Toamna frunzei

E jar pe cerul frunzei când e toamnă
Şi a aprins în ea un tainic foc,
Un dor nestins ce la visări o-ndeamnă …
Mai ieri fusese un gingaş boboc.

A stat în privegheri, în frământare,
Răzbind prin arşiţi de cuptor încins,
Scrutând o lume nouă-n depărtare,
Încet, încet de cracă s-a desprins.

Să-şi afle rostul frunza mea porneşte
Fără să se mai uite înapoi,
Căci vântul aspru-al toamnei o zoreşte …
Şi zboară, zboară fără de ostoi.

Purtată pe-nălţimi care îmbată,
Vrăjită de lumină, de izbânzi,
Se vede-n stare lumea s-o străbată,
Ar duce-orice pe umerii plăpânzi.

Numai că vântul rece-al toamnei bate
A vieţii armonie vrând s-o strice,
Curând din zborul falnic o abate …
Şi-i tot mai greu din nou să se ridice.

Fără culoare, fără de podoabă,
Slăbită frunza zace la pământ …
De ce-s aici, secătuită-ntreabă?
Doar am făcut cu cerul legământ! …

Cum se stingea-n al frunzelor cavou,
Se-aude-o şoaptă-n prag de înserare:
“Te odihneşte până la mutare,
Iată, Eu fac un cer şi-un pământ nou!”

Olivia Pocol 

Regrete

Să nu ne pară rău de încercare,
Poate așa am învățat să ne smerim.
Să regretăm că-n zilele cu soare
Nu prea am spus: Isuse, Te iubim.

Ce am făcut în zilele când peștii
Și pâinile El ni le înmulțea?
Nu se cuvine ca să ne smerim cu toții,
Și să-I căutăm Fața, și nu doar mâna Sa?

Pe marea linistită, a fost cu noi în barcă,
Iar multe despre El, n-am vrut să știm.
Dar când în barcă intră tot mai multă apă,
Strigăm cu toții: Doamne, nu-Ți pasă că pierim?

Nu vom pieri, căci iarăși se ridică,
Chiar dacă azi pe cârmă, pare că doarme dus.
Când Domnul ceartă vântul, o frunză nu mai mișcă,
Nimic nu-i imposibil, pentru al nost’ Isus.

Până când, Doamne? Nu asta-i întrebarea.
Nici pentru ce? Ci, Doamne, ce trebuie sa fac?
Ca nu cumva odată ce trece încercarea,
Să-mi văd de viața veche si iar să mă complac.

O, iartă-ne azi, Doamne, de nepăsarea mare,
În care multă vreme am stat și n-am știut.
Adu înviorare, suntem a Ta lucrare,
Și toarnă untdelemnul în vasele de lut.

Dany Căpătan

De la Domnul, pentru mine

Saltă frunza-n foşnet tandru,
Razele s-au înmulțit,
Strigă-un fir de oleandru
Vara, de la răsărit.
Mă ridic s-o văd mai bine,
Fiindcă ştiu că s-a pornit
De la Domnul, pentru mine.

Strânge mărul must sub coajă,
Iarba a-ngrăşat pământul,
Iar un munte stă de strajă
Să oprească-n vale vântul.
Cu nectar şi cu rubine,
Toamna asta-şi ia avântul
De la Domnul, pentru mine.

A albit ca-n vis pădurea,
Grâul doarme sub zăpadă,
M-aș porni pe drum aiurea,
Toți copacii să mă vadă.
Că-s văzduhurile pline
De fulgi mari, ce stau să cadă
De la Domnul, pentru mine.

Dintr-un nor care se zvântă
Mă trezește din visare
Soarele, pe care-l cântă
Mii de păsări migratoare.
Și prin văi, și pe coline
Toată iarba se-nveșmântă
De la Domnul, pentru mine.

Aștept primăveri și toamne,
Și a verilor sosire;
Iernile-s cu pace, Doamne,
Toate-s pentru mulțumire
Când ne chemi și ne socoți
Cu nestinsa Ta iubire!
Mulțumesc de tot ce vine
De la Tine pentru mine,
De la Tine pentru toți.

Viorica Mariniuc 

Aş vrea

Aş vrea precum o frunză
Se lasă dusă-n vânt
Să fac şi eu întocmai
Ce-mi spune Duhul Sfânt.

Asemeni unei păsări
Aş vrea cu glasul meu
Să ‘nalţ divine-acorduri
Mereu spre Dumnezeu.

Cum marea îşi cunoaşte
Locaşul pân’ la ţărm
Aşa eu vreau întocmai
S-ascult de la meu Domn.

Aşa cum luna-n noapte
Îşi dă lumina sa
Aş vrea pe cei pierduţi
Să-ndrum pe calea Ta.

Aşa cum Fiul Tău
Muri pe cruce-n chin
Aşa vreau şi eu viaţa-mi
Să Ţi-o dedic deplin.

Corina Ungureanu 

Toamnă, ce-ai să faci cu noi?

Lasă-ne Toamnă inima să fie caldă, neschimbată
Și chiar dacă afară plouă, în ea să plouă niciodată.
Lasă-ne Toamnă sufletul de rugină neatins
Nu ne schimba zâmbetul într-un rânjet flas și stins.

Lasă-ne Toamnă dragostea să fie mereu în floare
Și dacă păsările pleacă, lasă-ne visele să zboare.
Lasă-ne Toamnă bucuria să rodească-n continuare,
Nu vezi bine cum furia vrea să ne-o ardă în cuptoare! ?

Lasă-ne Toamnă prietenia, că tu nu ai nici-un câștig
Dacă distanța dintre noi o umpli cu atâta frig.
Lasă-ne Toamna în copac, măcar o frunză de iertare
Căci fără ea ca și creștini, suntem niște forme goale.

Toamna mă privi curioasă și apoi m-a întrebat:
Am eu vină că voi vara, dragoste n-ați semănat?
Am eu vină că duc frunza care se cheamă iertare
Dacă voi vă înfuriați și când vin brize ușoare?
Și apoi această frunză, o, și asta uită mulți,
Va rămâne în copac dacă ierți și apoi uiți.

Am eu vină că-ntre voi ați zâmbit să păreți bine?
Ați fost falși de-atâtea ori și-acum dați vina pe mine?
Am eu vină că-aduc norul și ascund soarele-n el?
Dacă voi nu aveți soare pe al sufletului cer?

Iar pentru visele stinse, iar cautați vinovați?
Voi nu ați avut curaj când zburau să le urmați!

Am lasat capul plecat, ce-aș putea să îi mai zic?
Nu e vinovata Toamna, întradevăr, cu nimic.
Am lăsat prin suflete judecăți aspre să crească
Și-o sută de primăveri n-o să ne mai înflorească.

Însă dragostea mai poate să ne schimbe povestirea
De aceea Doamne Tu, revasră-Ți în noi iubirea!
Iar dacă te-avem pe Tine, nădejdea cum să ne piară?
Nu-i așa că știi un loc, unde-i veșnic primăvară!

Mirela Olteanu

Zâmbetul mamei

Aş putea sa te strâng în braţe, să vezi,
Ca pe-o frunză căzută de toamnă,
Dulcea şi scumpa mea, mamă,
Să te strâng ca pe-o frunză să vezi—
Depărtarea de tine nicicând nu-i uşoară.

Ca un cântec de leagăn mi-i freamătul azi,
Fără el nici nu-ncepe iubirea,
Fără el s-a născut în adânc putrezirea,
De-aceea mi-i freamătul azi
Neoprit, să ajung nemurirea.

Aş putea să te strâng în braţe să crezi
Că-s copilul din leagănul moale,
Iar în păr nefiresc să-ţi atârne o floare
A surâsului meu ca să crezi
Că nu-i nimeni ca tine aşa iubitoare.

Aş putea să rămân ca şi tine, tăcând,
Cu privirea şi grea, şi senină,
Cu fruntea şi goala, şi plină…
Să răspund ca şi tine, tăcând,
Cu un zâmbet ascuns revăzut în lumină.

Mihai Ghidora 

Ce îi şopteşte-n taină, frunzei, vântul? …

Ce îi şopteşte-n taină, frunzei, vântul,
Cum o vrăjeşte să o-ndepărteze
De-ai ei, să lase tot … şi să-l urmeze?
La ce visează ascultându-i cântul?

Ce muzică aude de cutează
Să-i părăsească, să-nsoţească vântul …
Zboară … ştiind că doar un vals dansează
Şi moare-apoi îmbrăţisând pământul…

Nici plânsul ploii care-a mângâiat-o
De când era pe ram un mugurel
N-o-mpiedică s-aleagă-un menestrel!
Ce cântec de sirenă a-mbiat-o? …

Te-ai întrebat ce taine, ce mistere
I-a dezlegat? Sau e doar nebunie
Să zboare înspre-o lume de durere,
Să meargă c-un hoinar la cununie?

Ce îi şopteşte-n taină, frunzei, vântul,
Cum a vrăjit-o să nu mai rămână?
La ce visează ascultându-i cântul? …
Sau e destinul cel care o mână?

Olivia Pocol

Din Proverbe

Ca un pom frumos de viata e dorinta implinita,
Si un om cu bunatate are calea insorita;
Dar nadejdea amanata e ca boala dusa-n sac,
Si invidia cand arde, greu sa-i mai gasesti un leac.

Decat intr-o casa mare si-o nevasta certareata,
Mai bine sa dormi pe stresini, ca tot ai mai buna viata.
Decat ura si galceava, chiar cu boul la gratar,
Mai bine mananci verdeturi, dar cu dragoste si har.

Mult mai mult decat o jertfa pretuieste ascultarea,
Mai buna decat mania, este pacea si rabdarea;
Ca o scarba e mandria inimii de fariseu,
Dar o inima zdrobita moaie si pe Dumnezeu!

O, ce dulce-i vorba spusa la o vreme potrivita,
Un ulei de vindecare peste inima ranita!
Si cuvintele curate Dumnezeu le scrie sus,
Dupa cum cu-ntelepciune si cu dragoste le-am spus.

Ca o apa din izvoare, buna, limpede, curata,
Asa este vestea buna dintr-o tara-ndepartata.
Cine nu-i stapan pe sine, e ca frunza dusa-n vant,
E ca o cetate sparta, si cu ziduri la pamant.

Ura naste vorbe rele, si starneste numai cearta,
Dragostea e rabdatoare, si greselile le iarta.
Cum distruge bruma rece vrejile de castraveti,
Asa surpa Domnul casa celor mandri si semeti.

Un prieten ce iubeste are-n suflet bunatate,
Si cand vine o napasta el ajunge ca un frate.
Asa e Hristos Preasfantul, ne-a iubit din vesnicii;
Nicidecum si niciodata El nu ne va parasi!

–––––––––––––––––––
Texte: Prov. 13:12; 21:9; 15:17; 16:5; 15:23; Maleahi 3:16;
Prov. 25:25; 25:28; 10:12: 15:25; 17:17.

Valentin Popovici

Îndreaptă-mă, Doamne

Îndreaptă-mă, Doamne, mi-e drumul cu silă,
Vin spinii spre mine și-aduc mărăcini;
Mi-e mintea-ncurcată și vrerea senilă,
Ispitele-s multe, păstorii puțini.

În val de-ntuneric se pierde dreptarul,
Tristețea mă-ndeamnă, se face popas
Și-ndată străinii îmi poartă amarul,
Ștergându-mi nădejdea întâiului pas.

Îndreaptă-mă, Doamne, sunt parte din gloata
Ce-și flutură frunza, uitând rădăcina;
Cu roadă puțină primește săgeata,
Săgeata-i vicleană și-alungă lumina.

Suflare ce trece, făptură de carne,
Tot răul din mine mă vrea la pământ
Și-n zori nebunia încearcă să-mi toarne
În candela goală suflare de vânt.

Curajul când pleacă, se-ndeasă desfrâul,
Crâmpei de-ntinare să ducă spre-altar;
Și-n lume, candoarea își leapădă brâul,
Și trupul nu-i templu, și jertfa nu-i har.

Îndreaptă-mă, Doamne, mă cațăr pe stâncă,
Dar urma mi-e ștearsă, furtunile bat;
Am pâine pe buze și cine mănâncă
Își duce aripa în zbor clătinat.

Se-abate spre mine văzduhul cu oști –
Îndreaptă-mă, Doamne, sunt eu, mă cunoști?

Viorica Mariniuc 

Cu legănatul ei ușor

Cu legănatul ei ușor
Desprinsă-ncet de pe un ram
Se unduia în al ei zbor
O frunză galbenă la geam

Parea un dans fermecător
Plutirea ei, seara spre-apus
Ca și un firicel de nor
Ca un bilet, numai cu „dus”

Ca frunzele zburăm și noi
Prin viață clipă după clipă
Bătuți de vânt, de frig, de ploi
Făcând de har mereu risipă

Un zbucium și o alergare
E tot ce-n brațe adunăm
Trudă, tristeți, îngrijorare
Și-adesea chiar de noi uităm

În goana aceasta necurmată
Ne trecem, fără s-observăm
Că am ajuns ca frunza cea uscată
Îmbătrâniți fără să vrem

Privim în urmă cu tristețe
La tot ce strâns-am cu durere
Jertfind a noastră tinerețe
Pe-altarul unui domn; avere.

Cât mai ești tânăr și-n putere
Învață dar să prețuiești
Clipele dragi și efemere
Și bucură-te că trăiești

Fii fericit că vezi o floare
Că poți vorbi și auzi
Că poți să umbli pe picioare
Și poți începe o nouă zi

Că ai și pâine, ai și apă
Ai unde sta, ce îmbrăca
Și spune; mulțumesc Sfânt Tată
Te laud pentru iubirea Ta.

Fă-ți uneori și ție-un bine
Și-oprește-te din drumul tău
Ai grijă amice și de tine
Și nu-ți fi singur tu… călău.

Puiu Chibici