Sensul existenței

Nu trăim pentru avere
Nici pentru faimă sau succes
Ci credem în Înviere
Și-n a Tatălui putere
Căci El Însuși ne-a ales.

Ale noastre aspirații
Sunt dincolo de mormânt
Ne-au atins și revelații
Și divinele vibrații
Stăm în crez și-n Legământ.

Existența nu ne poartă
Prin pustiul lumii reci
C-ar putea să ne despartă
De Stăpânul care iartă
Să fim sfinți în veci de veci.

Nu trăim pentru mâncare
(Deși, El o dă din plin)
Ci există o lucrare
Care dă răscumpărare
Pentru veșnicul destin.

Nu ne trebuie comoara
Ce va rugini-n curând
CEL ce-a ușurat povara
Și-a îndepărtat ocara
Ne-a trimis al Lui Cuvânt.

Traiul nostru e -n unire
Cu făpturile cerești
Vrem în noi neprihănire
Și-așteptăm o moștenire
Nu terestrele povești.

Nu reclama ne ghidează
Ci Lumina din Etern
Și Acel care veghează
Să primim curaj și pază
Și-alte daruri ce se cern.

Moartea nu e obiectivul
Celor ce-au ieșit din vid
Să ne știe toți motivul:
Ne-atașăm de colectivul
Care-nvinge-un val perfid.

N-avem interes în glie
Existența noastră-i crez
Stăm pe sfânta temelie
Să-mplinim sfânta solie
C-asta are sens și miez.

George Cornici

Sfânta Lumină

Sfânta Lumină ne-a adus
Clarificarea necesară
Despre viața făr-apus
În armonie cu Isus
Să nu fim în Etern afară.

Vedem ce n-am putut vedea
Când stăpânea o noapte deasă
Vedem că-n apăsarea grea
EL ușurare poate da
Spre El ființa e atrasă.

Venind la noi din infinit
Face ființa fericită
Efectul ei noi l-am simțit
Ce-a fost uscat a înverzit
Cu raza ei înveșnicită.

Învinge-n om porniri firești
Și-l face-apoi să înțeleagă
Perceptele dumnezeiești
Și zice-apoi: “Ce mare ești
Stăpâne peste lumea-ntreagă.”

Doar Ea ne poate lumina
Să știm de viața după moarte
Ne-ndeamnă a ne închina
Pe Mire a-L întâmpina
Cu melodii și fructe coapte.

Pătrunde-n orice colțișor
Să risipească-ngrijorarea
Efectu-i binefăcător
Ne leagă de Mântuitor
Să-i ascultăm, mereu, chemarea.

Eșec după eșec ar fi
De n-ar veni să ne atingă
Dar e aici, putem sui
Să fim cu Ea în veșnicii
Căci nimeni nu poate s-o stingă.

Lumină tainică și sfântă
A nopții-ntunecime-ai frânt
Și azi ființa, toată cântă
Se bucură, nu se frământă
Că-i dai spre Paradis avânt.

George Cornici

Scurt circuit spiritual

Text: Efeseni 4:17-32

Să nu întristaţi pe Duhul Sftnt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi…„Efeseni 4:30

O mare parte a Statului Kentucky este alimentat cu energie electrică generată de turbinele de pe raul Kentucky. Într-o noapte a avut loc o pană de curent şi întreaga regiune a fost cuprinsă de întuneric. Inginerii au inspectat prima dată turbinele, dar n-au găsit nimic. După cîteva ore de căutări zadarnice, inginerii au trimis un om să verifice conductorii care transmiteau curentul de la generatoare. Acolo au găsit cauza. Un şarpe se tîrîse pînă la aceste sîrme şi a încercat să le traverseze. A atins două în acelaşi timp, şi a fost electrocutat instantaneu. Corpul lui a scurtcircuitat liniile de curent, producînd pana de energie electrică. După ce şarpele a fost îndepărtat, lumina elecrică a revenit imediat.


Ceva similar are loc în viaţa creştină. Din anumite motive, puterea spirituală care ar trebui produsă în vieţile noastre de către Duhul Sfînt, încetează să mai curgă. Cînd acest lucru se întîmplă, trebuie să facem investigaţii să vedem ce a întrerupt această putere. Apostolul Pavel ne spune unde să ne uităm. El spune că minciuna, mînia, furtul, cuvintele stricate, amărăciunea, ura, luptele, răzbunarea, vorbirea de rău, lipsa de amabilitate şi o atitudine neiertătoare pot bloca intrarea puterii Duhului Sfînt în vieţile noastre.
Trebuie să fim permanent în alertă ca nici unul dintre aceste păcate să nu se încolăcească în vieţile noastre, cauzînd scurt-circuite spirituale. Dacă onorăm pe Duhul Sfînt – şi nu-L întristăm – El şi puterea Lui vor curge prin vieţile noastre. În felul acesta vom avea numai energia spirituală necesară pentru a trăi pentru Dumnezeu. -P.R.V.

Sînt slab, strivit de neputinţe,
La picioarele-Ţi, supus, mă-nchin;
Etern, binecuvîntat, Spirit divin,
Plin de putere, umple-mă deplin. ” – Stokes

Un mic păcat va aduna necazuri la necazul tău, Şi va scădea energia si îţi va înmulţi dificultăţile.

Painea zilnica

Umblă călăuzit de Biblie

Text: Iosua 1:1-9

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte… Iosua 1:8

Procedeul era simplu. Am deconectat toate furtunurile, cablurile electrice, am luat jos radiatorul, am scos şuruburile de fixare şi urma să ridic motorul cu o mică macara. Am crezut că am făcut totul corect, dar micul motor în patru cilindri nu voia să iasă. In final, după cîteva încercări nereuşite, m-am dus la un atelier mecanic pentru a cere ajutor. Mi-au dat imediat manualul pentru întreţinerea automobilului marca Opel. Intorcînd paginile la secţiunea care descria demontarea motorului, am descoperit că motorul trebuia coborît şi scos pe sub maşină şi nu ridicat. Urmărind atent fiecare pas descris de manual, am obţinut rezultatul dorit. Respectarea instrucţiunilor cărţii m-a făcut să am succes în loc de faliment.

Biblia este manualul pentru întreţinerea vieţii. A fost scris de Creatorul şi Mîntuitorul nostru prin oamenii inspiraţi de El. Cunoscîndu-ne în întregime, El ne arată cum să reuşim în viaţă nu urmărind standardele lumii ci pe ale Sale. Manualul Său defineşte păcatul ca fiind problema noastră fundamentală, dîndu-ne, în acelaşi timp, soluţia lui Dumnezeu – credinţa în Isus, Domnul şi Mîntuitorul nostru. Acest manual ne spune că El a murit şi a înviat pentru a plăti vina păcatului nostru. El ne asigură că Duhul Sfînt care locuieşte în noi, ne umple şi ne va transforma după chipul lui Cristos, în măsura în care ne vom lăsa prelucraţi de El. El ne dă principii generale ca şi porunci specifice care, aplicate, ne vor ajuta să trăim cu înţelepciune. Oh, mai avem încă mîini murdare şi încheieturi julite. Va mai trebui să cugetăm la acest manual pentru a-i înţelege termenii neobişnuiţi. Dar Duhul Sfînt ne va învăţa. Consulţi Manualul lui Dumnezeu destul de des? D.J.D.

Cuvîntul Tău e Adevăr etern
Curate slove-n pagini se aştern.
Cartea Sfîntă-i călăuza tinereţii
Şi sprijin tare-n anii bătrîneţii. Watts

Valoarea Bibliei nu constă In simplul fapt al
cunoaşterii ei, ci în ascultarea ei.

Painea zilnica

Eşti întotdeauna plin de prospeţime?

Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.loan 3:3

Uneori suntem plini de prospeţime când e vorba de a participa la o strângere de rugăciune, dar nu suntem tot aşa când e vorba de a curăţa bocancii.Naşterea din nou din Duhul este o lucrare evidentă a lui Dumnezeu, la fel de misterioasă ca vântul şi la fel de surprinzătoare ca însuşi Dumnezeu. Nu ştim unde începe; este ascunsă în adâncurile vieţii noastre personale. Naşterea din nou, de sus, este un început nepieritor, perpetuu şi etern, o prospeţime continuă a gândirii, vorbirii şi trăirii, este o surpriză continuă a vieţii lui Dumnezeu. Lipsa de prospeţime este un indiciu că ceva nu este în ordine în legătura noastră cu Dumnezeu.

Noi zicem: „Trebuie să fac lucrul cutare, altfel nu se va face niciodată”. Acesta este primul semn de învechire. Suntem născuţi din nou în acest moment sau suntem perimaţi, scormonindu-ne mintea pentru a găsi ceva de făcut? Prospeţimea nu este rezultatul ascultării, ci este lucrarea Duhului Sfânt; ascultarea ne păstrează în lumină, „după cum El însuşi este în lumină”.Păzeşte cu gelozie relaţia ta cu Dumnezeu. Isus S-a rugat: „Ca ei să fie una după cum şi Noi suntem una*’ – nimic altceva să nu fie între ei.

Păstrează-ţi întreaga viaţă mereu deschisă faţă de Isus Cristos, nu juca teatru înaintea Lui. Iţi alimentezi cumva viaţa din vreo altă sursă decât din Dumnezeu însuşi? Dacă depinzi de altceva, şi nu de El, nici nu vei observa când El a plecat.Naşterea din Duhul înseamnă mult mai mult decât credem noi de obicei. Ea ne dă o nouă viziune şi ne menţine într-o stare de prospeţime în vederea oricărei lucrări, prin izvorul etern al vieţii lui Dumnezeu.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

Cele sapte batalii de pe Golgota

Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

„Destul!” urlă de sus năprasnic.
„Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om… vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi  lanţurile toate
ce-i  leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi  în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!”

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi… deodată… făr-un geamăt,
Isus cel sfânt… S-a prăbuşit.

Porni  un vaiet în mulţime.
Isus… Isus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul  munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!…

„Vai, unde-s lanţurile, unde?”
strigă, venind de jos, un sol.
„Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!…”

„Mărire!” Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II.  În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

„O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?”

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni  nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: „Eli,
arată-Mă din nepătruns!”
Şi-n locul „omului durerii”,
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: „Dezbracă-Te şi-aruncă!”
Şi-a tresărit uşor Isus.
„Dezbracă-Te … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă… cămaşa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii  ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul  de neprihănire
şi semnul  sfintei  unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat…

Isus simţi venind deodată
ecoul unui  vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
„Opreşte-Te! Ai dat prea mult!”

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
„Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!”

„Nu-i  tot… ” Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar…

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ…

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi… boc!… boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar… boc! boc!… ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ…
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

„Hei, Tu, profet al învierii…”
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

„n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i  faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!”

„Nu eşti  Ben-David?” spune altul,
„eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?”

„Nu eşti  Mesia din vecie?”
rânjeşte unul din tâlhari.
„Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…”

„Prea mult!” Satan din nou încearcă.
„Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!”

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
„O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!…”

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
„Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat…”

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
„Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. „Eli!… Eli!…”

Deodată… c-un fior… mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

„Eşti vinovat!” striga oştirea.
„Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!…”

„Eli! Eli!…” se-aude-n bezne.
„Eli! Lama Sabactani!…
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!”

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar… ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: „Ava!”
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!”

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

*

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

Costache Ioanid