Ce-i omul…

Cu ochii prin lacrimi, prin veacuri şi stele
Mereu cercetînd lucruri bune sau rele;
Cu vorba prin gînduri, cu gîndul prin vorbe
Strîngînd informaţii şi-o groză de probe,
Cu paşii pe drumuri ce vin din istorii
Ce duc spre înfrîngeri sau duc spre victorii
Se strigă demult întrebarea strigentă
Ce-a fost, e, şi va fi permanentă
În lumea ce astazi se nasc mari probleme
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parcă se ceartă-ntre ele,
Ce-i OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele,
Şi care e azi drumul lui?

Şi liniştea parcă uşor se aşterne
În timp ce răspunsul se-aşteaptă, se cerne,
În timp ce cu gîndul deschis vrem să vină
O rază ce astăzi s-aducă lumină.
Şi nu trece mult căci cu strigăte ferme
Ştiinţe exacte, istorii moderne,
Savanţi de renume pe plan mondial
Literaţi şi artişti care fac noul val,
Filozofi şi poeţi, toţi cu minele sus
Cer drepturi precise să dea un răspuns;
Pentru marea problemă ce astăzi s-a pus
CE-I OMUL…
Ce trist e să fii doar o simplă-întîmplare
De acum milioane de ani de uitare,
Ce trist e să fii fără nici o speranţă
Aşa, doar ca frunza avînd alianţă,
Doar vîntul ce-o poartă în colo şi-n coace
Şi-apoi doar în bălţi o mai lasă în pace

CE-I OMUL? E logică, cifră şi start,
Atunci cănd lansează o bombă exact,
Atunci cînd spre cer muribunde pachete,
Explozii şi morţi se înaţă buchete,
Şi toate din logică doar, din proiecte
Răsar şi se nasc!
CE-I OMUL! Un mare arhitect si constructor,
Sublim proiectant de clădiri, un intructor
De forme şi stiluri spre cer azvîrlite,
Din sticlă şi-oţel cu zvelteţe clădite.
CE-I OMUL? Cînd scoarţa se zbate se frînge
E un mare-arhitect şi constructor ce plînge
Ruine de case ce-au fost linii drepte
Şi-acuma-s grămezi de oţel şi de pietre;
Ruine de case ce-odată în soare
Priveau peste-ntinderi cu-n gust de sfidare
Pămîntul şi timpul
CE-I OMUL? Un mare subtil scriitor,
Construind noi reţele de viaţă şi dor,
Şi-ngropând sentimente ce nu se petrec.
CE-I OMUL ? Un mare şi splendid poet,
Ce cîntă frecvent cu natura-n duet,
Un liric ce-ncepe mereu şi mereu
Cu pronumele prea personal „eu”, „doar eu”;
Un poet de factură modernă cu ropot
În ritmul de viaţă şi visul doar tropot
Mai lasă în urmă urmă cu vâlvă şi zgomot
Şi-apoi iute piere

CE-I OMUL? Aşa filozofic vorbind,
E-o minte-nţeleapta ce-o vezi des gândind,
De mult aplecată-n esenţele vieţii:
Să scoată de acolo un drum frumuseţii
E o minte ce caută sensuri înalte
Dar numai in om si nicînd ‘n-alta parte;
Sa spargă si cifrul ascuns tinereţii
Ce poate sa-nlăture stavila vieţii
CE-I DOCTORE, OMUL; de stai si priveşti?
Cum poate natura, de vrei sa gândeşti
Din simplu-accident si din pura-întâmplare
Sa scoată-o fiinţa sublima si tare
Acum milioane de ani?
CE-I OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parca se cearta-ntre ele,
Si care e azi drumul lui?

Se succed anotimpuri, se succed generaţii,
Ce parcurg in viteza întinsele spatii,
Se petrec in viteza prea scurtele vieti
Care nu-s de-ajuns ca sa ştii sa inveţi,
Dar se aude mereu si sunt oameni ce ştiu
Ca exista-o speranţa si ca nu e târziu
Ca prin ea sa ajungem la tel si la vis,
Oferind tuturor, tuturora deschis
Din ce mâini vine el, din zori pamintesti ?…
Se-ntreba mereu David, si tot el răspunde
Cu harfa, cu versul caci n-are ce-ascunde:
“Cu mult mai prejos dacit Domnul ai fost,
Cu onoare si cinste si-n toate un rost,
Stapîn peste pomi, peste moarte si vint,
Peste tot ce e viu si întreg pe pământ,”
Dar n-ai vrut … si-ai pierdut
Dar tu, om, care crezi ca exista mormânt
Care poate prin Domnul sa fie înfrânt
Dar voi oameni ce-aveţi o credinţa de sus,
O speranţa de aur si-un scop bine pus,
Ce ştiţi voi ca-i omul?
Si o linişte parca uşor se aşterne,
In timp ce răspunsul se-ateaptă, se cerne
In ce cu gândul deschis vrem sa vina
O raza ce astăzi s-aducă lumina:
“Este piatra de preţ din cununa iubirii,
E speranţa ne-nfrânta ce cheamă zefirii
Este stânca ce-aştepta tăria furtunii
E farul de gânduri din mijlocul lumii,
E sprijin la greu pentru cel disperat,
Estre pâine si zâmbet cu cel încercat,
Este gândul curat care trage zăvorul
La porţi de cristal ce demult cheamă dorul
Este fiu de lumina de Cer luminat,
ESTE FIU DE-IMPARAT!”

George Uba

Lectia vulturului de apa

Text: Iov 39:19-30

Oare prin priceperea ta îşi ia uliul zborul, şi îşi întinde aripile spre miazăzi? ” Iov 39:26

Într-o seară minunată de sfarşit de vară, eram cu prietenul meu Steve la pescuit, într-o mică barcă, pe Lacul Piatt, sperand ca vreo ştiucă săritoare sau un biban smucitor să tragă la momelile noastre. Un vultur de apă se rotea în tăcere deasupra capetelor noastre. L-am urmărit cu viu interes, dandu-ne seama vag că şi el făcea exact ceea ce făceam noi – pescuia. Plana deasupra apei şi deodată plonja cu putere în apă, spărgand oglinda apei cu ghiarele sale. Apoi se înălţa maiestuos, ţinand în ghiarele-i ascuţite un peşte mare.
Mai tarziu, cercetand puţin, am descoperit că aceşti vulturi de apă, aşa cum obişnuit sunt numiţi, sunt între 50 şi 60 de centimetri lungime şi au aripile pană la 2 metri. Trăiesc în apropierea apei, se reantorc la acelaşi cuib în an după an, îi alungă pe toţi intruşii, rezervandu-şi lacul sau aria oceanică numai pentru ei înşişi. Aripile lor lungi şi ascuţite le dau puterea să plonjeze în apă şi să-şi controleze plutirea prin aer. Ochii pătrunzători le dă posibilitatea să vadă la caţiva metri sub apă. Apoi ghearele sunt special proiectate să-i ajute să ţină ferm peştele pe care l-au apucat. Ce creatură minunată! Dumnezeu a făcut vulturul de apă perfect pentru mediul în care trăieşte.


Întrebarea lui Dumnezeu pe care a adresat-o lui Iov în textul de azi, a avut drept scop să-l facă pe acesta să vadă minunatul plan şi puterea pe care Dumnezeu le-a investit în creaturile Sale, şi să-i trezească uimirea şi veneraţia. Avem şi noi oare aceleaşi sentimente observand creaţiunea lui Dumnezeu?  – D.C.E.

Cat de măreţ e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
Mă-nalţ pe munţii de bazalt
Şi-mi zboară gandul printre stele,
Tot mai înalt.” – C. Ioanid

Painea zilnica

Luptând cu lupii

Iar ai venit, preatulburată clipă
Acum, când tinerețea mi-a apus?
Ți-am poruncit să-mi pleci de pe aripă!
Numai blestem și fiere mi-ai adus…

Nu-mi bate-n gând! Nu te primesc în casă!
Mi-ai retezat nădejdea-n răsărit.
Când te credeam, când te vedeam frumoasă,
Mi-ai stins credința și m-ai părăsit…

Nici pene nu mai am să zbor departe
Să scap de tine ca de un arcaș.
Te voi urî adânc, până la moarte,
Secundă otrăvită de vrășmaș!

Iar ai venit cu lupii tăi sălbatici…
Dar azi îl iau ca scut pe Dumnezeu.
El m-a răscumpărat dintre ostatici
Și-a pus în mine inimă de leu…

Mănescu Mihaela

Nu ești sărac

Cine ți-a spus că ești sărac,
De zici că viața ta e-un fleac?
Tu n-ai în piept bătăi ce-ți bat?
Sau te-ai oprit din respirat… ?
Nu ești sărac, tu ești bogat!

Cine ți-a spus că n-ai nimic?
Ți-e poate gândul inamic?
Căci dimineți te-ai deșteptat,
Și ai vorbit și-ai ascultat…
Tu ai destul, tu ești bogat!

Cine ți-a spus că nu câștigi,
Când poți să vezi și poți să strigi?
Dacă n-ai lucruri care pier,
Dar ai credință, caracter,
Câștigi mai mult, câștigi un cer!

Cine ți-a spus că n-o să ai?
Ce vrei mai mult, când ai un Rai?
Pășește demn și nu mințit,
Dezonorat și sărăcit.
Tu ești bogat! Ești mântuit!

 Lucian Cazacu 

Păzește-mi inima și gândul,

Păzește-mi inima și gândul,
Te rog, mai mult decât orice
Și curățește-le străfundul
Și-adu-mi în suflet liniște.

Dă-mi bucuria mântuirii
Și pace sfântă, Domnul meu,
Dă-mi sentimentul împlinirii
Și dragostea-Ți de Dumnezeu.

Pune în mine un Duh nou,
Statornic, Doamne, și curat
Să fiu în lume un ecou
Al Harului Tău minunat.

Fii ajutorul meu, Părinte,
Te rog, la vreme de nevoi
Și-mbracă-mă-n podoabe sfinte
Pentru măreața zi de apoi.

Mă cercetează Tu-ndeaproape
Și când stau jos și când mă scol,
Și adu-mi somnul lin pe pleoape
Și umple-mi vasul când e gol.

Pleacă-Ți urechea către mine
Și-ascultă, Doamne, ruga mea,
Căci eu mi-am pus nădejdea-n Tine
Și Ți-am dat toată inima.

 Puiu Chibici

Gândul sclipitor

Din toate gândurile bune care se nasc şi mor pe rând
Doar unul este sclipitor, pe steagul minţii fluturând.
Zboară, se-nalţă şi se duce pe munţi semeţi, piscuri şi creste
Dorindu-şi să deschidă-n cer şi multe uşi şi largi ferestre.

Pierzându-se în ceru-albastru, lumina îi devine haină
Uitând de firea omenească ce-i este casă dar şi mamă,
La fel cum floarea din coroană îmbracă razele de soare
Neştiind viaţa care-i vine dintr-un pământ negru şi tare.

Ajuns la uşa căutată, bate sfios cerând să intre
Nemaiputând să-şi amintească cuvinte-alese, potrivite,
Caci măreţia-l copleşeşte, lumina este orbitoare
Iar alergarea până aici şi lungă şi obositoare.

Un glas se-aude din-năuntru, venind pe raze de lumină,
Este şi şoaptă dar şi tunet, şi înfioară şi alină,
Rămâne-n el ca o pecete pusă pe scrisul unui rege
Pe care nimeni nu o rupe şi niciodată nu se şterge:

„De unde vii şi cine eşti, care dorinţă stă în tine? ,
Cum ai ajuns atât de sus, să baţi la porţile divine? .
Şi mai ales de unde ştii în faţa uşilor să strigi
Să se deschidă şi să intri, lumina Noastră s-o atingi?”.

„Sunt gândul sclipitor al firii, ea îmi este casă dar şi mamă
Şi am în mine scrise adânci, vine străvechi, lacrimi şi teamă,
Dorinţa-mi este să le şterg, în locul lor să stea lumină
Apoi s-o pun în casă nouă, în locuinţa ei divină.

Pământul este ţara mea, aici mă nasc şi cresc în teamă,
Adâncul nevazut mi-e tată, iară minciuna îmi este mamă.
Mergând şi rătăcind mereu, fiind un gând am vrut să zbor
Şi să devin sub ceru-albastru copil al firii, sclipitor.

Dar n-am găsit prin văi adânci decât o apă mocirloasă
Iar peste crestele de munţi, lumină ştearsă şi ceţoasă.
Atunci şi vinele şi teama s-au inmulţit şi au crescut
Fiind în loc de sclipitor, un copil orb şi surd şi mut.

Pe drumurile minţii mele am căutat înţelepciunea
Dar n-am găsit decât minciuna cu sora ei înşelăciunea,
Am văzut sulul scris de Tine, zburând peste pământu-ntins
Desfăşurându-se sub ochi, de multe gânduri neatins.

Mirat de nepăsarea lumii cu toate gândurile firii
M-am prins de aripile lui, încrezător precum copiii.
M-a dus în locuri neştiute, în văi adânci, verzi şi mănoase
Apoi pe crestele de munţi cu piscurile luminoase.

Între pământul ţării mele şi o lumină nesfârşită
Am văzut crucea şi pe ea neprihănirea răstignită,
Iar gândurile ucigaşe, surorile şi fraţii mei
Privind la ea cu ochii reci, cu ale patimei scântei.

Am înţeles că eu nu sunt, înţelepciune sclipitoare
Ci doar o umbră a luminii ce-n Tine e nepieritoare.
Am avut zborul unei păsări ce-şi face cuib pe crengi uscate
Uitând de iarbă şi de flori, ce cresc la margine de ape.

Şi tot citind din sulul Tău, deschis peste întreg pământul
M-am bucurat ca să descopăr sclipirea care-Ţi umple gândul,
Să-i iau puţin din frumuseţe, putere şi înţelepciune
Cât încă uşa e deschisă să intre gândurile bune”.

„Nu poţi intra în casa Mea, gând bun şi sclipitor al firii
Dacă nu ai strânse în tine comorile neprihănirii,
Născut din nou având ca tată, mângâietorul Meu cel bun
Iar dragostea să-ţi fie mamă în noul început de drum.

Aşa schimbat şi înnoit să cureţi casa minţii tale,
Să faci credinţa ta un scut, răbdarea s-o-mpleteşti în zale,
Pe drumul păcii să te-ncalţi cu vestea bună scrisă-n carte,
Să iei şi coiful mântuirii ca să te aperi cu dreptate.

Născându-te din nou din Mine nu vei mai fi un gând al firii
Să stai sub vine şi sub lacrimi, mereu cu teama nimicirii,
Îmi vei cunoaşte măreţia, Cuvântul scris şi întrupat
Şi cum prin El desăvârşit, numele tău a fost salvat.

Atunci bătând la uşa Mea, se va deschide pentru tine,
Vei locui în casa slavei, în pacea curţilor divine.
Şi dintr-un gând de pe pământ, dintr-o înşelătoare fire
Vei fi copil din gândul Meu şi din eterna lui sclipire”.

Romani 12:2: ”Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lu Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.

Stănulescu Mircea 

Pe vârf de stâncă scriu cu privirea

Pe vârf de stâncă, scriu cu privirea…
Și gândul plin de dor, te caută.
Și eu sunt fiul Tău!” Divin Tată”!
Cred: în Tine-i nemurirea!
Poeme-ți scriu cu stele,
Pe-a cerului boltă-n tăcere.

Al Tău am fost, cu anotimpurile toate,
În primăveri cu ramurile înmugurite,
În veri… cu luncile-n flăcări de maci,
Și-n toamnele cu roadele aurii.
Al Tău am fost și-n zilele durerii,
Și-n multe alte de bucurii.

Al Tău am fost, în dimineți cu rouă,
Când lacrimile mi se frângeau în rugă,
În vremile cu vijelie, am fost o stâncă,
Lipeam de cer, dorința mea, cu Tine de a fi.
Doream alintul apusului, serilor târzii,
De atâtea ori te chemam, ca să vii.

Voiam o siguranță, că nu rătăcesc prin pustii,
De jos priveam înlăcrimat, al vârfului înălțimi,
Când mă frângeam, în adâncuri și durere,
Te rugam, ascunde-mă în curcubeie,
După ploile reci furtunoase,
Doream un cuib mic, în ale Tale brațe.

Vocea să-mi răsune sus la Tine…
Când din durere strigă, al meu glas,
Pune-mi zâmbetul pe buze,
O vindecare divină, trimite de sus…
Nu mă uita, m-am ținut de a Ta cale,
Știu că m-ai vegheat, din albastra zare.

Din vârf de stâncă… privești în Vale…
La osteniții ce urcă cu suspine…
Înflăcărează în noi Marele Har,
Ca lupta noastră să nu fie în zadar,
Mărește-ne crezul, că în curând ajungem,
În Noul Canaan, cu Tine să ne întâlnim.

Toma Coca

Când drumul ți-e spre Dumnezeu

Lovește cel rău
Lovește că poate,
Lovește familia,
Lovește în toate,
Îți lovește și gândul,
Lovește și trupul,
Și luptă întruna.
Răbdarea-i cât lumea
Să te dărâme,
Ca să poți spune,
Că nu există Dumnezeu.

Îți aduce încercarea
Mare cât marea,
Îți ia alinarea
Din sufletul tău,
Nu știe că tu,
Ești făcut dintr-un lut,
Ce Domnul a modelat
Cu mâna Lui sfântă,
Bunătate ți-a dat
Chiar de ai păcat,
El curățește
Cu sângele Său.

Lovește cel rău
Lovește să ajungă,
Cumva de-ar putea,
La inima ta.
Nu știe că ea,
E a lui Isus,
A făcut legământ
Cu Domnul de Sus.
Cât bate în piept
Dumnezeu e cu tine,
Bătând cu putere,
Și la rău și la bine.

Lovește cel rău
Și vrea să îți fure,
Speranța și viața
Să nu mai trăiești,
O viață cu Isus,
Să păcătuiești,
Să poată să-ți spună
Că nu ești nimic,
Să-ți vâre încet
Teama în piept,
Că ești un pierdut.

Lovește în copii
În ce ți-e mai drag,
Să poată să-ți ia,
Liniștea din prag,
Să îți dea durere
Fără putere,
Să alunge credința
Din sufletul tău,
Să poți să disperi,
Și să nu mai ceri,
Ajutor, de la Dumnezeu.

Nu știe cel rău
C-al tău Dumnezeu,
Ce a început va termina,
Întotdeauna se va făcea,
Voia Lui, orirce-ar fi,
Și în cer, și aici pe pământ.
Domnul e bun,
Domnul e Sfânt,
Gloria toată
Și Slava curată,
E a lui Dumnezeu,
A Duhului Sfânt,
Ce Domnul Isus
La trimis pe pământ,
Mângâietor până El va veni,
În slavă pe nori,
Cu Isus noi vom fi.

Aleluia Aleluia Aleluia!

Anișoara Sirbu 

Aceasta explică totul

„Ca toți să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca ei să fie una în Noi.”

loan 17:21

Dacă treci printr-o perioadă de singurătate, citeşte Ioan 17. care-ţi va explica exact de ce te afli în acea situaţie – Isus S-a rugat ca tu să fii una cu Tatăl, aşa cum este El. Îl ajuţi tu pe Dumnezeu să răspundă la această rugăciune sau ai un alt scop cu privire la viaţa ta? Din momentul când ai devenit ucenic, nu mai poţi fi tot atât de indepen­dent pe cât erai înainte.

În Ioan 17 ni se arată că scopul lui Dumnezeu nu este să răspundă rugăciunilor noastre, dar, prin rugăciune, noi ajungem să cunoaştem gândul lui Dumnezeu. Există o rugăciune căreia Dumnezeu trebuie să-i răspundă, şi anume rugăciunea lui Isus – „Ca ei să fie una cum şi Noi suntem una”. Suntem noi atât de aproape de Isus Cnstos?

Dumnezeu nu-Şi face griji cu privire la planurile noasire; EI nu ne întreabă: „Vrei să treci prin această pierdere, prin această încurcătură?’, ci îngăduie asemenea lucruri, pentru că are propriul Lui scop. Lucrurile prin care trecem ori ne fac oameni mai plăcuţi, mai buni, mai nobili, ori ne fac mai dificili şi vânători de greşeli, mai insistenţi în urmarea propriei noastre căi. Lucrurile care se îmâmplă în viaţa noastră ori ne fac diavoli, ori ne fac sfinţi; totul depinde de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Dacă spunem: „Facă-se voia Ta”, avem parte de mângâierea din Ioan 17, mângâierea de a şti că Tatăl nostru lucrează comform înţelepciunii Sale. Când înţelegem care este scopul lui Dumnezeu, nu vom deveni înguşti la minte şi cinici. Isus S-a rugat pentru nimic mai puţin decât unitatea noastră absolută cu El, aşa cum este una cu Tatăl. Unii dintre noi suntem departe de aceasta, dar Dumnezeu nu ne va lăsa în pace până când nu vom fi una cu El. Isus S-a rugat ca noi să fim astfel.

Oswald Chambers

Pazeste-te

Pazeste-te-n aceasta viata, de a vorbi fara folos.
Pazeste-te de gandul rau, ce-L ofenseaza pe Christos.
Cand vin ispite sa barfesti, mai bine taci, si plangi in tine
Cu vorba ta sa stralucesti! Sa cauti sa faci numai bine!

Pazeste-te de viclenie, de faptele care-n ascuns
Sunt savarsite impotriva Cuvantului, care ne-a spus
Sa nu umblam in intuneric, mintind cu drag, si inseland,
Sa fim lumini, prin lumea aceasta, acum mai mult ca orisicand.

Sa nu te-ncurci cu cei ce rad, batjocorind pe cel sarman.
Pastreaza-te curat in gand, iubeste chiar si pe dusman.
Sa nu iei parte la-ntalnirea de planuri rele-ntunecate
Acelor carora le place, de-a se juca intre pacate.

Pazeste-te -n aceasta viata, de obiceiurile rele,
De gropile acoperite cu paie… sa nu cazi in ele.
Alearga repede-nainte, si fii atent printre capcane,
Sa depasesti orice ispita, ce vrea credinta sa-ti destrame.

Pazeste-te de glasul dulce, lingusitor si plin de miere
Care aduce amagire, care pandeste sa te-nsele.
Sa nu te-ndepartezi vreodata de Calea aceasta, asa de sfanta,
Pastreaza-ti haina nepatata, si-a ta credinta, neinfranta.

Menegazzi Narcisa