Ce vezi, străjerule?

– Ce vezi, sfânt străjer, ne vei spune,
În noapte, sub cer de cărbune?
– Văd visuri ce zac sub zăbrele,
Vin zilele rele și grele.

– Ce vezi tu, străjer, ce ne-așteaptă?
– În lumea nebună, nedreaptă,
Pe rug, adevărul iar plânge,
Sub legi fără noimă se frânge.

– Ce vezi tu, străjer? Nu ne-ascunde
Din taina ce duhu-ți pătrunde,
– Văd cum se destramă speranța,
Pălește-n cei drepți cutezanța.

– Adu-ne, străjer, o solie,
Aprinde în noapte-o făclie!
– Virtutea-i gonită de patimi,
Se umple burduful cu lacrimi.

– Străjer, ce vezi tu mai departe
De vale, de umbre, de moarte?
– Aproape s-a dus noaptea cruntă,
Se-aude cântare de Nuntă!

– Străjer așteptat, dă-ne o veste:
Ce vezi sus, pe creste celeste?
– Zăresc de departe-o lumină!
Și Mirele-i gata să vină!

,,Străjerule, mai este mult din noapte?„ (Isaia 21:11b)

Olivia Pocol 

Lumina lumii

In tara umbrei mortii, rasare o lumina,
Este sfarsitul noptii, si-ncepe-o zi senina,
Se-aprinde o faclie de-o stralucire mare,
Ca-n veci sa nu mai fie intunecat sub soare.

Sa-nlature ocara de peste omenire,
Sa readuca slava din cea dintai zidire,
Sa nu mai bajbaiasca prin negura poporul,
La implinirea vremii, se naste Salvatorul.

Un Prunc culcat in iesle, in cea mai joasa stare,
Ne-a fost trimis de Tatal sa dobandim iertare,
Fiul Iubirii Sfinte imbraca haina firii
Sa ne indrepte pasii pe calea mantuirii.

Strigati de bucurie, slaviti minunatia,
Ca-n lumea de durere s-a coborat Mesia,
Numit Dumnezeu tare si Sfetnic minunat,
Parinte-al vesniciei, si-al pacii Imparat.

Neprihanire, pace si judecata-mparte,
El este Domn al vietii, e Domn si peste moarte,
Si, implinind Scriptura, Isus Mantuitorul,
Impaca omenirea cu Tatal Creatorul.

Inspirata din Isaia 9:1,2,6,7.

Anca Winter

O fata stralucitoare

Text: Exodul 34:29-35

Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, si iată că pielea feţei lui strălucea…” Exodul 34:30

In cartea sa „Putere pentru viaţa creştină”, Ethel Wilcox redă o povestire foarte interesantă. Cu ani în urmă, Taylor Smith, un cleric din Anglia, a fost invitat să vorbească la centenarul Conferinţei Biblice Moody din Chicago. Cand a sosit, Smith şi-a pierdut vocea şi n-a mai putut vorbi decat în şoaptă. Convins că era acolo din voinţa lui Dumnezeu, s-a hotărat să vorbească totuşi în ciuda handicapului. Vocea sa n-a fost auzită mai departe de primele randuri ale audienţei. La terminarea serviciului, a venit la el un om care stătuse la balcon şi i-a spus: „Nu am auzit absolut nimic din ce aţi spus, dar v-am urmărit faţa şi vreau şi eu să devin creştin!”


Ethel Wilcox a făcut următorul comentariu: „Istorisirea aceasta este numai una din multe altele, care au mărturisit despre radiaţia cerească a feţei acestui om a cărei faţă reflecta gloria vieţii sale interioare, caracterul lui Cristos. Şi minunea este că Duhul doreşte să facă acelaşi lucru cu fiecare dintre noi”.
Atunci cand noi creştinii ne facem constant timp să medităm la Cuvantul lui Dumnezeu, să avem comuniune cu El în rugăciune, şi cand căutăm să-I ascultăm poruncile, acest lucru se va vedea pe feţele noastre. Duhul Sfant ne dă dorinţa să creştem în asemănarea lui Cristos. Există o pace sfantă, o dumnezeiască încredere, o mulţumire interioară care aparţine numai celor care trăiesc în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu.
Este adevărat că nu fiecare cu o înfăţişare radiantă este un creştin. Dar toţi creştinii ar trebui să reflecte lumina pură care îi atrage pe păcătoşi la Evanghelie.             – R.W.D.

Tu ai o sfantă şi-naltă chemare:
Lumina lumii să fii întruna.
Făclia Veştii Bune ridic-o mai sus,
Ca alţii să-i vadă lumina.”  – Anonim

Lumina Fiului lui Dumnezeu în inima ta va da strălucire feţei tale

Painea zilnica

Toamna

Toamnă, toamnă ruginie,
Cât de nemiloasă ești,
Ne lași inima pustie,
Sufletele ne răcești.

Mii de păsări fug de tine,
Zboară peste țări și mări,
Ne-amintești că iarna vine,
C-aici suntem călători.

Numai ciorile și corbii
Mai rămân aici cu noi,
Bruma ta dezbracă pomii,
Ne trezim, în suflet, goi.

Frunzele îngălbenite
Cad cu foșnet la pământ,
Al lor freamăt îmi șoptește:
“Totu-i goană după vânt.”

Toate trec cum trec și anii
Pe pământu-mbătrânit:
Dupa iarnă, primăvara,
Știm că vine negreșit.

* * * * * * * * *

Toamna sufletelor noastre
Ne-a răcit și suntem goi,
A venit ca tăvălugul,
Fără veste peste noi,

Tot mai singuri, zi de zi,
Ca și frunzele ce cad
‘Nainte de-a putrezi
La tulpină, lângă fag,

Tot mai reci, tot mai posaci,
Fiecare-n drumul lui,
Am uitat că suntem frați
Răscumpărați prin jertfa Lui.

Am uitat ce e iubirea,
Am uitat ce e jertfirea,
Ai uitat să fii milos
Cum te-a învățat Hristos.

Dacă s-a răcit iubirea
L-adieri de vânt ușoare,
Oare cum va fi atuncea
Când veni-va gerul mare?

Când va bate vijelia
Cu putere pe pământ,
Ce voi face, ce vei face,
Dacă nu ești pregătit?

Dacă-n noi nu clocotește
Dragostea, credința vie,
Tot ce-am spus, dar n-am trăit
Ne va fi de mărturie.

Haideți, frați, în vremea asta
Să trăim în unitate,
Nu e mult și vine Domnul,
Ziua-ceea nu-i departe.

E aprope primăvara,
Pașii lui Isus se-aud,
Dați de știre-n toată țara
Dați de veste-n nord și-n sud,

În credință, în unire
Ne găseasc-a Lui venire,
Dragostea, iubirea vie
Ardă-n noi ca o făclie,

Până vine primăvara
Cu al ei parfum de flori,
Să-ți răsune în memorie:
Pe pământ sunt călător.

Iany Laurenciuc  

Zbucium și înșelare

Omule câtă înșelare
Este zbuciumatu-ți umblet!
Fugi prin viață atât de tare
Să-apuci toate-ntr-un răsuflet
Încât viața timp nu are
Să ți se îmbibe-n suflet!

Caută a Luminii față
Și trăiește cum te învață;
– Mai prezent în propria-ți viață!
Și viața să îți fie
Dacă nu soare, -o făclie,
Cu flacără din Lumină
Altfel… puțin o să-ți țină
Și a ta-i întreaga vină!

Nu privi cu ochii tăi
Doar ce-i fizic, pământesc,
Caută să vezi prin ei
Ce-i Divin și ce-i Ceresc!

Ioan Hapca

Aș vrea să locuiesc

Aș vrea pe veci să locuiesc
În corturile Tale,
Să fiu cu cei ce Te iubesc
În zi de sărbătoare,

Să stăm ca un mănunchi legat
În tainică unire,
Să curgă untdelemn curat
Peste-ntreaga zidire!

Acolo, Duhul cel Preasfânt
Coboară din mărire
Și umple vasul de pământ
Spre a Sa proslăvire!

Sunt clipe dragi de nedescris,
Sunt clipe de iubire
Și-atuncea cerul stă deschis
Și cheamă spre sfințire

Pe orice om, oricine-ar fi
Oricum, și-n orice stare
Căci Cel Prea-Nalt, din veșnicii
Și astăzi dă iertare!

Și azi mai strânge snopi din lan,
Și azi mai curățește,
Căci încă e al milei an
Și încă mântuiește.

Încă mai stă cu braț întins
Și încă mai așteaptă,
De-un foc de dor adânc cuprins
Să vii pe calea dreaptă.

Nu sunt valori aicea jos
Care să depășească
Pe cele ce vin din Hristos
Din slava Sa cerească!

Deși, se luptă cu avânt
Cel rău să nimicească
Ce-i sfânt aicea pe pământ,
Prin jertfa lui firească,

Totuși, Acel ce-I din vecii
Își apără lucrarea
Și lasă har și bucurii
Să umple adunarea!

Căci zilele ce le trăim
Sunt vremuri foarte grele
Când trebuie sa ne sfințim
Și să cerem Putere!

Să cerem Untdelemn curat,
Să fie plin paharul
Când vine timpul de plecat,
Sau când vine tâlharul

Să nu lipseasc-al nost Ulei,
S-avem de prisosință,
Să nu cădem răpuși de lei,
Și nici din pocăință. .

Căci astăzi câți tâlhari nu dau
Ocol cetații sfinte?
Ei vin ca hoții și ne iau
Curatele veșminte,

Și ne aduc în loc, un trai
Ușor, dar nu-n sfințire,
Nu unul care duce-n rai,
Ci înspre nimicire,

Și-atâția sunt care primesc
Și strigă aleluia,
Crezând că e un dar ceresc…
Și-asa, pierd Cărăruia

Ce duce spre Limanul Sfânt,
Spre veșnica Cetate
De unde-auzi îngeri cântând
Și nu mai este moarte!

Acolo, Dumnezeu cel Drept
Tronează din vecie,
Iar Păstorul cel înțelept
Revarsă Apă vie

Și dă oricui cere și vrea,
Căci har încă mai este,
El ne vrea pentru slava Sa
Pe munți înalți, pe creste!

Apa ce curge din vecii,
Cuvântul ce dă viață,
Ascunde multe bogății
În slava Sa măreață,

Arată lumii de sub cer
Care e calea vieții,
Îi scapă pe acei ce pier
Răpuși de ghiara morții.

Îi luminează-n bezna grea
Pe cei ce-s la răscruce,
Mustră furtuna cea mai grea
Și liniștea aduce!

Cu-acest Cuvant tu poți opri
Năvala cea străină,
Poți planuri rele-a ‘nărui,
Ascunse-n neagră tină.

Cu-acest Cuvânt deosebești
Otrava de făină,
Poti taine-adanci sa născocești,
Îți poate da lumină!

Acest Cuvânt biruitor
De veacuri, peste toate,
E glasul Marelui Păstor
Ce ne-ndrumă prin noapte!

Dar câți cunosc azi sfântu-I glas?
Azi, câți Îl mai ascultă?
Câti n-au ajuns azi în impas
Cu viața lor pierdută?

Fiindcă n-au păzit ce-i scris
Și n-au sfințit pe Domnul
S-au lepădat, s-au compromis
Cu lumea și cu omul

Ce a căutat doar slava lui
Spre a lui înălțare,
Nu fața blând-a Mielului
Ce îi mai dă suflare.

De-aceea, azi cu toți, uniți,
În sfântă părtășie
Să Îi cerem cu stăruinți
Să toarne Apă vie!

Să ne-adăpăm din sfânt Izvor,
De viață și iubire
Să-nvioreze ‘ntreg popor
Să-l ducă spre sfințire!

Să lupte pentru ce-a fost dat
Odata pe vecie:
Credința, harul minunat
Ca veșnică Făclie!

Și-acela ce va birui
În lupta-nverșunată,
Cu Domnul el va străluci
În slava mult visată!

Valentin Ilisoi 

Dragostea

Chiar de-aș vorbi în limbi o mie
Și plin de-nțelepciune-aș fi
Dacă pe drum spre Veșnicie
În mine Dragostea nu-i vie
Și-n întunerec nu-s făclie
Atunci la ce mi-ar folosi?

Chiar dacă tainele Scripturii
Le înteleg și le descos
De neglijez microbul urii
Și-ajung produsul conjucturii
Cînd Dragostea-i opusul urii
Atunci la ce mi-e de folos?

Chiar dacă pâinea mi-aș împarte
Și la săraci le-aș dărui
Voi bântui pe căi deșarte
Dacă nu-i Dragostea ce-mparte
Sunt fapte, dar sfârșesc in moarte
Și-atunci la ce mi-ar folosi?

Chiar trupul, fără ezitare
De-aș da să-mi fie mistuit
Dar fără Dragostea Lui mare
Sunt o aramă sunătoare
N-am sorți nici parte de salvare
Și la nimic n-ar folosi.

Dar unde Dragostea domnește
E-un colț de Rai de pace plin
Cuvântul Sfânt înțelepțește
Prin Jertfa Ta îi curățește
Iar Duhul Sfânt călăuzește
Pe-aceia ce la Tine vin

O Doamne, vin cu mulțumire
Și mă închin ‘naintea Ta
Căci m-ai chemat la mântuire
Mi-ai dat credință și iubire
Mi-ai transformat a mea gândire
Și-ai pus și-n mine Dragostea.

Daniel Hozan 

Culmea iubirii

Ce sentiment de bucurie
Imi umple inima intreaga
Ce scump fior si ce faclie,
Ce dragoste de Tin´ ma leaga!

Ce bine ca Te am pe Tine
Ca-mi esti mereu in greu, aproape
Caci doar dragostea Ta ma tine
Ca-mi stergi lacrima de pe pleoape.

Ce fericire am in mine
Pace dulce, de nedescris
Si cat de mult doresc cu Tine
Sa-ajung odata-n Paradis…

Ce scump fior de implinire
Ma trece tainic dar, prin corp
Cu gandul cuget la iubire
Si-n pasi rapizi spre ea ma-ntorc.

Caci ce-i mai tainic ca iubirea
Ce sentiment e mai divin?
Caci dragostea ne e menirea
Si prin iubire noi traim…

Si ce e mai frumos ca taina
Iubirii Lui in noi s-o-avem?
De-ti ia camasa, da-i si haina
Ne cere Isus, sa facem!

Ce sentiment e mai deplin
Ca plinatatea de iubire
Ce ma inunda azi din plin
Si face parte din traire?

Cum sa iubesc eu pe aproape?
Eu, tocmai eu? Nu pot, mi-e greu…
Dar asta cere Domnul, frate,
Si departare de-al tau eu…

Iti cere sa traiesti iubirea
Si zilnic dragostea sa-arati
Sa-ti dovedesti neprihanirea
Ura din suflet s-o cureti.

Ce tainic vei pluti prin lume
De-n dragoste o sa te-nalti
Iubind pe toti in al Sau nume
Si-n toate, pacea Sa s-o cauti.

Bine ma simt ca-Mi esti alaturi,
In toate, sprijin si-ajutor
Si Te iubesc si-ale Tale sfaturi
Suspin dupa Tine cu dor…

Unde sa plec de langa Tine?
Iubirea mea-eterna, sublima
Caci vreau pe-ale dragostei coline
Sa scriu de dragostea Ta-n rima…

Megyesi Calin

Eu sunt

Gândul slavei mă îmbracă, vine peste gândul lumii
Cum o haină de mătase o iau regii şi stăpânii,
E ţesut de Cel ce spune:”Din vecie doar Eu sunt,
Am putere să ţin viaţa şi în cer şi pe pământ”.

Glasul slavei îmi vorbeşte, cel al firii este mut
Cum o trâmbiţă de luptă sună tare şi prelung,
E adus de Cel ce zice: „Peste toate doar Eu sunt,
Să le pierd sau să le apăr şi în cer şi pe pământ”.

Ochiu-n mine se deschide, către slavă să o prindă
Cum o mână-n întuneric candela vrea s-o aprindă,
E străpuns de Cel ce spune:”În lumină doar Eu sunt,
Şi o dau să fie aprinsă şi în cer şi pe pământ”.

Dorinţa ce mă frământă,către slavă se îndreaptă
Şi acolo să rămână stâncă în furtuni de apă,
Pusă de Cel care spune:”Stânca veacurilor sunt,
Neclintită şi aceeaşi peste cer, peste pământ”.

„Eu sunt Cel ce număr perii pe cap tânăr şi bătrân,
Scriu mereu în a Mea carte cuvintele ce se spun,
Adun gândurile toate ce trec în fapte ascunse
Şi vor fi la judecată în faţa lumii aduse.

Sunt Cel care ţine-n mână vânturile-n patru zări,
Să nu aducă urgia din neguri şi depărtări,
Răbdare încă mai este în paharul milei Mele
Aşteptând să dea iertarea celui ce o vrea şi-o cere.

Eu sunt Cel ce a-ntins cerul ca o mantie albastră,
Să aducă o lumină ziua pe cărarea voastră,
Sub a stelelor ivire liniştit să scânteieze,
Somnul nopţii în tăcere peste voi să îl vegheze.

Eu sunt Tatăl veşniciei,care are viaţa-n Sine,
Pot s-o dau şi să o iau în bucurii şi suspine,
Chemarea Mea este lege, pământul pe gol l-am pus
Ca sub soare să aducă şi răsărit şi apus.

Suflarea de viaţă am dat-o, umplând marea şi pământul,
L-am creat pe om şi-n el, am pus ca şi-n Mine gândul,
Iar când totul am sfârşit, am privit şi admirat
Spunându-Mi că este bun, în Mine m-am bucurat.

Eu sunt Cel ce-a dat ca semn, ziua a şaptea de odihnă
Ca minţii şi mâinii tale să îi fie o grădină,
În ea să sădeşti mereu floarea albă a-nchinării,
Să aduc în al tău suflet pacea binecuvântării.

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce e atotputernic,
Pe a veşniciei cale gândul Meu îmi este sfetnic,
Eu am întrupat Cuvântul, L-am făcut nemuritor,
Eu reînoiesc pământul printr-un foc mistuitor”.

Doamne, când Ţi-aud Cuvântul gândul slavei mă îmbracă,
Nu mai vreau ca cel al lumii de Tine să mă despartă,
S-aud cum îmi dai putere: „Cel ce vine doar Eu sunt,
Să îţi dau o nouă viaţă, într-un cer şi-un nou pământ”.

Stanculescu M.