Apocalipsa 5

Și-apoi eu am văzut o carte-n mâna dreaptă
A Celui ce ședea pe scaun de domnie
Având lăuntru ei o scriere-nțeleaptă
Și chiar pe dinafară continua să scrie.

Iar cartea însă-avea șapte peceți solide
Și-un înger a strigat cu-n glas ce totu-astupă:
”Cine-i acela vrednic să poată a deschide
Acestă carte Sfântă, pecețile să-i rupă”?

Și nu se găsea nimeni în cerul cel slăvit
Nici pe pământ și nici sub să poată și să vrea
Ca să deschidă cartea, chiar nimeni n-a îndrăznit
Pecețile să-i rupă și să privească-n ea.

Și plâns-am mult căci nimeni nu se găsise vrednic
Din miile de sfinți și ființe preacurate
Să ia în mână cartea din mâna Celui Veșnic
Pecețile să-i rupă și să se uite-n carte.

Iar unul din bătrâni îmi spuse ” Nu mai plânge ”
Căci Leul din sămânța lui Iuda ce-a ieșit,
Lui David rădăcină, pecețile va frânge
Și cartea va deschide fiindcă-a biruit.

Și cum priveam, la mijloc, între-al domniei tron
Și cele patru sfinte făpturi vii minunate
Și între toți bătrânii afați la unison
Stătea-n picioare-un Miel c-o-nfățișare-aparte.

Părea înjunghiat, cu șapte coarne-n față
La fel și șapte ochi ce au vederi precise
Acestea-s șapte Duhuri a Domnului de viață
Ce pe întreg pământul de El au fost trimise.

El a venit și luat-a cartea din mâna dreaptă
Din mâna Celui care stătea pe-al slavei tron
Când a luat El cartea s-au aruncat deodată
Făpturi vii și bătrănii cu toți la unison.

Bătrânii, doășpatru, aveau deci fiecare
Meșteșugit lucrate, frumoase alăute
Și pline de tămâie potire lucitoare
Ce-s rugăciuni de sfinți cu care sunt umplute.

Și o cântare nouă cu toții au cântat:
”Tu poți deschide cartea, doar Tu ai vrednicie
Cu-a-njughierii sânge Tu ai răscumpărat
Oameni din orice limbă, norod și seminție.

Căci Tu din ei făcut-ai o mare-Împărăție
Și preoți pentru Domnul și Dumnezeul Sfânt
Ca ei să-mpărățescă cu multă bucurie
Când le vei da domnia s-o aibă pe pământ”.

Văzut-am împrejur la Tron o mare gloată
Înconjurând bătrânii și-acele făpturi vii
Și glasul multor îngeri ce-n număr n-au socoată
Erau mii zece-ori zece de mii și mii de mii.

Ziceau cu glasul tare: ” E vrednic să domnească!
El singurul, el Mielul ce fost-a-njunghiat!
Înțelepciunea, cinstea, puterea să primească
Să fie cu tărie și slavă lăudat!”

Și-atunci pe-orice făptură din ceruri și pe toate
De pe pământ și cele ce sunt pe sub pământ
Ce locuiesc pe mare ca într-un cor grupate
Cu un fior aparte le-am auzit zicând:

”A Celui care șade pe Tronul de domnie
Și-a Mielului să fie cinstirea neîncetat
Și stăpânirea toată să fie pe vecie
Cu slavă totdeauna să fie lăudat!”

”Amin!” Ziceau acele făpturi preaminunate
Bătrânii, douășpatru, cu fața pe covor
S-au aruncat cinstindu-l cu închinări curate
Pe-Acel ce-I viu de-a pururi, în vecii vecilor.

Daniel Hozan

Ființe femeiești

E primăvară! Prin poienile amare
Ce-au stat târzii, ascunse de troiene,
Străpunse azi fiind  de-un galben soare,
Au înflorit ființe mici, perene…

E cald… în lung și-n latul zării…
Că din pământ, verdeața s-a născut,
Umplând de flori, pe marginea cărării,
E plin de viață, în martie început…

Chiar pomii s-au scuturat odată
Prinzând puteri nebănuit de mari
Rodind din nou, având aceeași soartă
Ducând la viață natura, prin frunzari…

Pe calea vieții pământești,
La fel ca în natura toată
Sfinte ființe femeiești
Redau din nou vieții, speranță!

Prin partea femeiască existentă
Mai are omul șansă la lumină,
Să vină-n lume, acoperit de tină
Apoi plecând în lumea cea divină…

Mai are omul șanse prin femeie…
Și astăzi celebrăm această șansă!
Noi am pierdut a vieții albă cheie
Dar prin femeie… putem să fim acasă!

Cum prin natură, o lume prinde viață,
La fel, femeia, e raza de speranță!
Deci, să cinstim acum lucrarea Domnului,
Că a mai dat o șansă omului!

Bulzan Marian Gigel

Cuvintele-s ființe vii

Cuvintele-s ființe vii
Ce le-am creat la întâmplare.
Le-am spus ușor la supărare
Crezând că-s vorbe trecătoare;
Dar greu atârnă-n veșnicii…

Cuvintele-s un rod firesc
Născut din gându-mi pământesc
Ce mă urmează ceas de ceas.
Rostindu-le la orice pas
Eu mângâi inimi sau lovesc,
Eu vindec răni sau otrăvesc…
Și uit mereu să mă gândesc:
În urma lor ce-o fi rămas…?

Cuvintele… m-or osândi
Și veșnic m-or învinui
La Judecata viitoare,
De le privesc cu îndurare.
Și tot ce-am spus cu-nverșunare
Și toate vorbele ușoare
Va trebui să le plătesc…
De nu voi vrea în închinare
De ele să mă pocăiesc.

Cuvintele-s jurați cerești…
Ai grijă, gură, ce rostești…
Mai bine roagă-te mereu
Să spui doar ce vrea Dumnezeu.

Manescu Mihaela