Nu suntem a lumii proprietate

Nu suntem a lumii proprietate
Nu mergem spre glie, ci spre eternitate
Am fost creați să-L urmăm pe Mire
De-aici din vale până la Moștenire.

Împărăția noastră nu se urnește
C-a fost construită dumnezeiește
Membralitatea-n ea este eternă
Și oferă-mpliniri și pace internă.

Aparținem de ceata ce spre Rai se duce
Și purtăm cu noi un crez și o cruce
Nu ne-am legat traiul la legi pământene
Peste noi duhul vieții noi se așterne.

Stindardul cauzei sfinte-l purtăm
De infulențe nocive departe stăm
Ne-am desprins de seculare sărbători,
Ne-am atașat de programul veșnicei valori.

Nu mai suntem a lumii proprietate
Trăim plenar o nouă prioritate
Volumul divin ne este far pe traseu
Paginile lui prezintă pe Dumnezeu.

Apartenența e clară: am fost salvați
În groapa mocirlei n-am fost lăsați
Am fost ridicați la nivelul vieții sublime
Și-am făcut cunoștință cu Sfânta Treime.

Suntem ai Paradisului încă de-aici
Și-o dovedim acasă, pe drum și la servici
Oferte lumești n-or înceta să vină
Dar noi umblăm în har și în Lumină.

Ne-am găsit rostul pe Mesia urmând
Lui îi dedicăm orice acțiune și gând
Suntem proprietate a sfântului Regat
Chiar din clipa când în el am intrat.

George Cornici

Carul de foc

Mă gândesc așa, o, Doamne, dacă aș fi fost Ilie
Aș urca-ntr-un car de foc ca să mă desprind de glie?
Mă oprește numai faptul c-acel car era de foc
Și mă-nfricoșez la gândul: „Oare n-aș fi ars pe loc?”

Oare ce primește focul dacă nu tot foc în el?
Căci orice e diferit, l-ar fi mistuit de fel
Mă gândesc că și Ilie tot un foc în el avea
De-a putut să urce-n carul care sus în cer ducea.

Toți știau că Domnul ‘nalță pe Ilie sus la cer
Poate se-așteptau să urce într-un car făcut din fier
Ce măsură de credință a avut în el Ilie
Te rog, Tată scump din ceruri, să îmi dai puțin și mie!

Fă-mi ca inima sa ardă pentru Tine necurmat
Ca să pot să trec prin Focu-Ți, ca să ies tot mai curat
Orice vas e curățit și e întărit prin foc
Fără încercarea asta nu e bun, nu-i bun deloc!

Vei descoperi prin foc tot ce facem și clădim
De e aur, pietre scumpe, sau e fân tot ce zidim
Dacă ai aduce carul ca să urc în el și eu
Oare n-aș arde ca fânul? Cred că, Doamne, n-ar fi greu…

Dă-ne vremi de pocăință ca s-ajungem în grânare
Și ferește-ne de pleava aruncată spre pierzare
Și când carul Tău de slavă pogorât-ai să ne-aduni
Dă-ne inimi ca să ardă, pentru ceruri fă-ne buni!

Camelia Stîngaciu  

Nu vă temeți

Nu vă temeți de acei
Care pot ucide trupul,
Ei răcnesc ca niște lei,
Vor să înspăimânte lutul.

Dar nu au nici o putere
Peste suflet, peste trup,
Se învârt ca niște hiene,
Că-s conduși de belzebut.

Dacă asculți urletul lor
Ți se clatină piciorul,
Te-ngrozești de viitor,
Uiți că Isus ți-e Păstorul.

„Nu te teme, nu te teme!”
Așa scrie în Cuvânt!
Ești păzit în orice vreme
De puterea Acelui Sfânt.

Nu te-atinge niciun rău
Cât ești cu Hristos de mână,
Ei sunt praf, El, Dumnezeu,
Ceru-ntreg I se închină.

Scaldă-ți, frate drag, privirea,
Zi și noapte în Cuvânt.
Doar la Domnu-i izbăvirea
Să ai pace orișicând.

Omul astăzi amenință,
Mâine-i coborât sub glie.
Așa-s toți, un nor de ceață,
Sortiți la chin pentru vecie.

Domnul nostru sfânt rămâne,
Credincios pân’ la sfârșit.
Nu-i ca omul care spune
Da, apoi… s-a răzgândit.

Nu vă temeți niciodată
De acei cari’ pot ucide
Trupu-acesta, ce odată
Țărâna îl va înghite.

Teme-te numai de Domnul
Și de tot ce e păcat,
Singurul ce-are putere
Peste viață, rai și iad.

Dumnezeu în veci rămâne!
Domnitorii vin și pleacă
Pentru sufletul din tine
Se dă lupta-nverșunată.

Nu lăsa ca duhul fricii
Să te scoată din cadență,
Stai în părtășii cu sfinții
Să ai pace în permanență.

Căci afară sunt fricoșii
Ce-au dat dosul bătăliei,
Ei rămân cu păcătoșii
Ca să bea cupa mâniei.

Nu vă temeți de acei
Care pot ucide trupul,
Sus drapelul frații mei,
Curând vom sfredeli văzduhul!

Iany Laurenciuc 

Soției subsemnatului și…subsemnatului

Împreună ne-mplinim
Al nostru etern destin
La același Domn slujim
De plouă sau de-i senin.

Bucurii sau încercări
Prin har toate le-am trecut
C-am primit încredințări
Chiar și-atunci când ne-a durut.

Părăsit-am locuri dragi
Ajungând în depărtare
Cu puținul în desagi
Ne-a dat Tatăl bunăstare.

Nu o vilă ne-am dorit
Ci s-avem pâine pe masă
Și-am avut și de-mpărțit
Căci Stăpânului îi pasă.

Nu-n belșug am vrut să stăm
Dar Cerul ne-a dat de toate
Ce frumos ne adunăm
Cu nepoți și cu nepoate.

Soț, soție într-un gând
Depășit-am încercarea
Am stat cu Păstorul Blând
Și i-am onorat chemarea.

Plâns și zbucium? Am gustat
Și se poate să mai vină
Dar ființa s-a calmat
Pătrunși de-o rază divină.

Cu cei dragi ne delectăm
Câte zile mai există
În rugi zilnic îi purtăm
Să n-aibă viață tristă.

Anii trec, rapid se duc
Dar zidim pe Temelie
Ce sublim e când produc
Doruri desprinse de glie.

Împreună ne-mplinim
Al nostru etern destin
La același Domn slujim
De plouă sau de-i senin.

George Cornici

Nu suntem cine am fost

Nu suntem cine am fost
Pășit-am într-un nou hotar
Demult, când am găsit un rost
Și un ceresc mărgăritar.

Trăiam, atunci, ca pierduți
Rătăcind prin seci teorii
Cu vanitate eram umpluți
Speranțe nu puteau înflori.

Eram înclinați spre glie,
Credeam că-n ea vom sfârși
Era o falsă veselie
Din care nu puteam ieși.

O zi trecea, alta venea
Noi? Tot în adormire
Lăuntrul nu putea vedea
Un Cer, o moștenire.

Așa a fost până-ntr-o zi
Când a venit minunea
Și-am început a ne trezi
Să-nvingem slăbiciunea.

Mesajul care ne-a pătruns
Adus-a transformare
N-a fost un pământesc răspuns
Ci-o tainică lucrare…

Și-am înțeles că mai presus
De tot ce e tăciune
E lumea fără de apus
Și fără uscăciune.

Trecutu-acum e îngropat
Ce-am fost nu mai suntem
E-n noi un dor înaripat
Spre Medicul Suprem.

Lumina vieții ne-a cuprins
Cărarea s-o distingem
Spre spațiul infinit, distins
În lupte să învingem.

Nu suntem cine am fost
Se vede-n orice stare
Găsim în Fiul adăpost
La El avem intrare.

Ce diferență! Ce schimbări
Trăim de-o vreme-ncoace
Acum mai facem și plimbări
Pe unde-i veșnic pace.

George Cornici

În Vinerea Mare

Ne poartă gândirea în Vinerea Mare
La taina lucrării de răscumpărare
Pe cruce-L vedem pe Fiul jertfei supreme
Cu coroană de spini, nu cu diademe
Știind, prin har, ce-a-nsemnat răstignirea
Păstrăm în suflet tot ce produce Iubirea
Doar EA s-a jertfit pentru cei închiși în celule
Supuși la cazne și înjosiri destule
În EA-L vedem pe Fiul speranțelor noastre
Cum ne-a-nălțat din praf, nevoi și dezastre.
L-au dat la moarte prin judecată nedreaptă
Privirile noastre spre El se îndreaptă
Privirea Lui, stingându-se, nu e crispată
Ne spune, desigur, că vine o dreaptă răsplată.
De toți părăsit cum Isaia, profetul, descrie
A gustat stări de cea mai grea agonie
Păcatele noastre l-au pus pe lemn de ocară
Ca omul firesc, negreșit, să dispară.
În Vinerea Mare se nasc în noi meditații
Să știm că din jertfe ne vin revelații
Nu marii preoți au învins, nici trădarea
Nici cei ce în ruină au aflat ”scăparea”
Nu Pilat și-a spus cuvântul din urmă
Ci Cel ce-a venit să formeze o turmă
Trei zile și trei nopți l-a ținut neființa
Dar azi vedem, foarte clar, consecința
Vedem suflete desprinse de glie
Care-ascultă mesajul cuprins în solie
Vedem transformări în ființe umane,
Feciori și fecioare cântînd pe peroane
Vedem cum în oameni se naște speranță
Cum știu ce-i “nimic” și ce-i „importanță”
*******************************
N-au fost degeaba durerile-atât de acute
Pentru acei ce vor, cu drag, să-L asculte.

George Cornici

Rondel de Iarnă

Norii-şi descarcă povara
Din văzduh încet pe glie,
Şi-n mantia-i… – argintie
Se-nveşmântă toată ţara.

Ninge din zori până sara,
Ninge-ntruna! Pe câmpie,
Norii-şi descarcă povara
Din văzduh, încet pe glie.

Glia astfel,… primăvara
O aşteaptă-n nostalgie –
Cât mai plină, vrea să fie!
Că ce-i iarna, nu e vara…
Norii-şi descarcă povara,

Din vâzduh încet pe glie.

Flavius Laurian Duverna