Cararea

Referințe
1 Împăraţilor 2:2
[2]„Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întărește-te și fii om!

Cararea

1.Am trecut odata prin padurea verde de foioase,
Si simteam la orice pas ca cineva e-n spatele meu,
Ma simteam fricos si speriat de cele intamplate,
Mai ales ca batea si vantul si sufla din spatele meu.

2.Era un vant ce rascolea ale mele ganduri si amintiri,
Si ma facea sa-mi aduc aminte de trecut,
Ma facea sa ma sperii si mai tare de ideea,
Ca sunt singur pe carare si ca o sa ma simt pierdut.

3.Dar atunci m-am oprit si m-am rugat la Dumnezeu,
Sa alunge din mintea mea ale mele ganduri negre,
Sa-mi lumineze cararea si pasii mei tot mereu,
Si sa-mi dea putere-n orice vreme.

4.-Eu vreau sa merg cu Tine Doamne inainte,
Si sa nu-mi mai fie frica de nimic,
Si pe Tine Doamne sa te am ca tinta,
Si in jurul meu sa nu mai privesc la nimic.

5.Atunci am inceput sa inaintez increzator inainte,
Ca si cum as fi umblat prin valea umbrei mortii,
Si ma gandeam ca daca Tu esti cu mine in acea vreme,
De nimic si de nici un rau eu nu ma voi teme.

6.”Caci sunt incredintat ca nici viata, si nici moartea,
Nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
Nici o alta faptura, nici inaltimea, nici adancimea,
Nu pot sa ma desparta de dragostea lui Dumnezeu.”

7.Apoi, mi-am adus aminte ca-n Biblie mai sta scris,
“Tot ce veti cere cu credinta, prin rugaciune, veti primi”,
Si m-am rugat sa ma pazeasca pe calea ce trece prin desis,
Si sa ma scoata cu bine la limanul mult dorit.

8.”-Doamne, arata-mi calea ce duce catre Tine,
Si invata-ma sa pazesc poruncile si legile Tale,
Caci eu, cat si casa mea dorim Sa Te slujim pe Tine,
Si vrem sa fim fericiti si sa traim multe zile,”

Așa scriu eu

Așa scriu eu: cu mâna tremurândă,
Care-a pierdut tot leacu-alinător,
Înfometat sub pâinea aburindă,
Copac aproape mort lângă izvor.
Și n-am mai mult decât o mână goală,
Și mi-au căzut ciorchinii toți din poală.

Așa scriu eu: cu degetele albe
De lepra tolănită pe divan;
Pe gât am răni ascunse și port salbe
Din stropi de plâns, broboane de alean.
Și nu-mi aduce-n dar deșertăciunea
O haină, să-mi acopăr goliciunea.

Așa scriu eu: încovoiat de vreme,
De timp pierdut pe căi fără de rost,
Făuritor de false diademe,
Având palat de umbre adăpost.
Și-aș vrea din nou al veșniciei nimb,
Dar mi-e moneda calpă, cum s-o schimb?

Așa scriu eu: robit sub lanțuri grele,
Noian de gânduri sufletul îmi sapă,
Strivit de alte duhuri și mai rele,
Ce-au năvălit din locuri fără apă.
Și-n casa mea, cândva împodobită,
La loc de cinste-i cupa otrăvită.

Așa-am să scriu: doar Ție-ntotdeauna,
Chiar dacă toți m-au declarat pierdut
Când mi-a căzut pe lespede cununa!
Și, Doamne, doar Tu știi cum ai făcut,
Că mi-a cântat cocoșul într-o seară
Pe drumul spre Damasc… a doua oară!

Carmina Iri Voicu

Domnul este însoţitorul nostru

“Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine.” (Psalmul 23.4)

Ce dulci sunt aceste cuvinte care ne arată siguranţa pe patul de moarte. Câţi le-au repetat cu plăcere în ultimele lor clipe.

Dar acest verset se potriveşte şi în agoniile sufletului în timpul acestei vieţi. Unii ca Pavel, în fiecare zi sunt în primejdie de moarte, fiind cuprinşi de tristeţe. Bunyan în “Călătoria creştinului”, scrie despre “Valea umbrei morţii”, cu mult înainte de a ajunge la râul care curge la poalele colinelor veşnice. Mulţi dintre noi au trecut de mai multe ori prin întunecosul şi îngrozitorul tunel al umbrei morţii, şi putem mărturisi că numai Domnul a putut să ne ajute să trecem prin gândurile înspăimântătoare, umbrele misterioase şi descurajările teribile de care acest tunel e înconjurat. Dar Domnul ne-a sprijinit, ne-a apărat împotriva tuturor temerilor destul de mari, atunci când chiar sufletul nostru era aproape să leşine. Am fost apăsaţi şi asupriţi din toate părţile, şi cu toate acestea am supravieţuit, căci am simţit prezenţa Păstorului celui Mare, şi am fost plini de încredere că toiagul Său ne va apăra de toate loviturile mortale ale duşmanului.

Dacă acest timp ne este umbrit prin aripile negre ale vreunui necaz mare, să slăvim pe Dumnezeu printr-o încredere liniştită în El.

Charles Spurgeon

Moarte eului meu

E tot acolo,il vad.
E mic si negru.
Al meu orgoliu de ganduri patruns.
E mic  ce i drept
Dar carul mic ca si-n proverbe,
Rastoarna si invinge-ai sai parinti.

Ani de rand ma lupt sa-l dau afara
Macar de pe-al meu tron sa-l izgonesc,
Dar el nu vrea nicicum sa plece,sa dispara.
Ma-ntreb; dar oare am luptat de-ajuns?

Mi-aduc aminte si-acu  de parca ieri fu
Cand pe Isus in inima-am primit.
I-am daruit ce-i mai frumos,chiar tronul.
Si El cu bucurie a domnit.

Dar,n-a durat mult.
Vremea trece,timpul zboara,
Necazuri vin,ispitele pandesc,
M-am inncecat in a lumii inversunare,
M-am dus in jos,mai sa ma prabusesc.

Am cautat refugiul in lucruri false.
In prieteni ce nici azi nu imi raspund…
In ochii mei am crescut tot mai mare,
Iar Domnul meu Isus mai mult scazand.

Si sa nu-mi pun un semn de intrebare?…
Unde e azi Acel pretios Isus,
Ce eu cu-atata bucurie mare
L-am asezat pe tron,acolo sus?

Azi cand ma uit ma vad mai mult pe mine,
Tot mai des viata-mi controland,
Iar El e inca acolo,langa mine
Il simt aproape,trist,tot asteptand.

Se tot plimba Isus prin camaruta,
Mai suspina,o vorba mai spunea,
E obosit;..El vrea sa se aseze
Dar nu e loc…acolo-i cineva.

E cineva cui place sa domneasca,
Sa se impuna,totul sa preia,
E eul meu,orgoliul sau mandria
Viata-mi-ncadere conducand.

Isus e inca acolo,nu renunta.
El pentru mine odata a murit.
Azi eu sunt a lui oaie ratacita
Ce o iubeste-nveci,la nesfarsit.

Si daca cineva ieri ma-ntreba
Al meu stapan sa spun,Isus era.
Dar azi,la o privire-amanuntita,
A mea inima-i tare impartita,
Marele scor,eul detinand.

Stiu bine,lucrul acesta nu e bun
Isus a fost si este-al meu stapan.
Deaceea inima mea plina de mizerie
El schimba-ntr-o frumoasa incapere.

Frumoasa si curata atata timp,
Il las pe el in conducere deplin.
Astfel al meu orgoliu indraznet
De el vreau azi sa ma dezlipesc.

Deja imi vad trecutul incarcat,
Cand viitorul e asa de luminat.
Atat de simplu,atata de frumos,
Numai cu Domnul meu Isus Hristos.

Ramona Leonte

N-aş vrea nicicând

N-aş vrea nicicând să mă-ncălzesc,
La focul judecăţii
Nici planuri rele să urzesc
Atunci când fraţii zăbovesc
L-altarul judecăţii.

N-aş vrea nicicând să mă-ncălzesc,
La focul urii grele,
Când gânduri negre năpădesc,
Adu-mi aminte să iubesc,
Şi spală-mă de ele.

N-aş vrea nicicând să mă-ncălzesc,
La foc de lenevie,
Tu mi-ai dat mâini ca să muncesc
Iar nefăcând nu dobândesc,
La urmă o simbrie.

N-aş vrea nicicând să mă-ncălzesc,
La focuri ce-s străine,
Să ard de dragoste doresc
Căldura să o răspândesc,
Isuse pentru Tine.

Gelu Ungur

Acceptati dialogul!

„El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbati între voi pe drum?» Si ei s-au oprit, uitându-se tristi.“ Luca 24.17

Era prima zi a saptamânii, duminica învierii Mântuitorului. Doi ucenici descurajati mergeau spre Emaus, departe de Ierusalim, unde ar fi putut gasi dovezile învierii Domnului. Dragostea Mântuitorului fata de acestia s-a dovedit în chip practic, pentru ca S-a apropiat si a mers pe drum cu ei. Dialogul Mântuitorului cu cei doi întristati i-a condus pe acestia sa revina pe calea cea buna; ei s-au întors la Ierusalim si au marturisit: „A înviat Domnul cu adevarat…“

Calatorim prin viata si adeseori suntem întristati, fara o tinta precisa. În loc sa cautam ajutor acolo unde Mântuitorul ne-a promis ca îl vom gasi, mergem descurajati pe cale. Aceeasi dragoste nemarginita, aratata ucenicilor atunci, vrea sa ne-o arate si noua chiar acum. Mântuitorul vine în situatiile noastre descurajante si vrea sa ne întrebe: „Ce vorbe sunt acestea?“ sau „Ce gânduri sunt acestea care va nelinistesc?“ Vrem sa-i deschidem inima si sa-i spunem Lui ce ne framânta? Daca o facem, Mântuitorul vrea sa intre în dialog cu noi. Sa citim Biblia si acolo vom gasi ce avem nevoie pentru inimile noastre! Sa acceptam dialogul cu unicul Datator al sperantei!