Lucrarea celor nebăgaţi în seamă

“Ferice de cei săraci în duh.” Matei 5:3

Noul Testament remarcă lucruri care, din punctul nostru de vedere nu par să conteze. ..Ferice de cei săraci în duh” sau, într-o traducere mai literală. “Ferice de cei lipsiţi”. Săracii sunt un fapt cât se poate de obişnuit. Predicarea din zilele noastre are tendinţa de a sublinia puterea voinţei sau frumuseţea caracterului – lucruri care sunt uşor de observat. Propoziţia pe care o auzim atât de des, “Hotărăşte-te pentru Cristos”, este sublinierea unui lucru pe care Domnul nostru nu l-a spus niciodată.

El nu ne cere niciodată să ne hotărâm pentru El, ci să ne predăm Lui. ceea ce este cu totul altceva. La baza împărăţiei lui Isus Cristos stă frumuseţea nealterată a lucrurilor obişnuite. Sunt binecuvântat in sărăcia mea. Dacă ştiu că nu am nici o putere a voinţei, nici o nobleţe a caracterului, atunci Isus îmi spune: “ferice de tine, pentru că prin această sărăcie poţi intra în împărăţia Mea”. Nu pot intra în împărăţia Sa ca un om bun, pot intra numai ca un om cu totul sărac.Ceea ce caracterizează cu adevărat frumuseţea care contează pentru Dumnezeu este faptul că ea nu este niciodată conştientă de sine însăşi. Influenţa conştientă este îngâmfată şi necreştină.

Daca spun: ..Mă întreb dacă sunt bun la ceva pentru Dumnezeu”, pierd imediat frumuseţea atingerii Domnului. “Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” Dacă examinez “debitul râului”, voi pierde atingerea Domnului.Care sunt oamenii care ne-au influenţat cel mai mult? Nu cei care au crezut că ne-au influenţat, ci aceia care n-aveau nici cea mai mică idee că ne influenţează. În viaţa creştină ceea ce este implicit nu are niciodată conştienţă de sine; dacă are, îşi pierde acea frumuseţe nealterată care este caracteristica atingerii lui Isus. Ştim întotdeauna când lucrează Isus, pentru că El pune în lucrurile obişnuite ceva care ne inspiră.

Oswald CHAMBERS

Sunt eu fericit in felul acesta?

“Ferice de…” Matei 5:3-11

Când citim pentru prima dată afirmaţiile lui Isus, ele par minunat de simple, nu ne uimesc, ci pătrund neobservate în subconştientul nostru. De exemplu, Fericirile par doar nişte precepte blânde şi frumoase făcute pentru oamenii înstrăinaţi de lume şi nefolositori pentru ea; ele nu au multă utilitate practică în lumea prozaică şi dură în care trăim.

Însă curând descoperim că Fericirile conţin «dinamita” Duhului Sfânt. Ele “explodează”, am putea spune, atunci când situaţiile din viaţa noastră le determină s-o facă. Când Duhul Sfânt ne aduce aminte de una dintre aceste Fericiri, spunem: “Ce cuvinte senzaţionale sunt acestea!” şi suntem nevoiţi să decidem dacă vrem sau nu să acceptăm uimitoarea revoluţie spirituală care se va produce in viaţa noastră dacă vom asculta de cuvintele Lui. Aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fim născuţi din nou pentru a putea aplica literal Predica de pe munte. Interpretarea ei literală este o joacă de copii; dar interpretarea ei prin Duhul Sfânt, pe măsură ce El aplică cuvintele Domnului nostru la situaţia noastră, este lucrarea grea a unui sfânt.

Învăţătura lui Isus este cu totul diferită de modul nostru natural de a privi lucrurile şi, la început, aduce o tulburare uluitoare. Noi trebuie, treptat, să ne transformăm umblarea şi vorbirea conform principiilor lui Isus Cristos, pe măsură ce Duhul Sfânt le aplică la situaţia noastră. Predica de pe munte nu este un set de legi şi reguli, ci este o prezentare a vieţii pe care o vom trăi atunci când vom lăsa ca Duhul Sfânt să lucreze liber în noi.

Oswald CHAMBERS

Poarta împărăţiei

“Ferice de cei săraci în duh.” Matei 5:3

Fereşte-te să-L consideri pe Domnul doar un învăţător. Dacă Isus Hristos este doar un învăţător, atunci tot ce-ar putea El face este să mă chinuie impunându-mi un standard pe care nu-l pot atinge. La ce bun să-mi prezinte un ideal atât de înalt de care nu mă pot apropia? Aş fi fericit dacă nu l-aş cunoaşte. La ce bun să-mi spună să fiu ceea ce nu pot fi niciodată – să am o inimă curată, să fac mai mult decât sunt dator sau să-I fiu cu totul devotat lui Dumnezeu? Trebuie să-L cunosc pe Isus Cristos ca Mântuitor înainte ca învăţătura Lui să aibă pentru mine un alt înţeles decât acela al unui ideal înalt, care duce doar la disperare. Dar, când sunt născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu, ştiu că Isus Cristos n-a venit doar să mă înveţe;El a venit să facă din mine ceea ce mă învaţă că trebuie să fiu.Răscumpărarea înseamnă că Isus Hristos poate pune în fiecare om atitudinea care I-a condus propria Sa viaţă; toate standardele pe care le dă Dumnezeu se bazează pe această atitudine.

Învăţătura Predicii de pe munte produce disperare în omul natural – exact ceea ce a vrut Isus să se întâmple. Cât timp suntem plini de noi înşine şi înfumuraţi, gândindu-ne că putem împlini învăţătura Domnului nostru, Dumnezeu ne va permite să mergem înainte până când ne vom zdrobi ignoranţa aceasta de vreun obstacol. Atunci vom fi gata să venim la El ca nişte săraci şi să primim de la El. “Ferice de cei săraci în duh” acesta este primul principiu în împărăţia lui Dumnezeu. In împărăţia lui Isus Cristos, piatra de temelie este sărăcia, nu averea; nu deciziile întru Isus Cristos, ci sentimentul unei inutilităţi absolute – “Nu pot nici măcar începe să fac asta”. Atunci Isus spune: “Ferice de tine”.

Aceasta este poarta şi ne trebuie mult timp până să credem că suntem cu adevărat săraci! Cunoaşterea propriei noastre sărăcii ne aduce la hotarul moral de unde Isus Cristos Îşi începe lucrarea.

Oswald CHAMBERS

Păstrarea viziunii spirituale prin curăţie personală

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Matei 5:8

Puritatea nu înseamnă inocenţă, ea înseamnă mult mai mult decât atâta. Puritatea este rezultatul trăirii într-o susţinută armonie spirituală cu Dumnezeu. Trebuie să creştem în puritate. Legătura noastră cu Dumnezeu poate fi bună, iar puritatea lăuntrică, neîntinată şi totuşi, din când în când, viaţa noastră poate fi pătată pe dinafară. Dumnezeu nu ne fereşte de această posibilitate, deoarece în acest fel înţelegem nevoia de a ne păstra viziunea spirituală prin puritate personală.

Dacă floarea spirituală a vieţii noastre cu Dumnezeu este distrusă într-o măsură cât de mică, trebuie să lăsăm totul şi să îndreptăm situaţia.

Aminteşte-ţi că viziunea spirituală depinde de caracter, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu. Dumnezeu ne face curaţi prin harul Său suveran, dar este ceva de care noi trebuie să ne îngrijim: viaţa trupească prin intermediul căreia venim în contact cu alţi oameni şi cu alte puncte de vedere, şi acestea ne pot întina. Nu numai sanctuarul lăuntric trebuie păstrat curat înaintea lui Dumnezeu, ci şi curţile dinafară trebuie aduse într-o armonie perfectă cu puritatea pe care Dumnezeu ne-o dă prin harul Său.

Imediat ce curtea dinafară este întinată, înţelegerea noastră spirituală este umbrită. Dacă vrem să menţinem contactul personal cu Domnul Isus Cristos. aceasta presupune a nu suporta să facem sau să gândim unele lucruri, ba chiar a nu suporta să ne atingem de unele lucruri legitime.Un mod practic de a-ţi păstra neîntinată puritatea personală în relaţiile cu alţi oameni este să-ţi spui: „bărbatul acela, femeia aceea, sunt perfecţi în Cristos Isus! Prietenul acela, ruda aceea, sunt perfecţi în Cristos Isus!”

Oswald Chambers

Sunt eu fericit in felul acesta?

“Ferice de…” Matei 5:3-11

Când citim pentru prima dată afirmaţiile lui Isus, ele par minunat de simple, nu ne uimesc, ci pătrund neobservate în subconştientul nostru. De exemplu, Fericirile par doar nişte precepte blânde şi frumoase făcute pentru oamenii înstrăinaţi de lume şi nefolositori pentru ea; ele nu au multă utilitate practică în lumea prozaică şi dură în care trăim.

Însă curând descoperim că Fericirile conţin «dinamita” Duhului Sfânt. Ele “explodează”, am putea spune, atunci când situaţiile din viaţa noastră le determină s-o facă. Când Duhul Sfânt ne aduce aminte de una dintre aceste Fericiri, spunem: “Ce cuvinte senzaţionale sunt acestea!” şi suntem nevoiţi să decidem dacă vrem sau nu să acceptăm uimitoarea revoluţie spirituală care se va produce in viaţa noastră dacă vom asculta de cuvintele Lui. Aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fim născuţi din nou pentru a putea aplica literal Predica de pe munte. Interpretarea ei literală este o joacă de copii; dar interpretarea ei prin Duhul Sfânt, pe măsură ce El aplică cuvintele Domnului nostru la situaţia noastră, este lucrarea grea a unui sfânt.

Învăţătura lui Isus este cu totul diferită de modul nostru natural de a privi lucrurile şi, la începui, aduce o tulburare uluitoare. Noi trebuie, treptat, să ne transformăm umblarea şi vorbirea conform principiilor lui Isus Cristos, pe măsură ce Duhul Sfânt le aplică la situaţia noastră. Predica de pe munte nu este un set de legi şi reguli, ci este o prezentare a vieţii pe care o vom trăi atunci când vom lăsa ca Duhul Sfânt să lucreze liber în noi.

Oswald CHAMBERS

Poarta împărăţiei

“Ferice de cei săraci în duh.” Matei 5:3

Fereşte-te să-L consideri pe Domnul doar un învăţător. Dacă Isus Hristos este doar un învăţător, atunci tot ce-ar putea El face este să mă chinuie impunându-mi un standard pe care nu-l pot atinge. La ce bun să-mi prezinte un ideal atât de înalt de care nu mă pot apropia? Aş fi fericit dacă nu l-aş cunoaşte. La ce bun să-mi spună să fiu ceea ce nu pot fi niciodată – să am o inimă curată, să fac mai mult decât sunt dator sau să-I fiu cu totul devotat lui Dumnezeu? Trebuie să-L cunosc pe Isus Cristos ca Mântuitor înainte ca învăţătura Lui să aibă pentru mine un alt înţeles decât acela al unui ideal înalt, care duce doar la disperare. Dar, când sunt născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu, ştiu că Isus Cristos n-a venit doar să mă înveţe;El a venit să facă din mine ceea ce mă învaţă că trebuie să fiu.Răscumpărarea înseamnă că Isus Hristos poate pune în fiecare om atitudinea care I-a condus propria Sa viaţă; toate standardele pe care le dă Dumnezeu se bazează pe această atitudine.

Învăţătura Predicii de pe munte produce disperare în omul natural – exact ceea ce a vrut Isus să se întâmple. Cât timp suntem plini de noi înşine şi înfumuraţi, gândindu-ne că putem împlini învăţătura Domnului nostru, Dumnezeu ne va permite să mergem înainte până când ne vom zdrobi ignoranţa aceasta de vreun obstacol. Atunci vom fi gata să venim la El ca nişte săraci şi să primim de la El. “Ferice de cei săraci în duh” acesta este primul principiu în împărăţia lui Dumnezeu. In împărăţia lui Isus Cristos, piatra de temelie este sărăcia, nu averea; nu deciziile întru Isus Cristos, ci sentimentul unei inutilităţi absolute – “Nu pot nici măcar începe să fac asta”. Atunci Isus spune: “Ferice de tine”.

Aceasta este poarta şi ne trebuie mult timp până să credem că suntem cu adevărat săraci! Cunoaşterea propriei noastre sărăcii ne aduce la hotarul moral de unde Isus Cristos Îşi începe lucrarea.

Oswald CHAMBERS

Teama are locul ei

“Ferice de omul care se teme necontenit.” (Proverbe 28.14)

Teama de Dumnezeu este începutul şi temelia adevăratei credinţe. Fără un respect sfânt şi o adorare serioasă a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Lui, nu există punct de sprijin nici pentru cele mai strălucitoare virtuţi. Sufletul care nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, nu va cunoaşte niciodată sfinţenia. Fericit este acela care are această teamă sfântă de a face rău. El se gândeşte înainte de a face ceva şi se teme să nu greşească, să nu-şi neglijeze lucrul pe care-l are de făcut şi-i este frica să nu păcătuiască. El se depărtează de orice prietenie primejdioasă, de orice flecăreală şi de orice lucrare necurată. Această abţinere de la rău nu-l face pe un om nenorocit, ci dimpotrivă, îi aduce fericire. Santinela care veghează este mai fericită decât soldatul care doarme în post. Cel ce vede de departe răul şi-l ocoleşte este mai fericit decât cel care merge spre rău cu nepăsare şi care sfârşeşte prin pierzare.

Temerea de Dumnezeu este un har luminos care îndrumă pe om pe o cale sigură, despre care se spune: “Nu va fi pe ea (pe cale) nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va trece pe ea”. Păzirea “de orice se pare rău” este o rânduială care face ordine şi care prin puterea Duhului Sfânt, îl pune pe om într-o stare care-l face să-şi păstreze îmbrăcămintea curăţată de întinăciunile lumii. În orice caz, cel ce “se teme necontenit” este fericit. Solomon a încercat în viaţa sa şi a gustat şi din bucuriile lumii şi din teama sfântă, şi a găsit că cea dintâi este deşertăciune, iar cea de a doua este fericire. Să nu facem şi noi încercările lui, dar să ne aducem aminte de concluzia la care a ajuns: deşertăciune într-o parte, fericire în altă parte.

Charles Spurgeon

A da fără a spune o şoaptă

“Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stingă ta ce face dreapta ta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Matei 6.3-4)

Nu este făcută nici o făgăduinţă pentru aceia care fac milostenie pentru a fi văzuţi de oameni. Ei îşi au răsplata prin lauda semenilor lor şi nu pot nădăjdui să fie plătiţi de două ori.

Să facem milostenie în ascuns. A da adesea şi mult, să fie în viaţa ta un lucru atât de natural cum sunt prânzurile tale, aşa încât să nu poţi număra de câte ori ai făcut milostenia. Împlineşte acest îndemn fără a-ţi şopti ţie însuţi: “Ce darnic sunt!” Nu te răsplăti astfel; lasă această grijă în seama lui Dumnezeu, care vede, îşi aminteşte şi răsplăteşte. Ferice de omul milos, căci binefacerile sale necunoscute sunt pentru el un izvor nesecat de bucurie. Cum aş putea să am parte de el, decât lăsând să se reverse ceea ce pune Domnul ca milă şi iubire în sufletul meu?

De aici chiar, şi dincolo, Domnul însuşi va fi răsplătitorul aceluia care dă în ascuns. El îi va răsplăti la timpul potrivit şi în cel mai bun fel. Numai veşnicia ne va descoperi întinderea acestei făgăduinţe.

Charles Spurgeon

Pecetea aprobării dumnezeieşti

“Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1.12)

Da, chiar în timp ce rabdă ispita, credinciosul este fericit. Aceasta n-o poate pricepe decât numai ochiul care a fost uns cu alifia dumnezeiască. Dar ispita el trebuie s-o rabde şi niciodată să nu se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, nici să dea îndărăt, nici să se lase corupt. Este fericit acela care trece prin focul încercării, fără să fie distrus cum se întâmplă cu cei falşi.

Când încercarea s-a sfârşit, i se aplică pecetea aprobării dumnezeieşti: “Cununa vieţii”. Este ca şi când Domnul ar zice: “Lăsaţi-l să trăiască; el a cântărit greu în cântar şi n-a fost găsit uşor”. Viaţa este răsplata sa; nu numai viaţa obişnuită, ci o viaţă sfântă, biruitoare, fericită, împlinind planul dumnezeiesc cu privire la el. Dacă viaţa de aici este o bucurie sufletească, cu cât mai mult este încununat acela care a trecut biruitor prin încercarea arzătoare a credinţei şi dragostei.

Domnul a făgăduit cununa vieţii acelora care-L iubesc. Numai aceia vor rămâne statornici în clipa încercării; ceilalţi vor cădea, vor cârti sau se vor întoarce în lume. Suflete al meu, iubeşti tu pe Domnul? ÎI iubeşti într-adevăr, adânc şi mai presus de orice? Dacă da, atunci iubirea ta va fi încercată; dar valurile nu te vor distruge şi râurile nu te vor îneca. Doamne, fă ca dragostea Ta să o hrănească pe a mea până la sfârşit.

Charles Spurgeon

Teama are locul ei

“Ferice de omul care se teme necontenit.” (Proverbe 28.14)

Teama de Dumnezeu este începutul şi temelia adevăratei credinţe. Fără un respect sfânt şi o adorare serioasă a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Lui, nu există punct de sprijin nici pentru cele mai strălucitoare virtuţi. Sufletul care nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, nu va cunoaşte niciodată sfinţenia. Fericit este acela care are această teamă sfântă de a face rău. El se gândeşte înainte de a face ceva şi se teme să nu greşească, să nu-şi neglijeze lucrul pe care-l are de făcut şi-i este frica să nu păcătuiască. El se depărtează de orice prietenie primejdioasă, de orice flecăreală şi de orice lucrare necurată. Această abţinere de la rău nu-l face pe un om nenorocit, ci dimpotrivă, îi aduce fericire. Santinela care veghează este mai fericită decât soldatul care doarme în post. Cel ce vede de departe răul şi-l ocoleşte este mai fericit decât cel care merge spre rău cu nepăsare şi care sfârşeşte prin pierzare.

Temerea de Dumnezeu este un har luminos care îndrumă pe om pe o cale sigură, despre care se spune: “Nu va fi pe ea (pe cale) nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va trece pe ea”. Păzirea “de orice se pare rău” este o rânduială care face ordine şi care prin puterea Duhului Sfânt, îl pune pe om într-o stare care-l face să-şi păstreze îmbrăcămintea curăţată de întinăciunile lumii. În orice caz, cel ce “se teme necontenit” este fericit. Solomon a încercat în viaţa sa şi a gustat şi din bucuriile lumii şi din teama sfântă, şi a găsit că cea dintâi este deşertăciune, iar cea de a doua este fericire. Să nu facem şi noi încercările lui, dar să ne aducem aminte de concluzia la care a ajuns: deşertăciune într-o parte, fericire în altă parte.

Charles Spurgeon