Un Nou Rasarit

Ca firul de abur suntem pe pamant,
Un strop in oceane, o frunza in vant,
O umbra timida ce iute se trece,
Pe-a vietii poteca spre lespedea rece.

Un fulg ratacit in padurea argintie,
Un bob de nisip in imensa pustie,
O lacrima, o soapta, un zambet si-apoi…
Ne-ntoarcem in glie saraci, tristi si goi.

Dar ce va ramane cand noi vom pleca?
Si trecerea noastra ma-ntreb va conta?
Lasa-vom in urma o dara-n Lumina,
O jertfa-a Iubirii, mireasma Divina?

Lasa-vom cu grija urmasilor in dar,
Tamaia ‘nchinarii arzand pe altar?
Lasa-vom credinta in inima lor?
Frumusetea iertarii si-al cerului dor?

M-ajuta Parinte, fa-mi traiul atent,
Dragostea sfanta sa las testament,
Sa vada tot omul ce sta langa mine,	
Ca viata-i frumoasa traita cu Tine.

Iar cand fumul negru se pierde-n amurg,
Cand clipe din urma-n clepsidra se scurg,
Cand a mea umblare va fi la sfarsit,
Ma naste-n Lumina, Un Nou Rasarit!

Marius Alexandru

Viata de frunza

Am și uitat, deși nu-i mult

De când pe ramura bătrână

Ce mă ținea cu a ei mână

Priveam de sus înspre țărână

Iubeam ca vântul să-l ascult.

Sub adierea lui creșteam

Și-a lui suflare îmi da viață

Mă întorcea pe dos, pe față

Suflarea-i părea că mă-nhață

De ramură eu mă țineam…

Am început să obosesc

De-atâta vânt și-a lui suflare

Că uneori suflă prea tare

Abia mai stau pe creanga mare

Și parcă-ncep să-ngălbenesc.

Mă simt slăbită de puteri

Și seva mea dusă e toată

Îmi pare că sunt chiar uscată…

De vânt deodată sunt suflată

Și cad, lipsită de-orice vreri.

Țărâna, ce-am privit de sus

Îmi e acum atât de-aproape

Și peste mini se-adună ape

Ca în țărână să mă-ngroape…

Țărâna e al meu apus.

Nelu Filip

Mai amintește-ne prin frunza care cade!

Mai scrie-o toamnă peste vremi și peste vise
Mai dă-ne, Doamne, dor de veșnicii promise
Mai amintește-ne prin frunza care cade
Că trebuie să lăsăm ce-i vechi fără tăgade.

Să facem loc la ce e nou să vină,
Pentru-alte vremi când ramura va fi din nou mai plină
Și să mai luăm răgaz din alergare,
Din murmurul obositor și din sudoare.

Să credem c-al Tău gând ne e perfecțiune
Deși ne pierdem aparent din funcțiune
Și mulți și multe ne abandonează lesne
C-o simplă adiere-a vântului ce plesne.

Trezește-mi ochii să privesc mai mult de-atât:
De-o ramură ce-i goală și un trunchi urât!
Să cred că Tu ești, Doamne, și în așteptări decise
Și Tu lucrezi ‘n-ascuns și-aduci noi stări promise

Și chiar de aparent sunt într-un loc de transformare
Și totul pleacă brusc, le las și… doare
Tu ești și în momentul meu de lungă toamnă
Să mă înveți ca să privesc spre ceea ce înseamnă.

Căci Tu ești peste vremile ce aparent sunt decăzute,
Pe care ochii Tăi le vad și sunt știute,
Da, Tu vei aduce iarăși vremi de-nviorare
De-o mare, de-o adâncă bucurie și mirare!

Căci Tu ești cel ce ține frunza-n pom și-o crește
Atâta-ntelepciune, Doamne, mă uimește!
Ești Cel care ne țese, dai un rost la toate!
Esti Cel care ne ține, Tu ești Cel ce poate!

 Camelia Stîngaciu 

Un nou rasarit

Ca firul de abur suntem pe pamant,

Un strop in oceane, o frunza in vant,

O umbra timida ce iute se trece,

Pe-a vietii poteca spre lespedea rece.

Un fulg ratacit in padurea argintie,

Un bob de nisip in imensa pustie,

O lacrima, o soapta, un zambet si-apoi…

Ne-ntoarcem in glie saraci, tristi si goi.

Dar ce va ramane cand noi vom pleca?

Si trecerea noastra ma-ntreb va conta?

Lasa-vom in urma o dara-n Lumina,

O jertf-a Iubirii, mireasma Divina?

Lasa-vom cu grija urmasilor in dar,

Tamaia ‘nchinarii arzand pe altar?

Lasa-vom credinta in inima lor?

Frumusetea iertarii si-al cerului dor?

M-ajuta Parinte, fa-mi traiul atent,

Dragostea sfanta sa las testament,

Sa vada tot omul ce sta langa mine,

Ca viata-i frumoasa traita cu Tine.

Iar cand fumul negru se pierde-n amurg,

Cand clipe din urma-n clepsidra se scurg,

Cand a mea umblare va fi la sfarsit,

Ma naste-n Lumina, Un Nou Rasarit!

Marius Alexandru

Ce sunt?

Eu ce sunt? M-am întrebat~
Când priveam, tăcută, cerul
Și apoi m-am concentrat…
Căutând să îmi găsesc țelul.

Ca o frunză luată-n vânt
La fel e și viața mea…
Eu? Un om pe acest pământ;
Nu sunt floare și nici stea.

Tu, o, Doamne îmi ești Stăpânul!
Eu? Un simplu călător…
Ce adun în a mea viață
Bucurii, necaz și dor.

 Dor de ceruri, dor de-acasă!
 Chiar de sunt numai țărână
 Știu că am o haină aleasă
 Tu mă ai în a Ta mână.

 Sunt doar abur care trece…
 Totuși, am un viitor
 O credință, o nădejde
Căci voi fi moștenitor.

Am ca moștenire CERUL!
DUMNEZEU e TATĂL meu
Ca un călător… văd țelul:
 Unde-i EL să fiu și eu!

Viviana Muha  

Toamna frunzei

E jar pe cerul frunzei când e toamnă
Şi a aprins în ea un tainic foc,
Un dor nestins ce la visări o-ndeamnă …
Mai ieri fusese un gingaş boboc.

A stat în privegheri, în frământare,
Răzbind prin arşiţi de cuptor încins,
Scrutând o lume nouă-n depărtare,
Încet, încet de cracă s-a desprins.

Să-şi afle rostul frunza mea porneşte
Fără să se mai uite înapoi,
Căci vântul aspru-al toamnei o zoreşte …
Şi zboară, zboară fără de ostoi.

Purtată pe-nălţimi care îmbată,
Vrăjită de lumină, de izbânzi,
Se vede-n stare lumea s-o străbată,
Ar duce-orice pe umerii plăpânzi.

Numai că vântul rece-al toamnei bate
A vieţii armonie vrând s-o strice,
Curând din zborul falnic o abate …
Şi-i tot mai greu din nou să se ridice.

Fără culoare, fără de podoabă,
Slăbită frunza zace la pământ …
De ce-s aici, secătuită-ntreabă?
Doar am făcut cu cerul legământ! …

Cum se stingea-n al frunzelor cavou,
Se-aude-o şoaptă-n prag de înserare:
“Te odihneşte până la mutare,
Iată, Eu fac un cer şi-un pământ nou!”

Olivia Pocol 

Regrete

Să nu ne pară rău de încercare,
Poate așa am învățat să ne smerim.
Să regretăm că-n zilele cu soare
Nu prea am spus: Isuse, Te iubim.

Ce am făcut în zilele când peștii
Și pâinile El ni le înmulțea?
Nu se cuvine ca să ne smerim cu toții,
Și să-I căutăm Fața, și nu doar mâna Sa?

Pe marea linistită, a fost cu noi în barcă,
Iar multe despre El, n-am vrut să știm.
Dar când în barcă intră tot mai multă apă,
Strigăm cu toții: Doamne, nu-Ți pasă că pierim?

Nu vom pieri, căci iarăși se ridică,
Chiar dacă azi pe cârmă, pare că doarme dus.
Când Domnul ceartă vântul, o frunză nu mai mișcă,
Nimic nu-i imposibil, pentru al nost’ Isus.

Până când, Doamne? Nu asta-i întrebarea.
Nici pentru ce? Ci, Doamne, ce trebuie sa fac?
Ca nu cumva odată ce trece încercarea,
Să-mi văd de viața veche si iar să mă complac.

O, iartă-ne azi, Doamne, de nepăsarea mare,
În care multă vreme am stat și n-am știut.
Adu înviorare, suntem a Ta lucrare,
Și toarnă untdelemnul în vasele de lut.

Dany Căpătan

De la Domnul, pentru mine

Saltă frunza-n foşnet tandru,
Razele s-au înmulțit,
Strigă-un fir de oleandru
Vara, de la răsărit.
Mă ridic s-o văd mai bine,
Fiindcă ştiu că s-a pornit
De la Domnul, pentru mine.

Strânge mărul must sub coajă,
Iarba a-ngrăşat pământul,
Iar un munte stă de strajă
Să oprească-n vale vântul.
Cu nectar şi cu rubine,
Toamna asta-şi ia avântul
De la Domnul, pentru mine.

A albit ca-n vis pădurea,
Grâul doarme sub zăpadă,
M-aș porni pe drum aiurea,
Toți copacii să mă vadă.
Că-s văzduhurile pline
De fulgi mari, ce stau să cadă
De la Domnul, pentru mine.

Dintr-un nor care se zvântă
Mă trezește din visare
Soarele, pe care-l cântă
Mii de păsări migratoare.
Și prin văi, și pe coline
Toată iarba se-nveșmântă
De la Domnul, pentru mine.

Aștept primăveri și toamne,
Și a verilor sosire;
Iernile-s cu pace, Doamne,
Toate-s pentru mulțumire
Când ne chemi și ne socoți
Cu nestinsa Ta iubire!
Mulțumesc de tot ce vine
De la Tine pentru mine,
De la Tine pentru toți.

Viorica Mariniuc 

Aş vrea

Aş vrea precum o frunză
Se lasă dusă-n vânt
Să fac şi eu întocmai
Ce-mi spune Duhul Sfânt.

Asemeni unei păsări
Aş vrea cu glasul meu
Să ‘nalţ divine-acorduri
Mereu spre Dumnezeu.

Cum marea îşi cunoaşte
Locaşul pân’ la ţărm
Aşa eu vreau întocmai
S-ascult de la meu Domn.

Aşa cum luna-n noapte
Îşi dă lumina sa
Aş vrea pe cei pierduţi
Să-ndrum pe calea Ta.

Aşa cum Fiul Tău
Muri pe cruce-n chin
Aşa vreau şi eu viaţa-mi
Să Ţi-o dedic deplin.

Corina Ungureanu 

Toamnă, ce-ai să faci cu noi?

Lasă-ne Toamnă inima să fie caldă, neschimbată
Și chiar dacă afară plouă, în ea să plouă niciodată.
Lasă-ne Toamnă sufletul de rugină neatins
Nu ne schimba zâmbetul într-un rânjet flas și stins.

Lasă-ne Toamnă dragostea să fie mereu în floare
Și dacă păsările pleacă, lasă-ne visele să zboare.
Lasă-ne Toamnă bucuria să rodească-n continuare,
Nu vezi bine cum furia vrea să ne-o ardă în cuptoare! ?

Lasă-ne Toamnă prietenia, că tu nu ai nici-un câștig
Dacă distanța dintre noi o umpli cu atâta frig.
Lasă-ne Toamna în copac, măcar o frunză de iertare
Căci fără ea ca și creștini, suntem niște forme goale.

Toamna mă privi curioasă și apoi m-a întrebat:
Am eu vină că voi vara, dragoste n-ați semănat?
Am eu vină că duc frunza care se cheamă iertare
Dacă voi vă înfuriați și când vin brize ușoare?
Și apoi această frunză, o, și asta uită mulți,
Va rămâne în copac dacă ierți și apoi uiți.

Am eu vină că-ntre voi ați zâmbit să păreți bine?
Ați fost falși de-atâtea ori și-acum dați vina pe mine?
Am eu vină că-aduc norul și ascund soarele-n el?
Dacă voi nu aveți soare pe al sufletului cer?

Iar pentru visele stinse, iar cautați vinovați?
Voi nu ați avut curaj când zburau să le urmați!

Am lasat capul plecat, ce-aș putea să îi mai zic?
Nu e vinovata Toamna, întradevăr, cu nimic.
Am lăsat prin suflete judecăți aspre să crească
Și-o sută de primăveri n-o să ne mai înflorească.

Însă dragostea mai poate să ne schimbe povestirea
De aceea Doamne Tu, revasră-Ți în noi iubirea!
Iar dacă te-avem pe Tine, nădejdea cum să ne piară?
Nu-i așa că știi un loc, unde-i veșnic primăvară!

Mirela Olteanu