Focul de la rusalii

O imagine alb negru, a ceea ce e-n veșnicii
O prezentare a ce-i Sus, un simplu decor,
Puterea de la rusalii, a-mbrăcat ucenicii
Cu-o forță Divină, de Sfânt Protector.

Limbi de foc, Putere mare din cer
S-a pogorât în odaie, a venit peste toți,
Cuvântul Sfânt, a venit din etern
Ca să îmbrace mulțimea, cu haine de preoți.

Cerul a fost pe pămînt în acea clipă
O sclipire puternică, de acasă de Sus,
Pământul cu Cerul, în tot se-nfiripă
Și dă acea Forță, ce se numește Isus.

Și-n clipa aceea, natura a înviat
Cei mulți dintre ei, au simțit Văpaia Divină,
Trezirea mult așteptată, s-a revărsat
Și s-au văzut limbi de foc și multă lumină.

Cu ochii spre cer, cu pace de sus
Cu fericire deplină, de Duhul spălați,
Se roagă la Tatăl, slăvesc Bunul Nume
Acuma sunt Sfinți, de Duh, transformați.

Acum, tot ce părea un vis, e realitate
Acea imagine pală, a veșniciei eterne,
Prinde culoarea cea vie, de eternitate
Iar puterea deplină din cer, se așterne.

Acesta e cerul, aceasta e singura viață
Să locuiești în Casă, să fii parte din rai,
Să simți dragostea si iubirea măreață
O veșnicie în Cer cu Domnul să stai.

Bandi Sebastian Alexandru 

Inviorare

Focul iubirii aprinde macii în suflet
Și lacrimile-s roua dimineții senine.
Soarele vieții cu a fericirii zâmbet.
Înviorează sufletul pe unde divine.

Isus revarsă miresme de fericire
În inimă, cu slovele vii din Scriptură,
Și coarda inimii vibrează în nemurire.
Iar cântarea urcă pe-a cerului partitură.

Acum, inima devotată credincioșiei,
Picură in fiecare vers puterea iubirii.
Jarul credinței, scânteia armoniei,
Mă poartă pe unde vii ale nemuririi.

Dan Viorica 

Concentrarea păcatului personal

“Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate.” Isaia 6:5

Când ajung în prezenţa lui Dumnezeu, nu realizez că sunt păcătos într-un sens nedefinit, ci realizez concentrarea păcatului dintr-un anumit domeniu al vieţii mele. Omul poate spune uşor “O. da sunt un păcătos”, dar când ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, nu poate scăpa cu o astfel de afirmaţie. Judecata se concentrează asupra unui păcat anume: “Eu sunt acel păcătos”. Acesta este întotdeauna semnul că un bărbat sau o femeie se află în prezenţa lui Dumnezeu. Acolo nu există niciodată un sens vag al păcatului, ci concentrarea păcatului dintr-un domeniu specific, personal.

Dumnezeu începe judecându-ne, prin Duhul Sfânt, cu privire la un lucru fixat în mintea noastră; dacă acceptăm judecata Lui asupra acelui punct, El ne va duce mai departe, la baza lucrurilor, arătându-ne marea noastră înclinaţie spre păcat. Aşa procedează Dumnezeu întotdeauna cu noi când ne aflăm în mod conştient în prezenţa Lui.

Această experienţă a concentrării păcatului este adevărată atât în cazul celui mai mare şi al celui mai mic dintre sfinţi, cât şi în cazul celui mai mare şi al celui mai mic dintre păcătoşi. Când un om este pe prima treaptă a scării experienţei, el poate spune: “Nu ştiu unde am greşit”, dar Duhul lui Dumnezeu îi va arăta unde a gresit. Efectul viziunii sfinţeniei Domnului asupra lui Isaia a fost să-l facă să-şi dea seama că el era un om cu buze necurate. “Mi-a atins gura cu el şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit».” Focul curăţitor trebuia să fie aplicat acolo unde era o concentrare a păcatului.

Oswald CHAMBERS

Doamne-ajuta-mi sa pot plange

Doamne-ajută-mi să pot plânge
ca pe-al meu orice păcat
pentru care nu se frânge
sufletul cel vinovat.

Să-mi pot cere eu iertarea
cu durerea cea mai grea
pentru vina celui care
a căzut în faţa mea.

Să mă pot ruga eu Ţie
cel mai frânt şi mai zdrobit
pentru cel ce nici nu ştie
ce grea vină-a săvârşit.

Buzele să mi le ardă
orice DA şoptit râzând
spre păcatul ce dezmiardă
chiar în faţa Ta căzând.

Să mă usture ca focul
orice legământ sfinţit
care cade chiar în locul
unde-a fost mai sfânt rostit.

Doamne-ascultă-mi şi-mi primeşte
pentru toţi suspinu-amar,
iar pe cel ce se căieşte
iartă-l şi-l sfinţeşte iar.

Traian Dorz

Toamnă la bunica

În covată, pe-o măsuţă s-a dospit la cald aluatul,
S-a-ncheiat acum o lună secerişul, treieratul,
Cotărcuţele sunt pline cu dovleci, ştiuleţi şi grâne,
S-au întors cu caş ciobanii de la munte, de la stâne
Şi cămara e ticsită; noaptea creşte, ziua scade,
De-acum se va pune bruma şi mistreţii vin să prade.
Pâlpâie domoală para în opaiţul afumat,
Din tavan, de-un cui atârnă busuiocul aromat,
Umplu de miresme casa cimbrişorul, lămâiţa,
Duduie în sobă focul şi-ncălzeşte odăiţa
Desenând în joacă forme peste albul văruielii;
După ce-am cinat, bunica îmi citeşte-n Evanghelii,
Apoi mâinile-şi ridică înspre cer cu mulţumire
Şi se-nchină-aşa măicuţa proslăvind cu umilire
Pe Cel care ne dă viaţă, hrană, pază, sănătate
Şi atât de multe daruri prin slăvita-I bunătate.

Olivia Pocol 

Alerg în vară

Alerg în vară printre ogoare,
petic de umbră caut sub soare.
Alerg cu gândul neostenit,
să-mi stâmpăr dorul nepotolit.

Cu braţe pline de holde-aurii
mă cheamă vara printre câmpii.
Şi ascultându-i caldele şoapte,
păşesc desculţ prin lanuri coapte.

În freamăt fierbinte cu iz de lut,
îmi plec urechea ca să ascult
cântarea lină a holdelor
foşnind culoare, pământ şi dor.

Şi îmi fac templu sufletul meu
să-nalţ o rugă spre Dumnezeu;
şi mă alătur cântării verii,
simţind cum arde focu-nchinării.

Natura ştie să se închine
Celui ce-n palmă lumea o ţine,
iar eu, făptura de El creată,
îmi plec genunchiul şi viaţa toată.

Cristina Magdalena Francu 

A-ţi găsi personalitatea in focul întristării

“Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă de ceasul acesta?…Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Ioan 12:27-28

Ca sfânt, atitudinea mea faţă de întristare şi dificultăţi nu trebuie să fie aceea de a cere ca ele să fie îndepărtate, ci a cere ca, în mijlocul fiecărui foc al întristării, să-mi pot păstra personalitatea cu care m-a creat Dumnezeu. Domnul nostru S-a găsit pe Sine în focul întristării. El n-a fost scutit de acel ceas, ci ajutat să poată ieşi din acel ceas.

Noi spunem că n-ar trebui să existe întristare, dar există întristare şi trebuie să ne găsim pe noi înşine in flăcările ei. Dacă încercăm să scăpăm de întristare, dacă refuzăm să ţinem cont de ea, suntem nechibzuiţi, întristarea este una dintre cele mai mari realităţi ale vieţii; nu are nici un rost să spui că n-ar trebui să existe întristare. Păcatul, întristarea şi suferinţa există şi nu trebuie să spunem că Dumnezeu face o greşeală permiţându-le.Întristarea îndepărtează o mare parte din superficialitate, dar nu-l face întotdeauna pe om mai bun. Suferinţa ori îmi formează personalitatea, ori mi-o distruge. Nu îţi poţi găsi personalitatea când ai parte de succes, atunci îţi pierzi capul; nu îţi poţi găsi personalitaiea în monotonia vieţii cotidiene, atunci eşti plin de cârtire.

Singurul mod de a-ţi găsi personalitatea este în focul întristării. De ce trebuie să fie aşa, n-are importanţă, dar faptul că este aşa e adeverit atât de Scriptură, cât şi de experienţa umană. Întotdeauna poţi recunoaşte omul care a trecut prin focul întristării şi s-a găsit pe sine; eşti sigur că, la necaz, te poţi duce la el şi descoperi că are timp pentru tine. Dacă un om n-a trecut prin focul întristării, el poate fi dispreţuitor, n-are timp de tine. Dacă te găseşti pe tine în focul întristării, Dumnezeu te va face “hrană” pentru alţi oameni.

Oswald CHAMBERS

Zidind pentru veşnicie

„Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?”

Luca 14:28

Domnul nostru nu se referă aici la un preţ pe care trebuie să-l calculăm noi. ci la un preţ pe care l-a calculat El. Preţul a fost dat de acei treizeci de ani din Nazaret, acei trei ani de popularitate, scandal şi ură. agonia adâncă, de nepătruns, din Ghetsimani şi atacul de la Calvar – pivotul în jurul căruia se învârte timpul şi eternitatea. Isus Cristos a calculat preţul. Oamenii nu vor râde de tine la urmă. spunând: „Omul acesta a început să zidească şi n-a fost în stare să termine”.

Condiţiile uceniciei fixate de Domnul nostru în versetele 26, 27 şi 33 vor să spună că bărbaţii şi femeile pe care îi va folosi El în lucrarea Lui mare de zidire sunt cei în care El a făcut totul. „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său. pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Domnul nostru vrea să spună că singurii oameni pe care-i va folosi în lucrarea Lui de zidire sunt cei care-L iubesc pe El personal, cu pasiune şi devotament, mai presus de oricare dintre cele mai apropiate legături de pe pământ. Condiţiile sunt aspre, dar glorioase.

Tot ce zidim va fi controlat de Dumnezeu . Va descoperi Dumnezu prin focul Lui pătrunzător, că am zidit pe temelia lui lsus unele lucrări de-ale noastre? Trăim vremuri de lucrări deosebite, vremuri când încercăm să lucrăm pentru Dumnezeu, şi tocmai aici se află capcana. La drept vorbind, noi nu putem niciodată lucra pentru Dumnezeu. Isus ne ia in lucrarea Lui. planurile de zidire sunt în întregime ale Lui şi nimeni nu are dreptul să hotărască unde să fie pus la lucru.

OSWALD CHAMBERS

Susur bland

Cum stăteam căzut pe gânduri
Şi priveam la focul pâlpâind,
Aud deodată afară un vuiet, ca de vânturi,
Şi-n inimă-mi străbate-un susur blând.

Tremurând, şi plin de frică
Mă întreb, ce o fi oare?
De pe ochi, un văl mi se ridică,
Şi-aud în inimă, bătăi uşoare.

Cine eşti, ce vrei cu mine?
Mă trezesc eu întrebând…
Astăzi, vreau ca să cinez cu tine!
Îmi răspunde un glas, atât de blând.

De Mă laşi să intru-n casă
Am, să-ți dau o veste bună,
Cu Mine-n veci vei sta la masă
Ne vom bucura-mpreună.

Aduc cu Mine multă pace
Şi ca o ploaie în pustie,
Din inima ta, Eu voi face
Să curgă un râu, de apă vie.

Dar ce vreau, să-ţi dau Eu ţie
Este mult mai preţios
Vreau să ai, un strop de sânge
De pe crucea lui Hristos.

Auzind eu toate aceste
Dau în casă să-L primesc
Stai, mai am ca să îti dau o veste!
Mai vreau ceva, să îţi vorbesc…

Vreau sa şti, pe această cale,
Vei vărsa şi multe lacrimi
Pe lungul drum al vieţii tale,
Vei avea dureri şi patimi.

De vrei, ca să-Mi slujeşti Mie,
Să lucrezi în via Mea! ?
Întregul iad o să te ştie
Şi va lupta-mpotriva ta,

Urât vei fi, de lumea toată.
Din pricina Mea, prigonit
La fel am fost şi Eu odată,
Pentru ca mult, te-am iubit.

Trudind din greu, pe calea Mea,
Mereu spre Golgota să urci.
Atunci, când cruce-ţi va fi grea,
Eu te voi ajuta s-o duci.

Voi fi cu tine între valuri,
Cu Mine, vei putea să-nvingi.
La dreapta-Mi o sa fii de-a pururi,
De vrei, cu Mine ca să mergi.

Astăzi, dacă auzi glasul Meu,
Deschide uşa pentru Mine.
Şi-n ziua cea măreaţa, Eu,
Voi deschide cerul, pentru tine.

Daniel Borgovan