeu. Dumnezeu iartă, dar această iertare L-a costat frângerea inimii Sale prin moartea Fiului Său.

Marea minune a harului lui Dumnezeu este că El iartă păcatul, dar numai moartea lui Isus Cristos Îi dă Lui posibilitatea să ierte fără si-Şi nege, prin aceasta, natura Sa. Este un lucru lipsit de sens să spui că Dumnezeu ne iartă pentru că El este dragoste. Atunci când suntem convinşi de păcat, nu mai putem spune aceasta. Dragostea lui Dumnezeu înseamnă Calvarul, nimic mai puţin; dragostea lui Dumnezeu este scrisă pe Cruce, nicăieri în altă pane. Singura bază de pe care Dumnezeu mă poate ierta este crucea lui Isus Cristos. Acolo este satisfăcută conştiinţa Lui.

Iertarea nu înseamnă numai că am scăpat de iad şi că am fost făcut vrednic să merg în cer (nici un om n-ar accepta o astfel de iertare); iertarea înseamnă că sunt iertat pentru a intra într-o relaţie nouă, pentru a fi unit cu Dumnezeu în Cristos. Minunea Răscumpărării este că Dumnezeu transformă pe unul nesfânt ca mine, după standardul Lui, al Celui Sfânt, punând în mine o nouă natură, natura lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS

Am eu o gândire carnală?

Când între voi este invidie fi ceartă, nu sunte[i voi carnali?

1 Corinteni 3:3, București 2001

Omul natural nu ştie nimic despre ce înseamnă a trăi în carne. Carnea pofteşte împotriva Duhului care a venit în noi la regenerare, iar Duhul împotriva cărnii, şi aceasta produce trăirea în carne. „Umblaţi în Duhul. – spune Pavel – şi nu veţi împlini poftele cărnii”; și trăirea în came va dispărea.Eşti certăreţ, te tulbură repede toate fleacurile? ..O. dar cine e creştin nu este aşa!” Pavel ne spune că există astfel de creştini şi el asociază aceste lucruri cu trăirea în came.

Există vreun adevăr în Biblie carc-ţi provoacă imediat o stare de iritare? Aceasta este o dovadă că încă mai eşti carnal. Dacă se realizează în tine procesul sfinţirii, nu mai rămâne nici o urmă din acest spirit.Dacă Duhul lui Dumnezeu descoperă în tine ceva rău, El nu-ţi cere să-l îndrepţi, ci îţi cere să accepţi lumina, iar El va îndrepta ce este rău. Un copil al luminii îşi mărturiseşte păcatul imediat şi stă cu totul descoperit înaintea lui Dumnezeu; dar un copil al întune­ricului spune; ..O, lasă-mă să-ţi explic”. Când pătrunde lumina şi apare convingerea că ai făcut ceva rău. fii un copil al luminii şi mărturiseşte, iar Dumnezeu se va ocupa de ceea ce este rău în tine, însă dacă te dezvinovăţeşti, te dovedeşti a fi un copil al întune­ricului.

Care este dovada că trăirea în came a dispărut? Nu te autoamăgi; când trăirea în came a dispărut, acesta este cel mai real lucru posibil. Dumnezeu se va îngriji să ai o serie de ocazii în care să experimentezi tu însuţi minunea harului Său. Testul practic este singura dovadă. „O”, vei spune, „dacă aceasta s-ar fi întâmplat înainte, aş fi avut resentimente!” Nu vei înceta să fii cea mai uimită persoană de pe pământ văzând ce a făcut Dumnezeu înlăuntrul tău.

OSWALD CHAMBERS

În Anul Nou, în care am intrat…

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
să-ți trimită ajutor din locașul Său cel Sfânt,
și să te sprijinească din Sion!…
Domnul să-ți asculte toate dorințele tale!”     Psalmul 20:1-5

Să te asculte Domnul Dumnezeu,
Să-ți dea lumina harului curat,
Să-ți fie Scut și Pavăză mereu,
Și-n anu’-acesta-n care am intrat!

Să ai belșug, și pace, și iubire;
Isus să-ți dea deplină sănătate,
Și bucurii, și har, și fericire,
Și împliniri, în totul, și în toate!

Credința ta să fie întărită
Și sufletul de Domnul ancorat.
Speranța pentru Țara Fericită
Să-ți umple inima de dor, neâncetat!

Iubirea pentru Calea veșnic vie
Să ardă pe al Dragostei Altar;
Să fii pentru Cristos o mărturie,
O stea, un foc, un scump mărgăritar!

Să nu disperi în ceasul încercării,
Să nu cârtești în văile străine,
Chiar dacă te lovește valul mării,
Isus Cristos în Mâna Lui te ține!

Și dacă multe visuri se vor frânge,
Și dacă planuri se vor destrăma,
Nu te-ndoi, chiar dacă-n drum vei plânge,
Isus te știe; te va mângâia!

În Mâna Lui să lași a ta ființă,
Și-n Anul Nou în care am intrat!
Încrede-te în Domnul, prin credință,
Tu, suflet scump, și binecuvântat!

Gelu Ciobanu

Mene Techel Upfarsin

Așteaptă lumea cu emoții
Și cu banchete, Noul An,
Cu artificii-n miezul nopții
Cu bucurie și elan.

De Dumnezeu, nici pomeneală
Căci Bachus e sărbătorit
Norocul, cum mai nou îl cheamă,
Pe noul zeu cel îndrăgit.

Și în serbări babiloniene
Ei cer pahar după pahar
Și curg batjocuri și blesteme
Ca pe vremea lui Belșațar..

Dar mâna sfântă nu Se arată
Să dea sentința pentru chin
Ca-n Babilon, cum scrise-ndată
MENE TECHEL UPFARSIN.

Așa că, ei merg înainte
Trece și noaptea de desfrâu
Se-arată zorii, iar începe
Nelegiuirea ca un râu…

Că doar, e Anul Nou acuma
De ce să nu serbezi cât poți
Doar tinerețea e ca spuma:
Serbăm trei zile și trei nopți!

Da, trec și zilele pierdute
Iar viața-și ia normalul curs
De faptele atunci făcute
Ei au uitat, ce-a fost, s-a dus…

Până-n momentul greu în care
Al cerului Judecător
Scrie în dreptul lor pierzare
Precum atunci, în Babilon.

Și mâna iarăși se arată
Fără de milă, ca-n trecut
Și pentru viața lor pătată,
Ei vor plăti greul tribut.

În dreptul lor vad pe perete
Mene, Techel Upfarsin
Dar… prea târziu pentru a-nțelege
Cuvintele Celui divin!…

Dacă Daniel ar fi în lume
Le-ar tălmăci  spunând: Sfârșit
Și numărat, talerul spune
Doar cântărit și împărșit.

Timpul pierdut nu se întoarce
Nici faptele ce  s-au făcut
Ci doar sentința scrisă rece
Cu o concluzie doar: Pierdut!

Acum apare o-ntrebare:
De ce în Biblie stă scris
Cum că iubirea Sa e mare
Dar totuși, mulți merg în abis?

Da, Dumnezeu este iubire
Dar și un foc mistuitor
Dragostea Sa e mântuire
Dar e și-un drept Judecător.

Există-un timp de îndurare
Care e marele Său HAR
Iubire multă și răbdare
În jertfa sfântă din Calvar.

Dar ușa Harului se-nchide
Răbdarea are un sfârșit
Și-o altă ușă se deschide
Prieten drag, ești pregătit?

O voce încă te mai cheamă:
Ieși dragul meu din Babilon,
Nu amâna, vino degrabă!
Încă se strigă din Sion,

Căci orișicând, mâna cea sfântă
Îți poate scrie pe destin
Doar trei cuvinte de osândă:
Mene Techel Upfarsin!

Emanuel Hasan

El împarte totul cu noi

“Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu.” (Ioan 17.22)

Iată ce mare este dărnicia Domnului nostru, căci El ne dă chiar bunurile Sale. Numai o parte din averile Sale i-ar îmbogăţi peste măsură de mult, pe toţi îngerii pe care i-a creat El, şi iată că Domnul Isus vine să ne dea nouă tot ce posedă El. Ar fi un har nespus de mare dacă ne-ar îngădui să luăm de sub masa harului Său, o singură fărămitură din bunătatea Sa; dar El pregăteşte toate din belşug şi ne pofteşte să ne aşezăm la ospăţul Lui. El vrea să o vadă pe Mireasa Lui tot aşa de bogată ca şi El şi nu vrea să aibă nici o slavă şi nici un har fără să le împartă cu ea. El nu poate fi mulţumit decât dacă noi suntem moştenitori împreună cu Ei astfel ca să avem parte de aceleaşi bunuri ca El. Toate lucrurile pregătite pentru El trebuie să fie împărtăşite şi de răscumpăraţii Lui. În casa Sa El nu este un membru care să-şi încuie uşa şi să-i ţină pe ai Săi la distanţă, ci le dă toată libertatea celor din casa Lui, ca tot ce este al Lui să fie şi al lor. Lui îi place să-i vadă folosindu-se slobozi de comorile harului Său, însuşindu-şi tot ce pot să ia. Plinătatea fără margini a bogăţiei Sale este la fel de gratuită şi de aproape de credincios, ca şi aerul care-l respiră. Care dragoste este mai minunată ca a Sa? Ce să cerem mai mult, când avem asemenea dovadă a bunătăţii Sale, în prietenia pe care ne-o arată şi în dărnicia de care se foloseşte faţa de noi! Sufletul meu, binecuvântează pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Sale.

Charles Spurgeon

Ierusalim, cetatea mea

Ierusalim, cetatea mea
tot sufletu-mi suspină:
când oare, când te voi vedea,
când oare-n tine voi intra
să cânt în mântuirea ta
pe marea cristalină?

Ierusalim, sfânt dor nestins
ce dulce va fi-n tine
când lungul zbucium va fi-nvins
când Țelul drag va fi atins
iar plânsul șters, uitat și stins
și zările senine.

O, Rai cu ziduri de topaz
iubirea mea te cheamă
cu rugăciunile-n extaz,
cu râu de lacrimi pe obraz,
cu dorul să te vadă az’
strigându-ți: ia-mă, ia-mă!

O, pân-atunci, Ierusalim,
trimite-ne din tine
arvuna harului sublim
pe care-l cerem și dorim
biruitori să moștenim
comorile-ți divine.

Traian Dorz

Har pentru cel smerit

“El dă har celor smeriţi.” (Iacov 4.6)

Cei smeriţi caută harul şi-l găsesc. Ei se supun dulcii sale influenţe şi harul le este dat tot mai mult. Inimile smerite rămân în văile udate de fluviile harului, din care beau neîncetat. Ei sunt recunoscători lui Dumnezeu şi-I dau mereu slavă; iar El găseşte plăcere să li-l înmulţească.

Vino, drag suflet, şi ocupă un loc mai de jos. Fii mic în ochii tăi, pentru ca domnul să te poată înălţa. Poate suspini: “Mă tem ca nu sunt smerit”; dar s-ar putea ca acesta să fie limbajul adevăratei smerenii. Unii se laudă că sunt smeriţi; în aceasta se găseşte cea mai rea stare a mândriei. În noi înşine, noi suntem creaturi sărace, slabe, mizerabile, care nu merităm decât iadul, deci n-avem de ce să ne înălţăm. Să recunoaştem că am păcătuit împotriva smereniei şi Domnul ne va face să gustam binecuvântarea Sa. Harul este acela care ne face smeriţi şi tot el găseşte în smerenia noastră un prilej să ne dea un har mai mare. Să ne smerim deci, pentru a fi înălţaţi. Să fim săraci cu duhul, pentru ca Dumnezeu să ne îmbogăţească. Să fim smeriţi, ca sa nu avem nevoie să fim smeriţi de Dumnezeu, ci El să ne poată înălţa prin harul Său.

Charles Spurgeon