Tovărășia vieții

Fiul meu, tovărășia
Vieții tale să ți-o legi
Numai de ființa care
Are-aceiași căutare:
Te-nțelege și-o-nțelegi,
Și pân’ la capăt poți să mergi.

Numai de ființa care
Crezul tău împărtășește,
Să petreacă nu se-așteaptă
Și învățătura dreaptă
Ce-o ai tu mărturisește,
Altfel, nu se potrivește.

Altfel, vei vedea cu ochii
Ce amar se-adeverește.
Scrisul Cărții Sfinte care
E lumină și-ndrumare
Și pe-oricine sfătuiește,
Dar pe nimeni nu silește.

Nu te înjuga la jugul
Ce nu ți se potrivește!
Că nu poți ara cu plugul
Când la coarne e nătângul
Care-ntruna doar cobește.
Ară strâmb, dar se fălește.

Casa ta întotdeauna
Cu iubire s-o-ncălzești!
De la tot ce-i rău te-abate,
Ca să-ți fie cald în toate:
Câte faci, câți ani trăiești
Și pe Domnul să-L slujești.

Augustin Tecar 

Scrisoare fiului

Referințe

Proverbele 1:1-17:22

Ascultă, fiul Meu, îndemnul și sfatul bun de-Acasă,
Ce ți-l aștern ca o cunună, pe frunte, luminoasă…
Condeiul Meu îți desfășoară, sub pleoapele gândirii,
O lume-n care-nțelepciunea e taina viețuirii.
(Prov. 1:8-9)

De-o vei păstra în adâncimea simțirilor curate,
De-o vei căuta ca pe-o comoară de rare nestemate,
Vei desluși atunci izvorul vieții lungi și-al păcii,
Reîntregindu-ți cunoștința pe căile dreptății.
(Prov. 2:1-5, Prov. 3:1-2)

Te vei păstra atunci ferice pe drumul spre lumină,
Când ochii tăi drept înainte privi-vor, spre cunună.
Când netedă-ți va fi cărarea pe orișiunde-ai merge,
Iar pasul tău, neabătut, pe lângă orice-ar trece.
(Prov. 4:25-27)

Primește, fiul Meu, mustrarea, în inima-ți curată,
Cu voioșia întâlnirii iubirii unui Tată…
Căci sfatul ce ți-l dau vestește cărările luminii
A căror strălucire crește până la miezul zilei.
(Prov. 3:11-12, Prov. 4:18)

Înțelepciunea să-ți străbată a minții izvodire,
Rodind, prin Duhul, bunătatea în tainica-ți trăire.
Credincioșia, de asemeni, ca un șirag de stele,
Scrie-o adânc, pe o tăbliță a inimii stinghere.
(Prov. 3:3)

Păzește-ți inima mai aprig prin vadul cu suspine,
Căci seva vieții e într-însa, nădejdea spre mai bine.
Un leac de vrei: păstrează-ți duhul și inima voioasă,
Iar sănătatea-ți va fi soră, pe cale, credincioasă.
(Prov. 4:23, Prov. 17:22)

Nu părăsi înțelepciunea – te va păzi în taină!
Iubește-o adânc – vei fi ferice sub ocrotirea-i caldă.
Înalț-o și vei fi-nălțat, cu dânsa, împreună…
Îmbrățișeaz-o, căci pe frunte-ți va pune o cunună.
(Prov. 4:5-9)

Aceasta este-nțelepciunea: să te cunoști pe tine
Și, cunoscându-te, să-ți birui și patimi, și rușine;
Să afli drumul spre limanul cunoașterii de Domnul,
Și cunoscându-L, să-i porți teamă și să-i urmezi îndemnul.
(Prov. 2:3-5, Prov. 3:7, Prov. 15:33)

Să-L recunoști în tot ce trece și mișună sub soare,
Să știi să taci când ispitirea te pune la-ncercare;
Să-ți stăvilești noian de gânduri ce-ți vor, iar, înălțare,
Să porți în duhu-ți potolirea mâniei, prin răbdare.
(Prov. 3:6, Prov. 15:33, Prov. 17:27,28)

Atunci vei înţelege mila, dreptatea, judecata,
Neprihănirea-ți va fi paza, cunoașterea – răsplata,
Căci căile ce duc spre bine te vor feri de moarte
Și Însuși Domnu-ți va străluce ca Scut și Steag, în toate.
(Prov. 2:7-11).

Ascultă, fiule! Căci anii vieții tale scurte
S-or înmulți-n șuvoi de clipe din ceruri coborâte.
Când vei umbla, neșovăielnic, sub zarea luminoasă,
Îți vei aduce-atunci aminte de sfatul bun de-Acasă.
(Prov. 4:10-12)

Iar sfatul Meu va fi candela vieții tale scurte,
Învățătura Mea – lumina, pe drumuri neștiute;
Îndemnul și mustrarea – calea spre-a nemuririi zare,
De vei afla înțelepciunea: comoara vieții tale.
(Prov. 6:23, Prov. 2:3-4)

Alexandra-Ligia Negru

18 Martie

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit și Eu pe voi.” Ioan 15:9

Aşa cum îşi iubeşte Tatăl Fiul, aşa îşi iubeşte Isus poporul. Cum este dragostea divină? Dumnezeu L-a iubit pe Isus fără margini şi, în acelaşi fel, Isus îşi iubeşte poporul. „Te-am iubit cu o iubire veşnică” (Ieremia 31:3). Poţi să stabileşti cu uşurinţă începutul iubirii omeneşti; poţi să-ţi aminteşti clipa în care ai început să-1 iubeşti pe Christos, dar iubirea Sa faţă de tine este un râu al cărui izvor este ascuns în veşnicie. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Isus fără nici o schimbare. Creştine, bucură-te să ştii că nu există nici o umbră de schimbare în dragostea lui Christos faţă de cei care se odihnesc în El.

Poate că ieri ai fost pe culme, şi ai spus „El mă iubeşte!” Astăzi se poate întâmpla să ajungi în valea umilinţei, dar El te iubeşte la fel de mult. Pe cele mai înalte culmi, I-ai auzit vocea vorbindu-ţi în cântec de iubire; acum, la nivelul mării sau chiar în mare, când toate valurile şi talazurile Sale trec peste tine, Inima Lui este credincioasă alegerii dintâi. Tatăl îşi iubeşte Fiul cu o iubire nemărginită, şi la fel îşi iubeşte Fiul poporul. Credinciosule, nu trebuie să te temi că se va rupe funia de argint, fiindcă dragostea Lui nu va înceta niciodată. Rămâi liniştit fiindcă Christos va merge cu tine până în mormânt, iar când te vei ridica din el îţi va fi Călăuză spre culmile cereşti.

Mai mult, Tatăl îşi iubeşte Fiul cu o iubire nemăsurată, iar Fiul îi învăluie pe cei aleşi în aceeaşi iubire, întreaga inimă a lui Isus este dăruită poporului Său. El „m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). Dragostea Lui depăşeşte înţelegerea noastră. Avem un Mântuitor neclintit; un Mântuitor preţios, a cărui iubire este nemăsurată, neschimbată, fără început şi fără sfârşit, după cum Tatăl ÎI iubeşte pe El! Iată hrană din belşug pentru sufletele noastre. Fie ca Duhul Sfânt să ne conducă până la măduva şi grăsimea ei.

C.H. Spurgeon

Ce sărbătorim azi?

E bucurie la cel mai înalt nivel
Serbăm pe Cel întrupat, Emanuel
Medităm la ce-a conceput Trinitatea
Să ne scoată din neant, dând libertatea.

Ne gândim la Pruncul în iesle născut
C-a venit cu planul în Rai conceput
Să planteze în om sfinte dorințe,
Să-i dea alin când vin suferințe.

Sărbătorim un eveniment cum nu a mai fost
Căci Fiul a venit să ne dea un rost
Să nu mai fim sufocați de nepăsare
Să-i fim urmași, să fim lumină și sare.

Cu inimi deschise celebrăm întruparea
Fericiți fiind c-am primit chemarea
Decorații și lumini nu ne atrag
Ci Cel ce-i Lumina lumii ne este drag.

Mulțumiri se-nalță din suflet și minte
Spre Cel întrupat avem simțăminte
Ne unim cu cei ce pe Tată-l slujesc
C-așa ochii noștrii spre Slavă privesc.

Colinzi peste tot se aud; e Crăciun
Pe-altar omagii, cu drag, se depun
E-un farmec ceresc în inimi predate
Căci sunt de harul divin inundate.

E bucurie la cel mai înalt nivel
Oricând vom răspunde la cerescul Apel
C-am fost chemați să primim moștenirea,
Să ne strângă la pieptul ei IUBIREA.

George Cornici

Misiunea Fiului pe Terra

Te-ai coborât la noi din Slavă
Să ne aduci ce nu aveam,
Să-ndepărtezi o stare gravă
Să fim în neamul lui Avraam.

Venit-ai să aduci Lumină
Să cucerești o beznă grea
Ca oamenii la har să vină
Să poată împliniri avea.

Te-ai coborât cu umilință
Nevrând palatul cel regesc,
Să pui, Isuse, și credință
În cei ce vorba-Ți o doresc.

Ai acceptat o iesle rece
Ca milioane să Te vrea
Să poată-apoi cu zel culege
Tot ce speranța poate da.

Venit-ai cu-n mesaj de pace
S-alini necaz și frământări
Ca oamenii să se împace,
Să se îmbrace-n sfinte stări.

Ai vrut planeta să accepte
Cadoul Cerului-cu drag
Pe-ngusta cale să se-nedrepte
Spre cel mai pitoresc Meleag.

Venit-ai să ne-nveți iubirea,
S-o înțelegem, s-o trăim,
Să ne armonizăm trăirea
Cu-al Tău Cuvânt curat, sublim.

O, Fiu al dragostei eterne
Al Tău Cadou ne-a transformat!
Căci astăzi noi putem discerne
Ce-i fals și ce-i adevărat.

George Cornici

Ioan 17

Înspre Cer îndreptându-și privirea
Sfântul Fiu ridicatu-și-a glasul
Într-o rugă-începându-și rostirea:
”Tată scump, mi-a sosit iată, ceasul!”

”Proslăvește-mă iarăși, Părinte
Cu divină putere Cerescă
Și cu Slava ce-o -aveam înainte
Ca și Fiul să Te proslăvească”

După cum Tu puterea deplină
Peste orice făpturi I-ai lăsat
Să dea veșnică viață, divină
Tuturor, ce din lume I-ai dat

Viața veșnică, Sfântă, Cerească
Pentru-oricine pe-ntregul pământ
Este-aceasta: ca să Te cunoască
Dumnezeu, Singur, Veșnic și Sfânt.

Peste tot unde-mi fost-a umblarea
Încontinuu Eu Te-am proslăvit
Iar acum pot să spun că lucrarea
Ce Mi-ai dat-o s-o fac am sfârșit

Și-acum Tată, te rog Eu fierbinte
Proslăvește-Mă iarăși la Tine
Cu slăvirea ce-o-aveam înaite
De-a fi lumea cu tot ce-aparține.

Am făcut cunoscut al Tău Nume
Celor care Mi I-ai dăruit
Pe ai Tăi Mi I-ai dat Tu din lume
Și Cuvântul Tău ei au păzit.

Cunoscut-au acum foarte bine
Ce Mi-ai dat Tu și orice le-am zis
Și-au primit ca venind de la Tine
Cunoscând clar că Tu M-ai trimis.

Și-au crezut c-am ieșit de la Tine
Pentru ei mă rog Eu, Sfinte Tată
Sunt ai Tăi, . . Mi i-ai dat. . știi prea bine. .
Nu mă rog pentru lumea stricată.

Tot ce am este-al Tău pe vecie
Tot ce-ai Tu, este-al Meu negreșit
Pot să spun cu deplină tărie
Că în ei sunt acum proslăvit.

Eu nu sunt, dar ei sunt încă-n lume. .
Sfinte Tată, păzește-i întruna
Ca în Sfântul și Marele-Ți Nume
Cum suntem Noi. . și ei fie una.

I-am păzit Eu în ceasu-încercării
Peste tot, prin puternicu-Ți Nume
N-a pierit decât fiul pierzării
Spre-mplinirea Scripturii anume.

Vin la Tine acum pentru-a spune
Toate-acestea să-i cureți de vină
Ca pe când ei sunt încă în lume
Bucuria s-o aibă deplină.
––––––––––

Eu lor le-am dat Cuvântul Tău divin
Și lumea i-a urât atât de crunt
Că-acestei lumi ei nu mai aparțin
După cum Eu din lumea lor nu sunt.

Te rog ca să-i păzești Tu de cel rău
Și nu te rog să-i iei de pe pământ
Sfințește-i dar prin adevărul Tău
Iar Adevărul e al Tău Cuvânt.

Cum M-ai trimis în lume să vestesc
Așa-am trimis și Eu pe-ai mei iubiți
Și pentru ei Eu însumi Mă sfințesc
Spre-a fi și ei prin adevăr sfințiți.

Și Eu mă rog nu numai pentru ei
Iar Tu-Mi cunoști al sufletului dor
Căci Eu mă rog acum și pentru-acei
Ce-or crede-n Mine prin cuvântul lor.

Te rog din nou, pentru iubiții mei
Leagă-i cu legături de nedescris
Mereu cu drag, uniți să fie ei
Să creadă lumea că Tu M-a i trimis.

Precum Tu ești în Mine, Tatăl Meu
Și Eu în Tine sunt îngemănat,
Să fie ei la bine și la greu
Căci le-am dat slava care Tu M-ai dat.

Să fiu în ei cum Tu în Mine ești
Să fie una-n chip desăvârșit
Să știe lumea toată că-i iubești
La fel cum și pe Mine M-ai iubit.

În locul Sfânt, în Veșnicul Palat
Unde voi fi de Tine proslăvit
Să fie și aceia ce Mi-ai dat
Să vadă slava ce Mi-ai dăruit.

Neprihănit Părinte, M-ai iubit
‘Nainte de-a fi lumea, la-nceput
Și Eu Te-am cunoscut și Te-am vestit
Dar lumea, iată nu Te-a cunoscut.

Însă acei pe care Mi I-ai dat. .
Ei au crezut cuvântul ce le-am zis
Și-atunci când mintea li s-a luminat
Au cunoscut că-n lume M-ai trimis.

Eu al Tău Nume-întruna L-am vestit
Și-l voi mai face cunoscut mereu
Ca dragostea cu care M-ai iubit
Să fie-n ei. . la fel să fiu și Eu.

Daniel Hozan

El a știut

Referințe

Ioan 18:1-9

Pentru c-a știut să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A avut din plin în Sine puterea lui Dumnezeu,
Împreună cu lumina și dragostea de a face
Tot ce-I poruncește Tatăl, tot ce Tatălui Îi place.

Armatei care venise cu săbii și cu ciomege,
Cu cătușe și cu funii ca să-L ia prins și să-L lege,
I-a spus doar „Eu sunt” și-ndată, au căzut toți ca trăsniți
Zăcând jos ca bolovanii fără viață-nțepeniți.

Și, din nou, când a zis Tatăl, Fiule, Mi-ar place-acum
Să Te lași legat de-aceștia care i-ai culcat în drum,
Pentru c-a știut să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A putut și-acum să facă ce-I plăcea lui Dumnezeu.
Deci tot El îi scoală-acuma, și le dă puterea Lui
Ca să-L lege după voia și plăcerea Tatălui,
Să Îl ducă-apoi să fie bătut, scuipat, schingiuit
Iar la urmă să sfârșească sus pe cruce răstignit.
Și repet: știind să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A putut și-acum să facă, ce-I plăcea lui Dumnezeu.

* * *
Haideți să vă spun acuma ce am eu de-aici de luat.
Când mulțime de necazuri peste mine se abat
Să m-arunce-n disperare și să mă paralizeze,
Să mă culce în țărână, să mă imobilizeze,
Dacă-nvăț să-mi zic „NU” mie, pot îndată, cu-n cuvânt,
Să-mi trântesc împotrivirea și zbuciumul la pământ.

Și-apoi, dacă Domnul zice că ar vrea să fiu legat
Prin dureri, pierderi și lucruri, care-s greu de suportat,
Dacă-nvăț să-mi zic „NU” mie, chiar dacă-n afară doare,
În inimă am plină pace, e lumină, viață, soare.

Valdi Herman  

Cat de mult ma iubeste Dumnezeu

Stau, si privesc la ce El a creat. .
La natură, ape, mări, la cerul înstelat. .
Și un gând in minte imi răsună mereu. .
Oh. . Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau acum, si la mine eu privesc. .
Si-mi dau seama ca am chip dumnezeiesc. .
Și nu pot opri gândul ce răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau si privesc la cate calauziri. .
În rătăcire sumbra de la El primi
Si un gând răsună, răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Dar, mai presus de toate astea, de parcă n-ar fi fost deajuns
Dumnezeu L-a trimis să moară pe Fiul Său Isus,
Pe dealul Golgota, pe-o cruce-nsganerata,
Adevarata Lui iubire a fost arătată. .

Si ce-am facut eu sa merit asa ceva? …
Prin moartea Sa eu am primit viața. .
Dragostea Lui în inima mea a fost turnată,
Prin Duhul Sfânt, eu am viața schimbată. .

Dar oare ce facut-am eu sa primesc eu atât? . .
Prin sângele Lui sa fiu considerat un sfânt? . .
Eu n-am facut nimic, nu e deloc meritul meu,
Ci în toate, s-a văzut că mă iubește Dumnezeu.

Si, ca un răspuns la ale mele cugetări,
Apar in inimia mea gânduri cu mari însemnări,
Si, gândurile aceste sunt de la Dumnezeu
Si El spune: „Uite cat de mult te iubesc Eu!”

 Marius Tarcău

La taclale cu fiul meu

De mult n-am mai stat la taclale
Și-mi pare momentul prielnic,
Sunt tot mai puține „escale”
La zborul nesigur, vremelnic…

Cu vremea pricepem mai multe,
Găsim mai ușor vieții sensul,
Alături ți-e mama s-asculte,
Să-i spui cum ți-e, fiule, mersul.

Ce gând te frământă, copile,
Ce spaimă seninu-ți umbrește,
Ce scrii pe-ale inimii file,
Ce șoaptă te neliniștește…

Eu n-aș vrea să-ți judec vreo faptă
Și nici să te mustru, n-ai teamă!
Nicicând n-a-mbiat calea dreaptă,
Să fii cu băgare de seamă!

Pe unde treci astăzi, copile,
Și eu am trecut mai-nainte,
Din trânta cu vitrege zile
Ieșit-am mai „coaptă la minte”.

Dar vreau să-nțelegi că și mama
Greșeli a făcut fără număr,
De n-oi putea eu să-ți sting flama,
Tot poți să mai plângi pe-al meu umăr.

Alături ți-e mama s-asculte
Orice, doar e-un ceas de taclale,
Deprinsă-s să duc poveri multe
Și n-au să mă-nfrice-ale tale!

Autor: Olivia Pocol

Agonia Fiului

A răbdat o lungă agonie
Ca-ntreagă omenirea să știe
Că jertfa Lui naște vindecare
Și dă tărie în stări precare.

Om al durerii-nume potrivit
Să-nvingă iadul la noi a venit
Păcatul să nu mai domnească în noi
Schimbați să fim în ai credinței eroi.

Cerească Îi era teologia
Și binecuvântată strategia
Dar L-au respins numindu-L rebel
Căci ziceau: “se pretinde Emanuel”.

Cărturarii și fariseii nu L-au vrut
Dar nu știau planul în Cer conceput
L-au prins și apoi L-au judecat
Și pe lemn de-ocară L-au crucificat.

Cuiele străpungeau carnea vie
Și-așa a-nceput lunga agonie
Pironit, la culme era chinul
Dar El ne diviniza destinul.

Batjocurile îi sporeau durerea
(Dar nu știau că vine Învierea)
Iar cununa pe cap înspina cumplit
Ce mult Mirele nostru a pătimit!

Și-a dat duhul rostind “s-a isprăvit”
Cereasca lucrare s-a desăvârșit
Și rodul agoniei se va vedea
Căci altă eră se deschidea.

Profețiile ne spun foarte clar
C-a Lui suferință a adus har
Prin rănile Lui primim tămăduire
Ce tainică și divină izbăvire!

Ne-a scăpat de osândă, de jugul greu
Și-acum ne conduce pe-ngustul traseu
Spre Plaiul unde nu e suferință,
Nici întristare, nici neputință.

Necontenit ‘nălțăm mulțumire
C-am primit fără cost mântuire
Și știm că Fiul jertfei supreme
Ne-așteaptă cu cununi și diademe.

George Cornici