“Bucuria Mea… bucuria voastră”

“Pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” loan 15:11

Care era bucuria pe care o avea Isus? Este o insultă pentru Isus Cristos să foloseşti cuvântul fericire în legătură cu EI. Bucuria lui Isus era absoluta Lui predare şi jertfire de Sine Tatălui Său, bucuria de a face ceea ce L-a trimis Tatăl să facă. “Plăcerea Mea este să fac voia Ta.” Isus S-a rugat ca bucuria noastră să fie tot mai plină, până când va ajunge să fie aceeaşi bucurie ca şi a Lui. L-am lăsat eu pe Isus Cristos să aducă în mine bucuria Lui?

Plinătatea vieţii mele nu stă în sănătatea trupească sau în împrejurări exterioare, nici în a vedea succesul lucrării lui Dumnezeu, ci în înţelegerea perfectă a lui Dumnezeu şi în acea părtăşie cu El pe care a avut-o Isus însuşi. Dar primul lucru care va împiedica această bucurie este tendinţa de a ne gândi prea mult la situaţia noastră. Grijile lumii acesteia, a spus Isus, vor înăbuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi, înainte de a ne dezmetici, vom fi prinşi de lucrurile care ne înconjoară. Tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi până acum este doar începutul; El vrea să ne ducă în acel loc unde să fim martorii Lui şi să proclamăm cine este Isus.

Păstrează o relaţie bună cu Dumnezeu, găseşte-ţi bucuria în ea şi din tine vor curge râuri de apă vie. Fii o fântână prin care Isus Cristos să reverse apa Sa vie. Încetează să mai fii preocupat de propria ta persoană, încetează să mai fii ipocrit şi mândru şi trăieşte viaţa care este ascunsă cu Cristos. Viaţa care este bine raportată la Dumnezeu este la fel de naturală ca şi respiraţia, oriunde ar merge. Vieţile care au fost cea mai mare binecuvântare pentru tine sunt cele care n-au fost conştiente de acest lucru.

Oswald CHAMBERS

Îngrădirea lucrării lui Isus

“De unde ai putea să ai dar această apă vie? ” Ioan 4:11

Fântâna e adâncă” – era chiar mult mai adâncă decât ştia femeia samariteancă! Gândeşte-te la adâncimile naturii şi ale vieţii umane; gândeşte-te la adâncimile “fântânii” din tine! Îngrădeşti tu lucrarea lui Isus, astfel încât El nu mai poate lucra în viaţa ta? Să presupunem că înăuntrul inimii tale este o fântână plină de tulburare nesfârşită, iar Isus vine şi-ţi spune: “Să nu ţi se tulbure inima”. Tu ridici din umeri şi spui: “Dar, Doamne, fântâna e adâncă; nu poţi scoate linişte şi mângâiere din ea”. Nu, El va aduce aceste lucruri de sus.

Isus nu scoate nimic din fântâna naturii umane. Noi Îl limităm pe Sfântul lui Israel prin faptul că ne amintim ce I-am permis să facă pentru noi în trecut şi prin faptul că spunem: “Bineînţeles că nu mă pot aştepta ca Dumnezeu să mai facă şi acest lucru”. Lucrul care pune la încercare atotputernicia Sa este tocmai lucrul pe care noi, ca ucenici ai lui Isus, trebuie să credem că El îl va face.

Noi îngrădim lucrarea Lui în noi în momentul în care uităm că El este atotputernic; îngrădirea este în noi, nu în El. Suntem gata să venim la Isus ca la Cel care ne mângâie sau ne înţelege, dar nu vrem să venim la El ca la Cel Atotputernic. Motivul pentru care unii dintre noi suntem nişte creştini atât de slabi este faptul că nu avem un Cristos Atotputernic.

Noi avem trăsături şi experienţe creştine, dar nu ne-am predat cu totul lui Isus Cristos. Când ajungem în situaţii dificile, noi îi îngrădim lucrarea prin faptul că spunem – “Bineînţeles că El nu poate face nimic în această situaţie”. Şi ne chinuim să dăm de fundul fântânii încercând să ne scoatem noi înşine apă. Fereşte-te să dai înapoi spunând: “Nu se poate face acest lucru”; ştii că se poate dacă priveşti la Isus. Fântâna nedesăvârşirii tale este adâncă, dar fă efortul şi priveşte la El.

Oswald Chambers

Balada celui mântuit

A fost odată, ca niciodată,
Pe-un drum de țară, lâng-un copac
Și o fântână abandonată,
A fost odată un om sărac.

Avea o casă ca vai de lume,
O barbă rară și-un trup firav;
Când avea sare, n-avea legume,
Când avea pâine, zăcea bolnav.

Trecură anii și omul nostru,
Văzând că n-are nici un noroc,
Voind pesemne să-și schimbe rostul,
C-un sac în spate, o luă din loc.

-Ce faci, vecine, întreabă unul,
Luna trecută credeam că mori…
-Eu? Plec în lume să-mi port suspinul
Și nu vreau aur, nu vreau comori;

Dar uite-ntr-una un dor m-apasă,
Îmi umple pieptul și nu-nțeleg:
Intru pe ușă și-mi caut casă,
Mă uit la mine și nu-s întreg…

-Și eu, vecine, pățesc ca tine-
Ades mă tulbur și mă gândesc,
O deznădejde intră în mine,
Respir și umblu, dar nu trăiesc.

Mă prinde-adesea fiorul rece,
O fi o boală, ce pot eu ști?
Mai iau o țuică, da’ tot nu-mi trece-
Însă matale, dacă mai vii,

Poate ai leacul și-mi spui și mie,
Poate-i vreo plantă, să-mi fac un ceai,
Poate-o pastilă, vreo alifie-
Ești om de treabă, știu c-ai să-mi dai.

…Porni săracul, vuiau copacii,
Țipau prin codri păsări de pradă,
În bălți mâloase săreau brotacii,
În noapte, hiene veneau să-l vadă.

-Ce faci, om singur, părea că-ntreabă
Flegmatic, vântul ce-l însoțea;
La vârsta asta n-ai altă treabă?
Te-ntoarce-acasă că-i lumea rea.

-Îți zic de bine, șoptea și ploaia,
Ești ud iar mâine e și mai grav-
Te lasă vântul, te ia văpaia,
Arșița-i mare, tu ești bolnav.

II

…Mergea săracul și lacrimi grele
Brăzdau obrajii de pergament-
Ziua sub soare, noaptea sub stele…
Dar într-o noapte se-opri atent:

-Ce cântec straniu străbate zarea
Și-a lui chemare cum m-a străpuns!
Parcă deodată la întrebarea
Încă nepusă, el mi-a răspuns.

De parcă-n beznă simți o lumină
Ce-ți vine-n minte și-ți bate-n piept;
Iar mintea-ți cântă, inima-i plină
De ceva dulce, și blând, și drept.

Poate mă știe cel care cântă,
Că eu pe dânsul nu cred că-l știu-
Dar viața-ntreagă el mi-o cuvântă,
Ce sunt acuma, ce pot să fiu.

Să merg acolo, uite-o lumină,
Cred că-i o casă, n-o fi om rău!
Da, se zărește sus, pe colină
Și poate-mi spune secretul său.

…La casa veche, fără de poartă,
Întins pe prispă, sta un bătrân;
Cânta un cântec despre o soartă
Ce-o are omul, lâng-un Stăpân.

Stăpân puternic, plin de iubire,
El știe totul, totul i-al Lui,
În El nu-i umbră de amăgire,
În El ești liber, de te supui.

Din bezna nopții ascultă luna
Și-abia respiră mirat săracul;
Ar spune-o vorbă, n-are niciuna
Și-n iarba-naltă își lasă sacul.

Mai trece-o clipă, sau poate zece,
Sau poate-o mie, o viață-ntreagă;
De-aicea n-are cum să mai plece
Căci vrea să știe, să înțeleagă:

-Tu, om departe de orice stare,
Bătrân cu plete lungi, colilii,
Ți-e fericirea atât de mare,
Ești om ca mine, de unde vii?

De unde-i pacea ce te-nconjoară?
Te uiți la mine, deloc mirat
Și stai aicea, cântând afară,
Parcă pe mine m-ai așteptat…

Zâmbi bătrânul și se ridică
Cu pas nesigur și tremurat
Și-n odăița din casa mica
Pe omul nostru l-a invitat.

„Dar sărăcia-i la ea acasă,
Gândi săracul în sinea lui,
O carte mare ce stă pe masă
Și-o haină veche ce stă în cui.

Și uite-acuma ia cartea-n mână,
Ce-o vrea să-mi spună? Mai bine plec…”
Dar gazda-i face semn să rămână
Și, stând de vorbă, orele trec.

Află săracul atât de multe
Și-atâtea doruri s-au ostoit!
Întreaga viață ar sta s-asculte
Dar are-o treabă de-ndeplinit…

-Te-ntorci acasă? întreabă vântul,
Ai tăi se-așteaptă să fii răpus;
Mergi dar în pace și dea Preasfântul
Să înțeleagă ce le-ai adus!

Șoptește ploaia: -E vai de tine,
Ești tras la față și-mbătrânit.
Te-ajute Domnul, căci se cuvine
Să spui la alții din ce-ai primit.

III

…Lângă fântâna abandonată,
Lângă copacul bătrân de ani
Răsun-un cântec despre un Tată
Fără de moarte, fără orfani.

E Dumnezeul, făcând o lume,
Născându-Și Fiul spre a-L jertfi,
Ca ne’nsemnatul să aib-un nume
Cu care veșnic nu va muri.

În casa veche, ca vai de lume,
Intrau trei raze pe-un ochi de geam;
-Cătați, pesemne, ceva anume,
Le spuse-o mierlă ce sta pe ram.

-Nu știi, surato, de unde vine
Această pace, cum l-a găsit?
Nu-i el săracul plin de suspine?
Și-acum ce are de-i fericit?!

Răspunde mierla: -Voi, raze blânde,
E fără grijă, așa ca noi
Și, luându-și pacea, știm noi de unde,
El cântă-ntr-una, ca un mierloi…

Sub cer de vară se-opresc la poartă
Un copilandru și tatăl lui:
-Uite, sărmanul, ce tristă soartă,
S-a-ntors acasă puțin cam șui.

Nu știu ce crede, mai spuse tatăl,
Că unde merge, parcă sunt doi
Și cântă-ntr-una, și-i vesel, iată-l:
E om, măi frate, nu cintezoi!

Convins că știe ce-i după moarte,
Vorbește-ntr-una de Dumnezeu
Și de păcatul ce ne desparte
De Raiu-n care trăiești mereu.

Ia Biblia-n mână și povestește
Despre Hristosul care-a murit,
Apoi se uită, parcă-L zărește…
E clar: sărmanul, a-nnebunit.

Eu știu că lumea a fost creată,
Am și credință, dar cu măsură;
Nu poți fi mistic și ziua toată
Doar despre asta să dai din gură!

Se-oprește fiul în loc o clipă:
-Știi, dragă tată ce-am auzit?
Că boala asta e ca o gripă-
Aseară altul s-a-mbolnăvit.

Și-acuma are și nea Ilie
Atâta pace!… Eu, ce să spun?
Dacă aceasta e nebunie,
Aș vrea, tăicuță, să fiu nebun…

Carmina Iri Voicu

Apă fără plată

“Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii, fără plată.” (Apocalipsa 22.17)

Isus ne cheamă să luăm fără plată; El nu cere nici recomandări, nici simţăminte bune; El cheamă numai; veniţi dar. .. Tu n-ai nici pocăinţă, nici credinţă? Vino chiar şi aşa; Ei ţi le va da. Vino aşa cum eşti şi ia “fără bani şi fără plată”. Închipuiţi-vă un om oarecare, care ar sta lângă o fântână publică şi ar zice: “Nu pot să beau, n-am destui bani în pungă”! Oricât de sărac ar fi un om, el poate să bea totdeauna din ea. Chiar existenţa fântânii arată că ei au dreptul să bea din ea şi pot să bea după dorinţă fără să se teamă de vreun reproş. Singurii care ar suferi de sete, ar vedea această apă limpede şi nu şi-ar potoli setea, ar fi oamenii sus-puşi, care ar trece în trăsuri luxoase. Ar fi într-adevăr prea multă umilinţă pentru ei să coboare din trăsură ca să bea apă dintr-o fântână de unde beau toţi; ei ar prefera să strângă din buze şi să rămână cu gâtul uscat.

Oh, câţi oameni cu multe păreri bune despre ei înşişi sau despre milosteniile lor nu vor să vină în Cristos! “Să fiu mântuit ca un beţiv sau ca o biată femeie! Nu e de noi!” Şi aceşti mândri călători se lipsesc ei singuri de apa vie. Nu este altă cale a mântuirii, decât aceia urmată de tâlharul răstignit pe cruce. Astfel că “cel ce vrea să ia apă vie, să ia fără plată”.

Charles Spurgeon