Sunny Trancă
fiinta
Tovărășia vieții
Fiul meu, tovărășia
Vieții tale să ți-o legi
Numai de ființa care
Are-aceiași căutare:
Te-nțelege și-o-nțelegi,
Și pân’ la capăt poți să mergi.
Numai de ființa care
Crezul tău împărtășește,
Să petreacă nu se-așteaptă
Și învățătura dreaptă
Ce-o ai tu mărturisește,
Altfel, nu se potrivește.
Altfel, vei vedea cu ochii
Ce amar se-adeverește.
Scrisul Cărții Sfinte care
E lumină și-ndrumare
Și pe-oricine sfătuiește,
Dar pe nimeni nu silește.
Nu te înjuga la jugul
Ce nu ți se potrivește!
Că nu poți ara cu plugul
Când la coarne e nătângul
Care-ntruna doar cobește.
Ară strâmb, dar se fălește.
Casa ta întotdeauna
Cu iubire s-o-ncălzești!
De la tot ce-i rău te-abate,
Ca să-ți fie cald în toate:
Câte faci, câți ani trăiești
Și pe Domnul să-L slujești.
Când singur, tu, te păcălești
Referințe
De când pricepi ce-nseamnă viața
Nu faci ceva făr’ să gândești
Te informezi, iei și povața
Nu cumva să te păcălești.
Vrei oameni buni pe lângă tine
Să te respecte, să-i iubești
Îi selectezi cum poți mai bine
N-ai vrea ca să te păcălești.
Cauți un job plătit regește
Oferte multe ocolești
Una… nu ți se potrivește
Alta… să nu te păcălești.
Când toate merg cum ți-e dorința
În barca vieții lin plutești
Un dor de cer tulbură ființa
Îl năduși dar, te păcălești.
Crezi că al tău e viitorul
De Dumnezeu nici nu vorbești
Uitând că El e Creatorul
Încet, subtil, te păcălești.
Însă un greu și la răscruce
Te strădui singur să vâslești
Respingi pe Cel ce-a stat pe cruce
Vrei mintea să ți-o păcălești.
Dar anii trec, viața zboară
În pragul morții te trezești
Teama de ea te înfășoară
Ai vrea cumva s-o păcălești.
Îți spui că s-a sfârșit și… gata! …
Dar ce se-ntâmplă? … Tu viu ești! …
Vezi iadul, raiul, judecata…
Nu! … nu! … nu mai poți să te păcălești!
Ai vrea să strigi: „-Biblia-i glasul
Lui Dumnezeu, nu sunt povești
Prietene! … lasă păcatul! …
De nu, singur te păcălești”
Isus muri pe-o cruce-n soare
De ce nu vrei să-I mulțumești?
Regretele-s mai arzătoare
Când singur, tu, te păcălești.
Nu mai lăsa să treac-o clipă
În rugi păcatul să-ți căiești
E încă har, nu fă risipă! …
De-azi să nu te mai păcălești.
Adevăru-i o ființă
Adevărul-i o ființă
Ce te poate îndruma.
Poți s-o afli prin credință
Când te-apropii cu căință.
Greșul El îți va ierta,
Calea ți-o va lumina.
Isus Hristos e Adevărul.
Numai cunoștința Sa
Îți îndepărtează vălul,
Îți dezleagă tot misterul
Să-L poți crede și urma,
Făcând sfântă voia Sa.
Nu poți să ajungi a crede
Adevărul până când
Dorul inimii nu-ți arde
Ființa toată să-ți inunde,
Să fii dornic și flămând
A-l cunoaște-n primul rând.
Fraților, fiți drepți la suflet,
Adevărul să-L iubiți!
Și cu râvnă-n ori ce umblet,
Voi să fiți curați în cuget!
Apărați-L și fiți sfinți,
Chiar de-ar fi să pătimiți!
Nu descurajați atuncea
Când minciuna biruiește!
Noru-i nor, nu-i veșnicia.
Jos e doar vremelnicia,
Soarele pe veci lucește.
Domnul credința-ntărește.
Pe minciună, cât trăiești,
Să n-o cumperi niciodată,
Nici un ban să nu plătești,
Ba cât poți să te ferești.
Dar pentru Adevăr, ca plată,
Poți să-ți pui viața toată.
Fraților, viața toată,
Nici cât e un fir de păr,
Nu v-abateți niciodată,
Nu vă luați după gloată,
Nu fugiți de Adevăr
Ci rămâneți tari în El!
C-adevărul, țineți minte,
Frații mei, e un cățel
Care mușcă, are ținte
Pe acela care minte,
Pe acei ce fug de el,
Fug departe fără țel.
Vrem ca Adevărul veșnic
Să-L păstrăm în conștiință
Să ne fie har și sfeșnic,
Călăuză, dar și paznic,
Și tărie în credință,
S-ajungem la biruință.
E-așa ușor să spui că ai credință
E-aşa uşor să spui că ai credinţă
Când vezi minuni cu ochii tăi de om,
Când Dumnezeu, după făgăduinţă,
Îşi proslăveşte sfânta Lui fiinţă
Prin vindecarea vreunui biet… atom.
Când martor eşti la semne minunate,
La tainice lucrări prin Duhul Sfânt,
Când simţi prezenţa Celui care poate
Să facă din ţărână nestemate,
E-aşa uşor să-nalţi din piept un cânt.
E-aşa uşor să stai şi tu la masă
Cu ucenicii Domnului Isus!
Când ei vorbesc cu dragoste aleasă
Cum Dumnezeu prin ei şi azi lucrează,
O, ce uşor e să priveşti în sus!
Dar, când bolnav tu zaci în suferinţă
Şi multe lacrimi udă patul tău,
Tu ceri ca Tatăl să-ţi dea biruinţă,
Dar cerul nu-şi pronunţ-a lui sentinţă,
Atunci, abia atunci să crezi e greu.
Când marea vieţii pune la-ncercare
Credinţa ta ca s-o desăvârşească,
Când valul este parcă tot mai mare
Şi Domnul ca să-l mustre nu apare,
E greu să cânţi de Patria Cerească.
Şi când hulit de toţi pentru dreptate
Eşti biciuit de-a lumii aroganţă,
Când porţile sunt toate încuiate,
De sus – tăcere, de jos – răutate,
E greu să priveşti cerul cu speranţă.
Dar când priveşti la Golgota pe cruce
Şi te-adânceşti în ochii lui Isus,
Nu te-ndoieşti când eşti la vreo răscruce
Şi-I cânţi mereu cântarea cea mai dulce,
Privind spre cer, spre Patria de sus.
Întoarcerea la Dumnezeu
Mă uit cu întristare la tot ce ne-nconjoară,
La lumea care astăzi atât s-a transformat.
Tot mai adânc duşmanul în suflete coboară
Şi-o omenire-ntreagă se-afundă în păcat.
Nimic din ce-i al lumii nu-i însă noutate.
Păcatul existase încă de la-nceput.
Atât doar că progresul dorit de om în toate
Se-ntoarce împotriva celui ce-atât l-a vrut.
Un bumerang funebru a devenit averea
Pentru acela care doar asta a visat.
Dar va veni o clipă când gustu-i ca şi mierea
Amar va fi în gura oricărui om bogat.
De-am şti în bogăţie să ne păstrăm decenţa
Şi în prosperitate pe Domnul să iubim,
Chiar Dumnezeu din ceruri ne-ar sătura dorinţa
Ca ascultare sfântă în schimb să-I dăruim.
Dar, nu. Fiinţa noastră atâta de fragilă
Recunoştinţă, însă, uita-va ca să-I dea.
Din mărul cunoştinţei, din nou şi fără milă,
Adami hulpavi şi Eve din nou s-or înfrupta.
Căci Tatăl ne cunoaşte, ca şi olarul vasul,
Şi ştie slăbiciunea neascultării noastre,
De-aceea El doreşte să ne vegheze pasul,
Nu prin palate de-aur, ci prin chilii sihastre.
O, iartă-ne Isuse, suntem aşa departe
De standardul pe care-l aştepţi Tu de la noi.
În loc de mulţumire cum cere Sfânta Carte,
Păstrăm închisă-n lanţuri recunoştinţa-n noi.
Imensă-I bunătatea şi mare Ţi-e iubirea
Pentru fiinţa care-ai creeat-o din pământ,
Dar cât de-nverşunată şi păcătoasă-i firea,
În loc să se sfinţească prin Duhul Tău cel sfânt.
Tu ştii ce îndărătnici şi plini de-a lumii boale
Copiii Tăi în noapte adânc s-au rătăcit,
Dar, din puterea-Ţi mare, în candelele goale
Să pui din nou lumină, să ştim că ne-ai găsit.
Te redescopăr astăzi în marea Ta putere,
Când mă întorc din noaptea în care m-ai găsit.
Eram orbit de lume şi lacom de avere,
Dar Tu mi-ai dat lumină şi-un crez deosebit.
Nimic nu se compară cu gloria-Ţi cerească,
Deşertăciuni sunt toate acestea care pier.
Slăvesc al Tău sfânt nume în viaţa pământească
Şi-ţi voi cânta “Osana” cu îngerii în cer.
26 Ianuarie
„Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii.” Luca 2:18
Nu trebuie să încetăm să ne mirăm de minunile Dumnezeului nostru. Ar fi foarte dificil să trasăm o linie de despărţire între mirarea sfântă şi adevărata slujire, fiindcă atunci când sufletul este copleşit de maiestatea slavei lui Dumnezeu, chiar dacă nu se poate exprima în cântec sau în rugăciune, II adoră în tăcere. Dumnezeul nostru întrupat trebuie să fie slăvit ca „Cel Minunat”. Acest Dumnezeu care priveşte la nenorocita fiinţă căzută, omul, şi, în loc să-1 măture cu „mătura nimicirii” (Isaia 14:23), se oferă să fie Răscumpărătorul omului şi să-i plătească preţul de răscumpărare, este într-adevăr miraculos!
Dar, pentru fiecare credincios, răscumpărarea este şi mai apreciată fiindcă o vede în relaţie cu el. Este o minune a harului, într-adevăr, că Isus a renunţat la tron şi la prerogativele regale ca să sufere o moarte ruşinoasă pentru tine. Lasă-ţi sufletul să se cufunde în mirare, fiindcă mirarea este o emoţie foarte practică. Mirarea sfântă te va conduce la o slujire credincioasă şi recunoscătoare. Te va ajuta să păzeşti binele mereu. Te vei teme să păcătuieşti împotriva unei asemenea iubiri. Simţind prezenţa atotputernicului Dumnezeu în darul iubitului Său Fiu, îţi vei „scoate încălţămintea din, picioare, fiindcă locul pe care calci este sfânt” (Exod 3:5).
Vei fi îndemnat să priveşti către glorioasa noastră speranţă. Dacă Isus a făcut lucruri atât de minunate pentru tine, vei simţi că cerul nu este prea înalt pentru aşteptările tale. Cine se mai poate mira de ceva, după ce s-a mirat de iesle şi Cruce? Ce mai rămâne de văzut după ce L-ai văzut pe Mântuitor? Dragă cititorule, poate că, în singurătatea şi tăcerea vieţii tale, nu-i poţi imita pe păstorii din Betleem care au spus ce au văzut şi auzit, dar poţi măcar să te aşezi printre cei care se miră de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei.
C.H. Spurgeon
7 Iunie
„Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul.” Psalmi 97:10
Ai motive întemeiate să „urăşti răul”. Gândeşte-te cât de mult te-a rănit deja! O, ce lume de înşelări păcătoase a adus în inima ta! Păcatul te-a orbit atât de mult, încât nu ai mai putut
vedea frumuseţea Mântuitorului; te-a surzit atât de tare, încât nu ai mai auzit chemarea blândă a Răscumpărătorului. Păcatul ţi-a aşezat picioarele pe calea morţii, şi a turnat otravă în izvorul fiinţei tale. Ţi-a infectat inima, şi a facut-o „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). O, ce fiinţă erai atunci când răul şi-a făcut lucrarea în tine, înainte de intervenţia harului divin! Erai un moştenitor al răului, ca şi ceilalţi; alergai „după mulţime ca să faci rău” (Exod 23:2). Aşa eram cu toţii; dar Pavel ne aminteşte că „aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Christos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11).
Avem motive întemeiate, într-adevăr, să urâm răul, când privim înapoi şi îi vedem faptele mortale. Răul ne-a înşelat atât de mult, încât sufletele noastre ar fi fost pierdute dacă iubirea atotputernică nu ar fi intervenit să le răscumpere. Chiar şi acum este un vrăjmaş atotputernic, păzind să ne facă rău şi să ne tragă la pierzare. De aceea „urâţi răul”, creştini, dacă nu vreţi să aveţi necazuri. Dacă vreţi să vă presăraţi cărarea cu spini şi să plantaţi urzici pe pernele patului de moarte, atunci neglijaţi să „urâţi răul”; dar, dacă vreţi o viaţă fericită şi o moarte paşnică, atunci umblaţi pe cărările sfinţeniei, urând răul până la capăt. Dacă vă iubiţi cu adevărat Mântuitorul şi vreţi să-L onoraţi, atunci „urâţi răul”. Nu există nici un leac care să biruiască mai repede răul din sufletul creştinului ca părtăşia îmbelşugată cu Domnul Isus. Locuieşte cu El, şi îţi va fi imposibil să fii în pace cu păcatul.
Orânduieşte-mi paşii pe cărarea Ta
Şi fa să am o inimă curată,
Fereşte de păcat făptura Ta
Şi ţine-i conştiinţa neîntinată.
Apele harului și a tămăduirii
Apele harului de sus și a tămăduirii
Se nasc și cresc din izvoarele iubirii
Ele curg lin și curate în orișice ființă
Prin dragostea Tatălui și prin credință.
Apele harului de sus și a tămăduirii
Le-a adus Isus Domnul Mântuirii
Pe Golgota a plătit prețul cel mare
Urmând prin credință a Sa chemare
Aceste ape curate aduc o viață sfântă
Și prospețime multă ce ne încântă
Vindecă pe oricine vine prin credință
Și aduc harul sfânt prin pocăință
Solul cel credincios plin de iubire
Aduce prin Cuvânt viață și tămăduire
Credința în Domnul Isus pe toți să ne țină
El ne-a dat mereu o tămăduire deplină.
Doamne Dumnezeule acum îți mulțumim
De apele ce curg de sus și noi le folosim
Le-ai dat drumul peste noi să nu obosim
Și prin credință ca să ne tămăduim.
9 Martie
„Toată fiinţa lui este plină de farmec.” Cântarea Cântărilor 5:16
Suprema frumuseţe a lui Isus are forţă de atracţie asupra tuturor. Iubirea pe care o stârneşte ea este mai puternică decât admiraţia. El este mai mult decât plăcut şi frumos; El este fermecător. Cu siguranţă că poporul lui Dumnezeu poate justifica folosirea acestui cuvânt, fiindcă El este obiectul iubirii lor înflăcărate, iubire întemeiată pe excelenţa intrinsecă a persoanei Sale şi pe perfecţiunea completă a desăvârşirilor Sale. (Ucenici ai lui Isus, uitaţi-vă la buzele Mântuitorului şi spuneţi dacă nu sunt ele cele mai dulci? Nu vi se aprinde inima când vorbiţi cu El pe cale? Închinători ai lui Emanuel, priviţi-i capul din aur de preţ şi spuneţi-mi dacă gândurile Sale nu vă sunt scumpe.
Nu este adoraţia voastră amestecată cu afecţiune în timp ce vă închinaţi în faţa Celui care este „ca Libanul, un tânăr ales ca cedrii” (Cânt. 5:15)?
Nu este farmec în fiecare trăsătură a Sa, şi împrăştie întreaga Lui persoană o mireasmă aleasă, astfel încât toate fecioarele să-L iubească? Există o parte a trupului Său slăvit care să nu fie desăvârşită, o însuşire a persoanei Sale care să nu fie ca un izvor răcoros pentru sufletele noastre, o îndatorire a Lui care să nu fie legată de inima ta? Dragostea noastră nu este un sigiliu care îi pecetluieşte doar inima. Ea se aşează şi pe braţele puterii Sale. Nu este nici o parte a fiinţei Sale pe care să nu o iubim.
Îi ungem întreaga fiinţă cu nardul preţios al iubirii noastre arzătoare. Vrem să-I imităm întreaga viaţă; Vrem să-I copiem întregul caracter. În orice altă fiinţă vedem un cusur. În El totul este perfect. Până şi cei mai buni dintre sfinţii Săi au o pată pe veşminte, o cută pe frunte. El nu are decât farmec. Toţi sorii pământeşti au petele lor. Cea mai frumoasă lume are pustiul ei. Nu putem să iubim toate lucrurile frumoase, dar Christos Isus este aurul fără amestec, lumina fără întuneric, gloria fără nori — „toată fiinţa lui este plină de farmec”.
Dumnezeu e în control 