Dorul meu de primăvară!

Flori de aur parfumate
Primăvara va aduce
De Tine sunt Doamne date
Se simte al lor miros dulce

Iarna a plecat, s-a dus
Și totul este schimbat
Gerul este la apus
Iar cerul, e minunat

Duh de viață stăpânește
Totul este înverzit
Căci natura se trezește
Ca să spună bun venit

Primăverii cea frumoasă
Pe care toți o dorim
Căci s-a dus iarna furioasă
Și după soare tânjim

Duh de viață se trezește
În făpturile înghețate
Domnul totul rânduiește
Ne dă zile minunate

Sloiul rece s-a topit
Inima se înveselește
Prin toate am biruit
Cu Acel ce ne iubește

Adă Doamne zi senină
Și căldură minunată
Iarna din inimi alină
Să renaștem încă o dată

Credința să ne conducă
Și dorul de mântuire
Pe căi drepte să ne ducă
Să fim plini de fericire

Cu Acel ce-i iubitor
Și binele ne dorește
Cel de viață dătător
Care ne călăuzește

Au trecut vremi și vor trece
Primăveri pline de soare
Cu Isus ne vom petrece
În a Cerului splendoare!

Florența Sărmășan 

Mă-mbrățișează Iubirea

Întâia dată când i-am simțit căldura
(Când cu surâsu-i dulce m-a îmbrățișat)
Am înțeles că Ea este măsura
Să știu ce-nseamnă un Fiu crucificat.

De-atunci Iubirea, constant, este cu mine
În necazuri mici sau mari nu m-a părăsit
Din Ea se nasc bucuriile depline
Cu Ea, ci numai cu Ea sunt fericit.

Mi-a pus în suflet dorul veșniciei
Din starea neputinței m-a eliberat
M-ajută să păstrez starea vredniciei
Plânge cu mine când sunt întristat.

Mă-mbrățișează și iar mă-mbrățișează
Cu gingășie mă mustră când greșesc
Seninătate-n ființă îmi așează
Unde e Ea stările uscate-nfloresc.

O, cum să n-o păstrez în visterie?
Cum să n-o iubesc? Și cum să n-o ador?
Mă-nvață practică, nu teorie
Al Ei izvor e-atât de înviorător.

Mă contopește cu eternitatea
Căci n-are început și nu are final
Susține tot ce-i sfânt, susține Trinitatea
Al Ei obiectiv e fundamental.

De n-ar exista în viața noastră
Am fi ca pleava suflată de vânt
Iubire eternă, iubire măiastră
Vei trece cu noi dincol’ de mormânt.

George Cornici

Așa începe veșnicia

La Tine vin când sunt ameninţat,
La Tine vin când sunt vorbit de bine,
Tu, Dorul meu, de versuri căutat
Din existenţa cerului înalt,
Aşa cum sunt primeşte-mă la Tine.

Şi nu aştept decât un împrumut
Să-mi laşi, Isus, din slăvile divine.
Tu, Dragoste în adevăr ce eşti,
Un strop de ea în piept să-mi dăruieşti
Aşa încât să mă asemăn Ţie.

Căci poate fi-voi ridicat în nori
Sau poate răstignit aşa ca Tine,
Sunt drumuri care nu le înconjori
Crescute-n spini, crescute-n flori,
Dar duc acolo-n slăvile divine.

Iar pân’ la ceasul, ultimul, dorit
Nu-mi cer pe cap cunună făurită,
Ci-un singur ciob să-mi scarpine grăbit
Voinţa mea cu dor necontenit,
Să-mbrace haina dragostei smerită.

Să-nvăţ cu drag ce sunt dator să-nvăţ
Povestea vieţii noastre, destrămată…
Că poate-un singur adevăr ne-nvins
Ce a rămas de-atunci în Paradis—
Că dragostea nu moare niciodată,

Ci urcă-n nesfârşitele lumini,
Din jertfa ei se naşte nemurirea.
Şi-n flori, şi-n arşiţă, şi-n spini
Cu-aceeaşi ochi rămaşi senini,
Iubind, aşa începe veşnicia.

Mihai Ghidora  

De vorbă cu Cerul

Pe genunchi se deschid căile necuprinse,
Ce toarnă prin pleoape lumina de stele,
Și aripi îmi cresc, de inima prinse,
Să urce pe culme poverile mele.

Acolo, la crucea cu nume de Fiu
Ce-atrage și gândul, și pasul, și dorul,
Îmi luptă ființa cu ochi pământiu,
Să scape, să-și sape în Duhul izvorul.

De mână cu Fiul, în Tine ascuns,
Măsor viețuirea cu altă măsură,
Uitând de nimicul în mine pătruns,
Mă scutur de-a lumii strânsură.

Pe genunchi se deschide urechea, și-aud
Ce Glasul de susur și tunet îmi spune,
Iar taine de ceruri în suflet pătrund,
Trasandu-i contururi-minune.

Gabriela L.

Te-am Zarit

Te-am zarit
Undeva pe-o colina
M-ai uimit
Cum veneai prin Lumina

Am dorit
Ca sa vii… Tu esti oare?
Te-am simtit
In mirosul de floare

M-ai atins
Lacrimand parca norul
Inadins
Sa-mi aprinzi mai mult dorul

Si dorind
Sa-mi dai sfaturi pe cale
Sopotind
Asculta-i apa-n vale

Si mi-ai spus
Despre jertfa cea mare
Ce-a adus
Pentru mine iertare

Mi-ai vorbit
Ca vei fi langa mine
Negresit
Si la rau si la bine

Mi-ai mai spus
Ca-mi cunosti viitorul
Si de sus
Imi vei da ajutorul

Te-am privit
Prin nuante obtuze
Si-am sorbit
Sfatul Tau de pe buze

Si-acum vin
C-o deplina iubire
Ma inchin
Si-Ti aduc multumire

Vreau sa-Ti zic
Dorul meu cel fierbinte
Dar nimic
Nu pot spune-n cuvinte

Stiu ca esti
Creator si Iubire
Si domnesti
Peste-ntreaga-Ti zidire

Esti bogat
Si puternic si mare
Imparat
Imbracat in splendoare

Tu-ti faci drum
Printre spatii divine
Oare cum
Te cobori pan’ la mine?

Dumnezeu
Vesnic Sfant, vesnic mare
Ce sunt eu
Sa-mi vorbesti printr-o floare?

Sa m-atingi
Cu-ale Tale cuvinte
Si sa stingi
Dorul meu cel fierbinte

Viata mea
Eu o am de la Tine
Ce-as avea
Daca n-ai fi cu mine?

Dar Tu ai
O sublima dorinta
Ca sa-mi dai
Tot mai multa credinta.

Te vad iar
Prin natura oriunde
Si-al Tau har
Tot mai mult ma patrunde…

 Daniel Hozan 

Dă-mi înțelepciune

Dă-mi înțelepciune
Preaiubit Părinte
Ca să-Ți pot supune
Zilnic a mea minte.

Domnul vieții mele
Ființa-mi cercetează
Și-orice lucruri rele
Le îndepărtează.

Ia-mi în stăpânire
Gândul, și-l pătrunde
Căci de-a Ta privire
Nu se poate-ascunde.

Nimeni nu-i ca Tine
Să-mi cunoască ființa
Tu ai pus în mine
Viața și credința.

Din cereasca Slavă
Îmi trimite-o rază
Mintea mea firavă
Tu mi-o luminează.

Regăsesc în mine
Multă slăbiciune
Și chiar gânduri pline
De amărăciune.

Planuri risipite,
Năzuințe stinse,
De Cel rău lovite
Cu săgeți aprinse.

Deci, ascultă-mi dorul
Ce spre Tin’ se-ndreaptă
Pune-mi Tu piciorul
Pe cărarea dreaptă.

Zâmbete cu mască
De mă înconjoară,
Pacea Ta cerească
Fie-a mea comoară.

Nu-mi lăsa căderii
Gândurile pradă
Sub a nevegherii
Nemiloasă spadă.

Nu-mi lăsa pornirea
Să încuviințeze
Fără de gândirea
Minții mele treze.

Preaiubit Părinte,
Vin în rugăciune
Și Îți cer fierbinte:
Dă-mi înțelepciune!

Daniel Hozan

Scrisoare pentru mama…

Despre tine, mamă, azi încerc să scriu,
Căutând prin rime numele tău drag.
Și-mi apare-n minte zâmbetu-ți zglobiu,
Cald, frumos și dulce după cum îl știu —
Neschimbat de anii ce-au trecut șirag.

Și privirea-ți, mamă, tot așa frumoasă
Mi-a rămas în minte și o retrăiesc
Tot așa senină și prietenoasă,
Plină de mistere, blândă, luminoasă…
Ochii nu se schimbă, chiar de-mbătrânesc.

Scriu și pentr-o clipă mă simt iar acasă,
Discutând cu tine sute de-ntrebări.
Parc-aud și astăzi vocea ta prin casă,
Când mai întristată, când mai bucuroasă,
Împărțind cu mine îndrumări sau stări…

De la tine, mamă am deprins la greu,
Să n-alerg plângându-mi lacrima la alții,
Dar să le spun toate doar lui Dumnezeu
Și-așteptând răspunsuri de la tronul Său,
Să iubesc, să dărui și să iert toți frații.

De la tine, mamă, încă de demult,
Am deprins pe tata cum să-l prețuiesc,
Să-i citesc durerea, să-l iubesc, s-ascult,
Să mă joc în păru-i, știu — deja cărunt
Și iubirea-n fapte să i-o deslușesc.

Orice strop din tine pot să îl descriu:
Bucuria, dorul, grija de pe față,
Lacrima, privirea, părul castaniu
Devenit pe-alocuri parcă argintiu,
Mâinile și vocea plină de povață…

Despre tine, mamă-n graiu-mi românesc,
Foaie după foaie pot s-aștern șirag.
Căci oricând la tine, mamă, mă gândesc,
Eu copil în suflet iar mă regăsesc…
Ce n-aș da și astăzi să te văd la prag! …

Cum e “a fi mamă” eu încă nu știu,
Dar când deveni-voi într-o zi specială,
Cred c-atunci mai bine, mamă, o să-ți scriu,
Poate mai cu lacrimi, poate mai hazliu,
Căci atunci trăi-voi alt nivel de “școală”…

Ce-am scris, jumătate-i din a mea scrisoare,
Știi de ce mămică? Pentru că-n cealaltă,
Care-o voi trimite data viitoare,
Pe-ale primăverii àripi dulci de soare,
La-nceput de versuri e cuvântul “tată”…

Irina M.

 

Tu nu auzi a Lui chemare?

Auzi, copile?
Auzi susurul blând?
Susurul blând ce mângâie a ta întristare?
Susurul blând ce-ti mângâie dorul nespus de mare?

Auzi glasul Celui Preaînalt,
Ce te striga din lumea de păcat?
Auzi glasul Domnului
Ce vrea să te scape din robia răului?

Auzi lina apă curgătoare,
Din izvorul nesecat?
Auzi vântul blând care bate,
Si te îndrumă spre drumul curat?

Dar n-auzi!
N-auzi glasul cel duios
Ce plânge cu lacrimi amare.
N-auzi vocea Domnului ce te strigă
Din îndepărtare!

N-auzi și nu vezi copil îndurerat!
Simți că nu-i nimeni să facă parte cu tine
La al tău strigăt îndurerat!

Simți, că nu-i nimeni să-ți șteargă lacrima,
Și să-ți aducă un zambet pe trista față.
Simți, că ești singur într-o lume atât de fericită, cu zâmbete pe față.

Simți că nu mai poți, așa-i?
Că parcă pământul fuge de sub picioare,
Și al tău strigăt îndurerat
Nu-l aude nimeni.
Dar ți se pare!

Când totul în jurul tău e trist și apăsător,
Privește in sus la al tău CREATOR!
Cel care pentru tine s-a jertfit
Cel care te iubește până la infinit!

Cel care te-a ridicat în dureri!
Și te-a încurajat când erai fără puteri!
Cel care speranța ți-o dă!
Și vrea să fie părtaș la a ta suferință!

El este cel care orbilor lumină a dat!
Cel care pe  săraci i-a îmbrăcat!
Pe bolnavi i-a vindecat!
Iar pentru tine…
Pentru tine scump copil
Are tot ce ai nevoie!
Îți știe gândul și cuvântul din a ta gură
Și vrea doar dragostea ta fără margini și măsură!

Tu doar hai pe calea Lui!
Unde veșnicia și viața sunt daruri din partea Lui!
Unde liniștea și pace îți sunt date necondiționat,
Iar dragoste și slujire e tot ce trebuie sa-I dai!

FloreaAlexandra2003 

Să te întorci acasă

Acum e timpul potrivit
Să te întorci acasă!
Să dai uitării orice gând,
Iar lacrima s-o laşi căzând,
Să nu se mai oprească.

Acolo-n pragul părintesc,
Unde te-aşteaptă dorul,
Unde se naşte orice vers
Căci se opreşte-n loc de mers
Al meu şi-al tău piciorul;

Acolo să te-ntorci oprind,
Pribeag ce-ai fost în viaţă.
Din pâinea Tatălui mâncând
Ca cel mai trist copil flămând
Să iei mereu din masă.

Să ţi se-aline golul tău
Şi foamea, şi iubirea
Căci eşti un fiu de Dumnezeu
Ce-a rătăcit în valul greu
Când a lovit orbirea.

Şi-n chipul tău să te renaşti
Din lacrimi şi iubire,
Să regăseşti ce-ai căutat
În lumea-ntreagă de păcat—
A vieţii fericire!

Mihai Ghidora 

Impărăția

Spre Împărăţia care El a pregătit-o
În anii care vor urma să vină
Eu merg voios, purtând în suflet dorul
De paradis, de ţara cea divină.

Înspre cetatea cea nemuritoare
Spre care toţi creştinii au pornit
Alerg şi eu lăsând în urmă valea
În care atât de mult am suferit.

Am fost batjocorit pentru credinţa
În Dumnezeul cel adevărat
Care a ţinut în mână toată fiinţa
Şi universul acesta minunat.

Dar vine o zi când dincolo de stele
În slava cerului de mult visat
Îl vom vedea pe Împăratul slavei
Pe cel-ce în viaţa aceasta am urmat.

Şi vom trăi cu El o veşnicie
Lăsând în urmă lacrimi şi dureri
Iar chipul lui pe veci o să ne fie
Izvor de nesfârşite mângâieri.

Ion Popescu