„Soareci cu pete”

Text: Eclesiastul 2:1-11                         

Apoi, cand m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mainile mele… toate erau numai deşertăciune şi goană după vant…” Eclesiastul 2:11

Ce tragedie este să ajungi la capătul vieţii şi să constaţi că nimic din cele pentru care ai trăit nu au nici o valoare eternă! Chiar dacă ne bucurăm de tot ce poate oferi viaţa mai bun, ce păcat să tragi concluzia că totul a fost numai deşertăciune, un gol lipsit de sens! De aceea, trebuie să fim siguri că ceea ce facem are valoare reală.
în cartea lui A. W. Tozer: „Omul, locuinţa lui Dumnezeu”, există o referinţă la o povestire preluată din Associated Press, despre un nobil englez, care a murit la 89 de ani. Moştenise o mare avere şi era liber să facă ce dorea. Potrivit articolului, el „şi-a dedicat viaţa încercand ca, prin încrucişări, să obţină o rasă perfectă de şoareci cu pete”. Gandiţi-vă la aceasta! în loc sâ-şi folosească privilegiul şi poziţia ce o avea în viaţă, cu potenţialul averii sale pentru a-L sluji pe Domnul şi pentru a servi nevoilor umane, atat materiale cat şi spirituale, el s-a dedicat perfecţionării şoarecilor cu pete. Nu se menţionează că acestea ar fi fost experimente ştiinţifice folositoare umanităţii. Pare a nu fi mai mult decat o preocupare stranie de a-şi satisface interesul lui îngust.


Cand lucrarea vieţii noastre va ajunge la sfarşit, oare va trebui să spunem: „Apoi m-am uitat la toate lucrările mainilor mele şi am văzut că toate sunt deşertăciune şi goană după vant?” Sau vom putea să spunem: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii…?” (2 Tim. 4:7, 8). Vom putea spune astfel, dacă vom pune pe primul loc pe Dumnezeu în tot ce facem, întreabă-te: „Pentru ce trăiesc eu?” – R.W.D.

O viaţă lungă e un trai curat,
Altele sunt scurte şi se veştejesc.
Vieţui-va-n veci acela care
A trăit pentru caştigul cel ceresc.” – Bonar

Măsura vieţii nu este durata ei, ci ceea ce dăruieşte ea” – Peter Marshali

Painea zilnica

Viața-și ține curs, în taină…

Viața-și ține curs, în taină: răsună goarna izbăvirii,
Mireasa își îmbracă haina-n divin și tandru al nemuririi.

Solemn și splendid, nevisat, eternul, cântă imn Iubirii,
Isus e Rege și Împărat, domnește oda fericirii.

Te uiți și vezi: sclipiri și sunet, de armonie și splendoare,
Al veșniciei viu răsunet, în țara Veșnicului Soare!

Ce minunat, ce frumusețe, ce bucurii nemărginite,
Adorat în grai-tandrețe, în armonii neînchipuite,

E Cel ce a fost, va fi și este, ce prin El, toate se țin!
Nu, nu e vis, nu e poveste, e un etern prin Cel Divin!

Ce s-a dat, venind sa moară, răscumpărând din morți și chin,
Veacuri adunând comoară, spre moștenire în senin.

Mareața zi a sărbătorii, stă să înceapă în curând,
Ferice-s fiice-n El, feciorii, ce așteaptă în pas-dor, veghind.

 Lidia Cojocaru

Fericirea si durerea

Intr-o vreme, nu știu bine dacă asta le-a fost vrerea
Sau a fost din întîmplare…
Se-ntîlniră pe-o cărare Fericirea cu Durerea.
Una. . numai îngîmfare! Alta numai umilintă…
Și cînd uneia din ele îi sclipea în gene roua
Cea dintîi rîzînd în hohot
Zise către cea de-a doua:
-Văd că plîngi mereu copilă, la tot pasul scoți suspine
Și simt cea mai mare milă pentru tine!
Însă n-am nici o putere, ne plecăm unui destin
Eu, s-o duc numai în cîntec. . tu s-o duci numa-n suspin!
Eu fiind nespus de dulce, tu fiind amară-fiere! !
În sfârșit, eu-Fericire, tu. . netrebnică Durere.
Că de iei la oameni seama, cum se zbat și cum se luptă
Fiecare sclav pe viață în a simțurilor legi,
Dacă stai să iei aminte… toată goana ne-ntreruptă
A oricărui om pe lume… Una doar ai să-nțelegi:
Că oricîte face omul pentru el sub larga fire,
Nu-s decît o ne-ntreruptă goană după Fericire.
Și că toată omenirea, înțeleaptă sau nătîngă
Vrea la pieptu-i să mă strîngă! … Ca pe un buchet de crini…
Înțeleg de ce suspini, tu și azi, Durere multă, pururea pe căi de spini! …
Ascultînd aceste vorbe din nesăbuita gură. .
Și strîngînd la piept Comoara=o Scriptură…
A răspuns atunci Durerea, înțelept și fără ură:
-Tu… ești o stafie albă. . și cînd vor să te dezmierde
Cu nesațiu orice ins…
Vede că nu ești aievea! ! Și te pierde…
În aceeași clipă-n care i se pare că te-a prins!
Fericire… vorbă goală… . sau… păienjeniș subțire!
Spune-mi, care este omul fericit prin Fericire?
Dă-mi o pildă, sau un nume? Cine s-a-nălțat prin tine?
Înțelepții spun de veacuri și cu-ntemeiat cuvînt:
Că doar umbra Fericirii, trece rar pe-acest pămînt!
Însă Fericire-aievea, nu ca pe Pămînt-o ceață…
Poate sufletul să guste, numai dincolo de viață!
Iar pe drumul care suie spre Limanul alb și-ntins
Nu e decît vai și plîns!
Este numai o durere fără margine… și deci
Ca s-ajungi la fericirea, nu de-o clipă, ci de veci…
Prin durere va să treci!
Sau aș spune că doar ochii ce plîng mult aici sub soare
Pot să vadă fericirea într-o viață viitoare.
De aceea Cartea Sfîntă ce la pieptul meu o strîng
Chiar în rîdurile-i cîntă: ” FERICITI SUNT CEI CE PLÎNG”!

Anonim

Ce-i viața ta?

Ce-i viața ta pe-acest pământ?
O lungă alergare…
Dar trist… la margini de mormânt,
Observi că goană după vânt
E tot ce-ai strâns pe-acest pământ,
Și n-au nici o valoare.

Ce-i viața ta? … Te-ai întrebat
Ce rost ai tu pe lume?
În timpu-acesta limitat
De ce ți-a fost și ți-este dat
(Chiar dacă tu n-ai întrebat)
O viață, trup și-un nume?

Ce-i viața? Care-i rostul ei?
Și cine-l înțelege?
E numai să mănânci, să bei?
Sau, doar să strângi fără temei
De parcă totu-ai vrea să iei
Cu tine unde-i merge?

Dar viața ta… impropriu zis,
Căci nu îți aparține,
E mult mai mult decât un vis:
Demult, cândva, în Paradis,
Stăpânul Vieții a decis
Acest timp pentru tine.

Să ai și tu pe-acest pământ
Un timp de pregătire,
Căci Viața este darul Sfânt
Ce nu sfârșește la mormânt
Ci într-un Nou Așezământ,
Există-n nemurire.

Trăim și-aici… și-n veșnicii,
Trăi-vom totdeauna,
Dar, după ce vom adormi,
Va fi a Judecății zi,
Destinele s-or împărți
Din Iad sau Rai, doar una.

Iar dacă vrem ca-n Paradis,
Destinul să ne fie,
Să-L acceptăm pe-Acel ce-a zis:
“Calea sunt Eu!” precum e scris,
“Sunt Pâinea Vieții” a mai zis
Și “ Eu dau apă vie!”

Deci Tatăl, Dumnezeu ne-a dat
Un timp de pocăință…
Prin Fiul Său crucificat
Ca Jertfă pentru-al nost’ păcat,
Oricine-ai fi, poți fi salvat,
De-L cauți cu credință.

Iar El, Cuvântul întrupat
Și Mielul fără pată,
Deși la Tatăl S-a’nălțat,
El e prezent neîncetat
Când pe genunchi e căutat
De-o inimă predată.

De-aceea, timpul de acum,
Să-l prețuim cu toții,
Să nu dăm aurul pe scrum,
C-un foc arzând nu doar cu fum,
Să mergem cu Isus pe drum
Până în clipa morții.

Ce-i viața ta? … E-un legământ
Făcut pe totdeauna
Cu orice zi pe-acest pământ,
Trăind spre slava Celui Sfânt,
Tu vei primi după mormânt
Din mâna Lui, cununa.

Daniel Hozan

Cu legănatul ei ușor

Cu legănatul ei ușor
Desprinsă-ncet de pe un ram
Se unduia în al ei zbor
O frunză galbenă la geam

Parea un dans fermecător
Plutirea ei, seara spre-apus
Ca și un firicel de nor
Ca un bilet, numai cu „dus”

Ca frunzele zburăm și noi
Prin viață clipă după clipă
Bătuți de vânt, de frig, de ploi
Făcând de har mereu risipă

Un zbucium și o alergare
E tot ce-n brațe adunăm
Trudă, tristeți, îngrijorare
Și-adesea chiar de noi uităm

În goana aceasta necurmată
Ne trecem, fără s-observăm
Că am ajuns ca frunza cea uscată
Îmbătrâniți fără să vrem

Privim în urmă cu tristețe
La tot ce strâns-am cu durere
Jertfind a noastră tinerețe
Pe-altarul unui domn; avere.

Cât mai ești tânăr și-n putere
Învață dar să prețuiești
Clipele dragi și efemere
Și bucură-te că trăiești

Fii fericit că vezi o floare
Că poți vorbi și auzi
Că poți să umbli pe picioare
Și poți începe o nouă zi

Că ai și pâine, ai și apă
Ai unde sta, ce îmbrăca
Și spune; mulțumesc Sfânt Tată
Te laud pentru iubirea Ta.

Fă-ți uneori și ție-un bine
Și-oprește-te din drumul tău
Ai grijă amice și de tine
Și nu-ți fi singur tu… călău.

Puiu Chibici