Ce sunt eu aici sub soare ?

Ce sunt eu aici sub soare?
-Un ecou în univers.
Pe-acei pierduți ce-mi ies în cale
Să-i întorc de la pierzare,
La Isus prin al meu vers.

Ce sunt eu prin lumea mare?
-O făclie care arde,
Un drumeț ca voi, oricare,
Care luminează-n noapte
Pe vârf de munte o cetate.

Ce sunt eu trecând pustia
Unde atâția oameni mor?
-Sunt o apă, un izvor,
Care aduce bucuria
Sufletului călător.

Ce sunt eu aici în vale?
-Sunt o harpă care cântă,
Care aduce înviorare.
Coardele pun o-ntrebare:
Vă mai pregătiți de nuntă?

Dacă aici în vremuri grele
Sunt un soare mititel,
O steluță între stele,
Credincios și-n zile rele,
Sus în cer voi fi ca El.

Ce sunt eu, ce vreau să fiu
Cât voi mai avea viață?
Un ecou, dar nu-n pustiu,
Să-L proclam pe-Acel ce-i Viu,
Lumii fără de speranță.

Iany Laurenciuc 

La sfârșitul zilei…

La sfârșitul zilei iar
Înălțăm recunoștință
Consemnăm în calendar
C-a fost zi cu biruință.

Îngeri iar au fost trimiși
Să păzească existența
Nici azi nu am fost omiși
Le-am gustat, cu drag, prezența.

Spre Rai fiecare pas
A primit orientare
Depășit-am un impas
Și o mare încercare.

Bunătatea s-a-nnoit
(Generos e-al nostru Tată)
Căutat-am și-am găsit
Pâinea a fost câștigată.

Când am fost dezamăgiți
Ne-atins încurajarea
La rugi fost-am auziți,
Ne-a cuprins încredințarea.

Și obstacole au fost
Dar primit-am rezolvare
Și-am ajuns la Adăpost
Însoțiți de o cântare.

Harul l-am simțit din plin
Ce iubire! Ce favoare!
Vom rosti: Amin, Amin!
Parc-a fost o sărbătoare.

Înc-o zi, înc-un cadou
Mulțumiri ‘nălțăm o mie
Vom răspunde la ecou
Și vom bea din Apa Vie.

Cu încredere privind
Spre-alte zile hărăzite
Vom păstra, mereu, în gând
C-avem vieți din har croite.

George Cornici

Într-o zi

Într-o zi, eu știu precis,
Voi călca tărâm ceresc!
M-am născut să am un vis:
Chiar de mor, tot să trăiesc.

Într-o zi, ce n-am putut,
Cred că-n El voi reuși,
Iar ce-am plâns și m-a durut,
Se va șterge pe vecii.

Într-o zi, cum n-a mai fost,
Voi primi un nume nou,
Voi trăi cu veșnic rost
Într-un loc fără ecou.

Într-o zi, cu ochi deschiși,
Voi vedea ce n-am văzut,
Voi cânta cu toți cei scriși,
Voi avea ce n-am avut.

Într-o zi, voi derula
O poveste fără ceas!
Pân’ atunci, tot voi spera
Și trăiesc ce mi-a rămas.

Lucian Cazacu 

Cu viaţa-n contratimp

Am azvârlit cu diamante-n apă
Şi m-am certat ades cu Dumnezeu,
Credeam că-s “pietre”-n clipa mea mioapă,
Urcând pe-anevoiosul meu traseu.

Trecutul mă chema cu oarbe gânduri
Să mă aşeze-n sumbrul lui tablou,
M-ademeneau iuzii printre rânduri
Şi tresăre‎am la cel mai slab ecou.

Eu am râvnit la-a zorilor dulceaţă,
Să sorb din cupa florilor nectarul,
Să mă desfete locuri cu verdeață,
Mi-erau străine jertfa şi altarul.

Fugeam de ceasurile-nsingurării,
De ploile şi vântul toamnei reci,
De-ogorul sfânt, de sarcina lucrării,
De văile cu stânci, spinoase, seci.

Dar am văzut că lumea mea se schimbă,
Deşi m-am agăţat de-un anotimp,
Pendulul pe cadran ‘napoi se plimbă,
Iar eu eram cu viaţa-n contratimp.

Şi Te-am rugat să-mi reînvii prezentul,
Să-mi muţi privirea ‎de la ce-a trecut,
Azi nici nu-mi pot descrie sentimentul,
Văzând comoara timpului pierdut.

Cu braţele deschise, cu-amândouă
Îmbraţişez viaţa-n orice clipă,
Şi o privesc din perspectivă nouă,
N-o să mai fac din anii mei risipă.

Am înţeles că toate au o vreme,
Că nu mai este timp ‎de târguieli,
Mă voi supune voii Lui supreme
Stând pe făgaşul sfintei rânduieli.

Olivia Pocol

Definiția Învierii

Referințe
Învierea este al iubirii însemn
Cu literele morții săpate pe-un lemn,
Funestul sfârșit al adamicei firi
Și începutul celest al unei noi omenirii!

Învierea e bobul de grâu ce-a murit,
În sute și mii de spice rodit!
Ea-i ghiocelul ieșit din noroi
S-alunge tristețea și iarna din noi.

Învierea e leacul din sânge și răni
Cu care străbați a văzduhului vămi,
Ecou peste veacuri, mirific izvor,
E singura șansă a celor ce mor!

E dulcea speranță în nopți de coșmar
Când patul dogoare de-al bolii pojar,
Semnal de trompetă și cor îngeresc
Când viii și morții în văzduh se-ntâlnesc.

Învierea rămâne discursul rostit
Prin Logosul veșnic din ceruri venit
În trupul terestru ca noi fu la fel…
C-apoi să ne facă pe noi ca și El!

E legea de viață de Duh și de har
Ce-n timp și în spațiu nu are hotar;
Nu poți s-o cuprinzi dar poți s-o primești
Ca-n viață și-n moarte să știi cine ești!

Să fie viața…

Să fie viața motivată
De idealul cel mai sfânt
C-atunci o ființă vinovată
Va încheia un legământ.

Să fie viața melodie
Cu un ecou duios, ceresc
Ca Sfântul Duh să ne adie
Cu suflul Lui dumnezeiesc.

Să fie viața-ncredințare
Că tot ce e și tot ce-o fi
Lucrează să primim salvare
Când valuri grele vor veni.

Să fie viața o lumină,
Să răspîndească vești de Sus
La crucea harului să vină
Cei ce-L sfidează pe Isus.

Să fie viața mărturie
Oriunde-am mege și oricând
C-așa se-adună-n visterie
Comori ce nu se sting nicicând.

Să fie viața împlinire
Cu un final cum Cartea vrea
Să Îl vedem pe-al nostru Mire
Privirea-I dulce să ne-o dea.

George Cornici

Mamei…

O, ce dulce cântă iarăşi primăvara al tău nume
Şi ce minunat răsună iar ecoul peste lume…
Înfloresc în cinstea ta mii de flori cu-al lor parfum
Şi te-ntâmpină măicuţă soarele zâmbind pe drum…

Ce adâncă ţi-e iubirea şi senină-a ta privire…
Cum ştii tu s-aduci în viaţă linişte şi fericire…
Vocea ta, un susur blând…braţul ce mă legăna
Încă le mai simt şi astăzi doruri vii în viaţa mea!

Răsărit-au ghioceii şi-nfloresc în părul tău
Şi privesc la tine, mamă şi mă prind păreri de rău
Că prea rar te-am mângâiat şi adesea te-am rănit
Şi de prea puţine ori ţi-am şoptit cât te-am iubit!

Azi te înţeleg măicuţă…şi te înţeleg prea bine
Căci am casă şi copii şi sunt mamă ca şi tine
Deci te rog primeşte floarea inimii ce-ţi dăruiesc
Şi prin sfânta ta iubire iartă-mă şi…te iubesc!

Maria Luca

Cu Tine mână-n mână

Dacă aş pierde speranţa, m-aş pierde şi eu,
Un biet peregrin, căzut în declin,
Aş rătăci pe cărări neştiute,
Urmărind idealuri pierdute…
În neguri de timp, aş mai găsi un răstimp,
Aş căuta în zadar un ceva
Şi poate, mi-aş da întâietate,
M-aş învârti într-un cerc invizibil,
Sperând că într-o zi,
Limanul să fie tangibil,
Aş întreba iar şi iar, la margini de hotar,
Într-un abstract monolog:
De ce? De ce sunt doar un epilog?
Iar pasul meu obosit, s-ar opri în sfârşit,
Undeva între lumi, aşteptând…
Dacă aş pierde speranţa,
M-aş pierde chiar eu, şi-ntr-un zvâcnet absurd,
În ecou mut şi surd,
Mi-aş ascunde fiinţa de tină,
Într-o lume ostilă, străină
Şi ca o glumă, s-ar mai stinge un vis,
Ţintuit, condamnat şi proscris…
Dar eu, cu credinţă în suflet mereu,
Continui să lupt, nu mă las, nu abdic
Şi-atunci când cad, mă ridic,
Pentru că am un Dumnezeu
Şi-un Duh Preasfânt,
Ce mă ghidează pe pământ
Şi-apoi, Domnul Isus,
Îmi spune, să privesc mereu în sus,
Căci doar aşa, voi primi biruinţă,
Prin speranţă, credinţă.
Doamne! Îţi spun cu tărie,
Că nu am să mă las,
Ma agăţ de cer, de veşnicie,
Cu tot ce sunt, un pumn de tină
Şi văd şi simt, cum mă înalţ,
Cu Tine mână-n mână,
Păşind în spaţii de Lumină!

 Barcelona-Lucica Boltasu