Toamnă târzie

Se scutură pe alei a toamnei frunze
Pe întortocheate-le vieții cărări
A ruginit din nou pădurea toată
Cât vezi cu ochii până-n depărtări

Si cade iarăși bruma peste sat
Cu haina ei cea rece, argintie
Trec primăveri, și veri, și toamne reci
Și încet ne apropiem de veșnicie

Se aud în noapte fâlfâiri de aripă
În stoluri, și cu țipete prelungi
Întârziate cârduri se îndreaptă
Spre alte zări după cerești porunci.

La fel și noi când vine toamna vieții
Ne-om scutura de traiul efemer
Și la sfârșit cu fâlfâiri de aripe
Ne-om îndrepta spre locul sfânt din cer.

Și vom uita atunci pe totdeauna
Trecutul cel încătușat în timp
Când primavara sfântă și eternă
Va fi pe veci cerescul anotimp.

Dinu Ciolte

Când toamna vine altfel…

Când dă rugina-n frunze, în castani,
La ultimul cântat de ciocârlie,
Revine toamna ca și-n ceilalți ani,
Cu-a ei faimoasă trenă arămie.

Cu zor, țâfnoasă, mătură răzoare,
Cu bruma arde pajiștile-n cale,
N-o-nduioșează vreun suspin de floare,
Nici că-n noroi plâng gingașe petale.

Ne-nduplecată cu apusa vară,
Ea scoate vânturi reci de prin cămări,
Să-i stingă soarelui aprinsa pară,
Cu norii grei cernind senine zări.

Apoi pufnește răpăind în geamuri
C-a lunii uitătură e sașie,
Că n-au rămas nici huhurezi pe ramuri,
Că lumea-i, dintr-odată, cenușie!

La fel e omul, tot zorind pe drumuri,
Nesocotește darul tinereții,
Umbrește-al ei frumos cu-ai țâfnei „fumuri”
Și-apoi se frânge-n aspra toamnă-a vieții.

Olivia Pocol 

E toamnă iară

A câta oară spun: e toamnă iară?
A câta oară roade îmi culeg?
A câta oară ochii-mi numărară
Cocorii-n cârduri, cârduri când plecară?
Ai şti să-mi spui acum a câta oară?

În geamul meu bat frunze-ngălbenite.
Desprinse de pe ramurile lor,
În ele văd o lume pe sfârşite
Sunt triste frunzele… sunt ruginite
Ai şti să-mi spui ceva din taina lor?

Din tot ce-a fost, rămâne-va sămânţa.
Viaţa nouă-n rodul copt, cules.
Aceasta va rămâne-n primăvară
Pentru eterna, fericita Ţară
Ca o comoară-n tainic înţeles.

A câta oară spun: e toamnă iară?
Şi-a câta oară frunze-mi bat în geam?
Când an de an cocorii se-nşirară
De ce să mai întreb a câta oară?
Îmi spun toţi anii mei desprinşi din ram!

Odată, n-oi mai întreba: „a câta oară”?
Căci forma vieţii din trecut s-a dus…
În existenţa mea spirituală
În noua şi cereasca primăvară
Nemuritor voi fi lângă Isus!

Emil Bulgăr 

E toamnă iar…

E toamnă iar și frunze ofilite,
Se-aștern pe drum ca un covor de vis,
Iar vântul suflă iarăși la ferestre,
Făcând să pară că-i de neînvins.

E toamnă, iar în case cu lumină,
Văd prin ferestre un cămin frumos,
În care seara, copilași și mame
Și tați, vin înaintea lui Christos.

Să-i spună că în suflet nu e toamnă ,
Că rodul care-l au e încă mic,
Dar vor trudi și-l vor lăsa să crească
Asemeni unui bob ce-i copt în spic.

„Să fiți cuminți și s-ascultați de Domnul”
Incheie tata, cu șoapte fierbinți,
Către copii, și-ndată văd prin casă,
Luminile ce rând pe rând s-au stins.

E toamnă iar, și-n drumul meu aievea,
Trec de la geam la geam dar rareori,
Mai văd să fie vreun cămin în case,
Să fie rod, că toamna e în toi.

E toamnă iar, și poate-i cea din urmă
Când mai văd frunze-n jur, aicea-jos,
Când mai văd frați, și semeni în suspine,
Ce-așteaptă cu iubire pe Christos.

E toamnă iar, dar nu va fi vreodată,
O toamnă mai măreață ca atunci,
Când va veni să își culeagă rodul,
Ce l-am trudit în viață, cu Isus.

„Oh, adă Tată toamna minunată,
Ce ai promis-o pentru ce-i ce-s sfinți,
O așteptăm cu dor și cu speranță,
Cu rugăciuni și lacrime fierbinți”.

Cristian Boariu 

Timpul

Am vrut să aflu ce e timpul…
Am ridicat ochii în sus,
Iar norii ce zburau ca gândul
Mi-au spus că timpul curge-n sus.

Și râul, cu o murmurare,
Mi-a explicat că apa lui
O întâlnești și mai în vale,
Dar timpul, însă – timpul nu!

Și fulgi pufoși de păpădie,
Plutind prin fața mea, ușor,
Șopteau că fost-au pe câmpie
Flori galbene, la timpul lor…

O cioară, ce zbura deasupra,
Mi-a cârâit că se grăbește,
Că n-are când a-mi explica
Ceea ce omul, , timp” numește.

A început să bată vântul,
Iar frunze mii căzut-au jos…
Și-am înțeles ce face timpul
În zborul său misterios.

Atunci, o altă întrebare
Răspunsul clar și l-a găsit:
Că timpul ce dispare-n zare
E-n veșnicie tipărit.

Iar o furnică, la picioare,
Cam supărată mi-a strigat:, , Străine, de ce-mi stai în cale?
Nu vezi că-i timpul pe-nserat?”

Atunci, eu, ca dintr-o poveste,
Din amorțeala mea m-am smuls;
Și pe genunchi, copilărește,
Dorința Domnului i-am spus:
, , O, iartă-mi, Tu, nesocotința,
Că timpul în zadar s-a scurs,
Ajută-mi ca, de-acum-nainte,
Întreg, pe veci să-Ți fiu supus!

Iar timpul ce mi-i dat de Tine,
S-aducă-n lume mult folos…
Nu pentru mine – pentru Tine,
Să-Ți fie de plăcut miros!”

Adelina Malancea

Frunze prafuite

Text: Psalmul 32:1-7

„Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Si Tu ai iertat vina păcatului meu.‘” Psalmul 32:5

Planta ornamentală pe care am adus-o soţiei a adăugat o notă de viaţă în casa noastră. Frunzele sale mari, luxuriante, păreau că se întind cu gesturi de bun venit. Dar într-o dimineaţă am observat că frunzele îi atîrnau veştede. Nu i-am spus nimic soţiei, dar mă întrebam ce s-o fi petrecut cu planta noastră. Cand am sosit acasă pentru masa de pranz, planta era cu totul alta. O culoare sănătoasă revenise în frunzele ei mari, care se întinseseră ca mai înainte. Cand am întrebat-o pe Dorothy despre ea, mi-a spus că tocmai citise despre plantele de apartament, cum să le menţii vii şi proaspete. Se spunea că praful acumulat pe frunzele plantelor împiedica pătrunderea luminii. Aşa că este necesar ca frunzele plantei să fie şterse cu regularitate. Soţia făcuse astfel şi rezultatul era evident.

Trăind în lumea aceasta, particule fine din „praful” păcatului se aştern peste vieţile noastre. Resentimente, cuvinte dure, ganduri necurate, atitudini egoiste, toate îşi iau vama pe seama vitalităţii noastre spirituale. Dacă nu sunt mărturisite, ele formează un strat de „praf” care ne împiedică să experimentăm lumina harului lui Dumnezeu în inimile noastre. Cei din jurul nostru vor simţi că este ceva râu cu noi.
Dacă păcatele acumulate prin nemărturisire ţi s-au adunat în suflet, fă ca David – mărturiseşte-le Domnului. Şterge astfel „frunzele prăfuite” ale vieţii şi bucură-te din nou de razele glorioase ale dragostei lui Dumnezeu.  – D.J.D.

„Naintea Crucii Lui, Celui ce-a murit,
Mă prăbuşesc în lut neputincios,
Să-mi ierte tot păcatul săvarşit.
Totul în toţi să fie doar Cristos. „– Bridges

„Mărturisirea păcatelor este pămantul in care creste iertarea lui Dumnezeu„

Painea zilnica

Mi-e dor!

Mi-e dor, de murmurul rece de Izvor
De apa Lui cristalină, curată și lină
Mi-e dor, de Patria Cerească, mi-e dor,
De Țara Sfântă de Sus, de Patria Divină!

Mi-e dor, de foșnetul frunzelor duios,
De codrii falnici, cu coroane arătoase
Mi-e dor, de glasul blând, al lui Hristos,
Mi-e dor, de luncile, cu holdele mănoase!

Mi-e dor, de turmele de oi, de pe tainicul Plai,
De apa de Izvor, mi-e dor, de sfânta cunună,
Mi-e tare dor, de râvnitul și doritul Rai,
Mi-e dor, să mă adap din apa curată lină!

Mi-e de Tine Doamne, mi-e dor să Te simt,
Amândoi, să mergem pe Sfânta Cărare,
Mi-e dor, de Lumina albă, de curat argint
Mi-e dor de Tărâmul Sfânt, în lumini strălucitoare!

Mi-e dor, de Cerul Sfânt, de albastru azuriu,
Mi-e dor, de Sfânta și dulce primăvară,
Mi-e dor, de Domnul Isus, Cel veșnic viu,
Mi-e dor de veșnicie, în Cerul Sfânt, să răsară.

Mi-e dor Isuse, să văd chipul Tău glorios,
Mi-e dor, de răpirea Bisericii, din greul amar,
Mi-e dor, să fiu în Cer, cu Domnul meu Hristos,
Mi-e dor, de Plaiuri Sfinte, Plaiuri fără hotar!

Stelian Ciobanu 

În afara planului divin

În afara planului divin,
Am fi ca frunze zburătoare
Purtate de un vânt meschin
Spre zone pline cu teroare…

Și-am fi purtați în spații reci
(Fārā cālduri din veșnicie)
Ne-ar ataca mereu berbeci,
De urā și nevrednicie.

Neimplicându-l în lucrāri,
De fapt, ar fi o nebunie,
Ar fi în faliment intrāri,
Ar fi numai ceremonie.

În afara planului ceresc
E rāzvrātire și sfidare
La tot ce e dumnezeiesc:
E cea mai joasā degradare.

“Și noi putem sā reușim
În faptele cotidiene”
Așa spun mulți cu glas sublim
Cuprinși în patimi și în lene.

O, dac-ar ști ce împliniri
Gāsesc în faptul aplicārii!
Ar semāna neprihāniri
Pe-ogorul sfânt al închinārii.

Și dac-ar ști cā pot trăi
Înalte stāri de satisfacții
Imediat s-ar pocăi
Și ar avea spre Rai atracții.

Zece porunci; doar zece sunt
Și n-au mai vrut sā le-afișeze
Iar rezultatul este ciunt
Având și cârje, și proteze.

De ce planeta s-a aprins
De largul foc al rāzvrātirii?
E cā, în muritori s-a stins
Un sacru dor al nemuririi.

L-au scos pe Dumnezeu din școli
Înlocuindu-L cu mamona
Și e invazie de soli
Ce și-au expus mai sus icoana.

Cā-s înțelepți ei se fālesc
Dar ce le spune sfânta Carte?
Nebunii-n țarā se-nmulțesc
Și vor avea de flācāri parte.

Ne întrebām de ce-s nebuni?
De ce pācatul nu îi doare?
De ce nu vor cerești cununi?
Ei vor plācerea trecātoare.

Nimic nu vor din Paradis
Din viața lor, exclus e Cerul
Că n-au crezut în ce e scris
Și-au deformat și caracterul.

Noian și munți de-mpotrivire
E opera ce-o construiesc
Dar cum va fi a lor privire
Văzând cum demoni îi muncesc?

Nicicând sā nu ne-aventurām
În spații fārā de Luminā
Ci pe Hristos sā-L onorām
Și-n veci sā stām cu El la Cinā.

Nici prin gând să nu ne treacă
Să pășim în alt hotar
Credincioșia să ne crească
Că-i cel mai scump mărgăritar.

Doar împlinind ce El ne-a spus
Cu pasiune și ardoare
Vom fi în viața fār-apus
La o eternă sărbătoare.

George Cornici

Toamna

E toamnă iar, un anotimp plin de contrast,
În care printre roade coapte, frunze mor.
Privind spectacolul cu feluritele culori,
Tresar o clipă, și mă cuprinde un fior.

Poate-a trecut și-a vieții noastre vară,
Și-am lenevit la umbra cea mai bună.
Și vrem acum să strângem rod în grabă,
În toamna vieții să ne facem o cunună.

Vom trece toți, ca frunzele ce cad în grabă,
Purtate pe aripi de vânt, și-apoi uitate.
Ce va rămâne, va fi rodul vieții noastre,
Și amintirea toamnei consumate…

Mai lasă, Doamne, har și-n timp de toamnă,
Ca să putem să mai lucrăm fertilul sol.
Și când vei vrea să-Ți strângi a Ta recoltă,
Să nu avem nici unul coșul gol.

Curând trâmbița va suna sfârșitul toamnei,
Nu vor mai fi nici ploi, nici vânt cumplit;
Nici iarnă nu va fi, cu ger și cu ninsoare,
Ci doar o primăvară fără de sfârșit.

Dany Căpătan

Cu Tine prin toamne…

Ne bate toamna-n geam cu ploi și soare,
Cu vânturi și cu frunze în convoi,
Cu cifre de bilanț și constatare
La tot ce mâna Ta preaiubitoare,
Ne-a dat din Cer ca binecuvântare
Și ne-a purtat pe brațe la nevoi.

Îți mulțumim cu-adâncă reverență
Nu doar de rodul ce-a crescut în glie,
Dar și de-a Ta răbdare, indulgență,
Mustrare, mângâiere, insistență,
Cu care ne-ai ținut în existență
Pe drumul care duce-n Veșnicie!

S-or așeza și alte toamne iară
În calendarele cu pagini noi,
Dar numărul de toamne nu măsoară
Doar pâinea care-am strâns-o în cămară
Sau în rezerva cea financiară,
Cât roadele și dragostea din noi…

Se-aude clar a timpului cadență —
E toamnă iar, preabunule Părinte
Și toate semnele prin convergență
Indică a Răpirii iminență.
Cu fiecare an în ascendență,
Ne-apropiem de poarta Țării Sfinte.

Ne bate toamna-n geam cu vigilență…
Pământu-i înfricat de viitor,
Dar noi, simțind a Ta omniprezență,
Știind că Cerul NU-i o aparență,
Trăim aici prin sfânta-Ți providență,
Pășind ca printr-un terminal de zbor.

Căci în curând din 4 zări străbune,
În zbor măreț, spre-a Cerului Lumină,
Strigarea Ta-ntr-o clipă o s-adune
Toți sfinții Tăi din orice națiune —
Răscumpărați cu-al Jertfei preț, din lume…
Și vei desparte “grâul” de “neghină”!

O, vrem s-avem cu spice brațe pline
În clipa glorioasei Reveniri!
Și să primim urarea Ta de bine
Și dreptul de-a trai în veci cu Tine
În Cerurile Tale preasenine —
În Raiul Nesfârșitei Fericiri!

Irina M