Un Semn

Când zările senine se-ntunecă de-odată,
Când vine vijelia, fără a da răgaz,
Se clatină Pământul și bolta înstelată
De groaza care vine, de aprigul necaz,

Se sfarmă stânci și dealuri, munți și piscuri mărețe,
Cetăți zidite-n piatră cu porțile de lemn,
Mă-ncearcă deznădejdea și gânduri mai răzlețe,
Dar eu nu-Ți cer Isuse, decât să-mi dai un semn!

Aștept privind departe, spre zarea-ntunecată,
Cu dorul și dorința lumina de-a vedea,
Și strig din neagra noapte, știind ca Tu-mi ești Tată,
Și ai toata puterea de a mă ridica!

Cărarea ce-mi stă-n față, e-atât de-anevoioasa,
Tânjesc de dor, Te caut, vreau să Te întâlnesc,
Căci nu mă simt în stare, ca să ajung acasă,
În Cortul slavei Tale să pot să poposesc!

Ah, de-ai veni o clipă, sa Îți zăresc eu fața,
Să prind iarăși putere, de-a ‘nainta pe drum,
Să știu că ești cu mine, și-atunci când vine ceața,
Când toate sunt cuprinse de negură și scrum.

Iar jugul ce apasă mai greu pe ai mei umeri,
Să-l port, nu pot eu singur, ah, cum să izbutesc?
Când vin săgeți aprinse de nu poți să le numeri,
Când hoardele de duhuri, mai aprig năvălesc,

Cand inima-mi rămâne, mai tare ca o stâncă
Adesea îngrozită, și fără ajutor,
O singură speranță îmi mai rămâne încă:
Că ești Atotputernic, milos și bun Pastor!

Chiar dacă nimicirea și somnul morții-mi vine
Și carnea se va duce, în recele mormânt…
Nădejdea mea e vie și neclintită-n Tine:
Că voi vedea odată, chiar Fața Celui Sfânt!

Și ce dacă îmi vine, la minte gânduri sumbre,
Că nu-s decât tăciune și abur pe pământ?
Tot ce-am trăit în lume, prin arșițe și umbre
Mă vor conduce-n viață, dincolo de mormânt!

Cu această nădejde, pleca-voi în vecie,
O voi lua cu mine, e singura mea stea!
Căci n-am nimic în lume, ca sa Îți dau eu Ție,
Nicio comoară scumpă, ci însuși viața mea!

Eu Îți dau toată Slava, și-ntreaga mulțumire
Că Ți-ai făcut Tu voia, că Tu ai vrut așa!
Și-nalț spre tine glasul în cânt de proslăvire
Căci meriți Tu Isuse, să primești gloria!

Și ce-aș putea aduce ca plată pentru toate?
Căci n-am nimic în lume decât al Tău Duh Sfânt!
Tu-mi ești speranța vie ce sufletu-mi străbate
Când merg cu dor ‘nainte și-s singur pe pământ.

Tu ești a mea făclie, Îmi luminezi cărarea
Îmi călăuzești pașii și umbletul pe drum
Mă porți pe-a Tale aripi și-mi dai înviorarea
Și-atunci când bate vântul și-s stins ca un tăciun.

Te laud că esti mare, ești plin de bunătate,
Ne porți pe-aripi de slavă, spre locul pregătit,
Ne porți de grijă-n toate, cu haruri nevisate
Ca să strigăm într-una: Isuse fii slăvit!

Valentin Ilisoi 

Un susur bland…

Te caut inca, Doamne, desi imi esti aproape
Ca tarmurile marii de-adancile ei ape;
Te-astept sa vii la mine, caci slava Ta o caut,
Un susur bland, subtire, ca sunetul de flaut…

Si nu ma-ntorc din cale, ca orbul intre orbi,
Chiar de nu-mi vei trimite sa ma hraneasca, corbi…
Nu poti sa-mi iei durerea, dar poti sa mi-o alini;
Te vreau cu tot cu cruce, Te vreau cu tot cu spini!

Si daca totusi moartea nu poate sa ma ierte,
Mai bine pentru Tine sa fiu ucis cu pietre…
Si-atunci cand de prigoana Tu nu ma vei salva,
Vreau sa Te vad Isuse, arata-mi slava Ta!

Tu stii ce e mai bine, Tu dai si tot Tu iei,
Tu, Cel ce-nchide gura la oameni si la lei…
Cand unora in flacari nici haina nu s-a ars,
Fii Doamne si cu mine, chiar de-as fugi la Tars!

La capat de milenii vom intelege, poate,
Iubirea din durere si lacrimile toate,
Te vom pricepe, Doamne, cand Iti vei spune dorul,
Si-Ti va canta in slava Ioan Botezatorul!

Nu, nu-i mai dulce chinul placerilor lumesti,
Mai dulce-i suferinta atuncea cand iubesti;
Un susur bland, subtire, ca sunetul de flaut
E slava Ta, pe care cu-atata dor o caut!

Benoni Catană  

Mană sub cerul toamnei

Referințe

Galateni 6:7-9

Ni-s frunțile în ropot de sudoare,
Ni-e dorul frânt sub cerul pământiu,
Udând cu lacrimi lanuri în văpaie
Și semănând adesea prin pustiu.

Am semănat poate sclipiri de bine,
În glastra neputințelor de jos,
Am semănat și jale, și iubire,
Pe un pământ al urii, nisipos.

Am strâns în pumni sămânța de jertfire,
Când totul ne părea de ne-nțeles
Și am plantat-o-adânc, cu mulțumire,
Pe-al așteptării-ntins și straniu șes.

„Ce-anevoios se seamănă răbdarea!”
Ne-am spus, pășind timid, pe lâng-un vis.
„Ce greu de încolțit este iertarea,
Când ești străpuns de răni de neînvins!”

„Cu câtă trudă se plantează bobul
Luminii prin înșiruiri de spini
Și cât de însetat este ogorul,
Sub arșița tăcerilor de-argil!”

Ce trist ecou! Să crezi că-ntr-o Sahară
Rodește lanuri bobul auriu…
Pământul firii n-are Primăvară,
Ci numai nopți de secete-n pustiu!

Cu frunțile-ncărcate de sudoare,
Lin, ne-am brăzdat din lacrimă și spini
A frângerii de sine dulce cale,
Pe-un sol profund – făgașe de lumini.

Și tot trudind, aievea, prin pustie,
Udând cu lacrimi seceta cea mare,
Cu Rut am stat și-am așteptat să vie
Boazul veșniciei viitoare.

L-am regăsit pe Răstignit pe cruce
Și-am plâns și noi sub tristul ei decor.
El ne-a pătruns cu Chipu-I cel mai dulce
Și ne-a născut, prin Duhul Său, din nou.

Ni s-a ivit ca zorile senine,
Ca roua tresărind pe jarul verii…
Ne-a pus în suflet flacără, din Sine,
Și-n brazde, -adânc, sămânța învierii.

Și-acum, neobosiți, vom strânge rodul,
Sub cerul larg al toamnelor de jos!
Vom secera și zbuciumul, și dorul,
Crescute-acum pe-un strat de har mănos.

Căci, primăvara, semănând în Duhul,
Netulburați, grăunțele iubirii,
Jos, vom primi din rodul Său belșugul,
Iar sus în cer – răsplata nemuririi.

Alexandra-Ligia Negru 

Visul meu!

Visul meu, e să am harul,
Chiar din zorii dimineții.
Ca să-mi pot aduce darul,
În fiecare zi, a vieții.

Să nu mă sting, după ce norul,
A apărut pe cer, umbrind…
Din al meu crez și să duc dorul,
A tot ce-mi este mai senin.

Ci vreau să pot să biruiesc,
Orice furtună va veni
Şi prin Hristos să-mi întăresc,
Paşii, către veşnicii.

Visul meu, e să duc lupta,
Până la capăt, aşteptând…
Răsplata, ce îmi va da Domnul,
Pe cap, cununa Sa purtând!

Să nu mă prindă-n drum ispita
Şi de păcate doborât,
S-ajung de mă robeşte firea,
De pofta ei să fiu târât.

Să țin mereu, sabia-n mână,
Să tai, tot ce-i lumesc, firesc.
S-ajung triumfător în luptă,
Să fiu un om Duhovnicesc!

Visul meu, e Biblia…
Pe care vreau să o trăiesc,
Şi cu râvnă s-o împlinesc,
Iar tuturor să o vestesc.

Pe Domnul, vreau ca să-L laud,
Prin cântece de bucurie.
Iar ca cei ce mă aud,
Să îşi schimbe a lor trăire.

Să duc o viață-n rugăciune,
Să fiu un izvor curat.
Să cer multă-nțelepciune,
Domnului ce m-a salvat!

Visul meu, e să ajut săracul,
Să fiu sprijin, pentru bătrân.
Să cercetez văduva şi orfanul,
Să plâng cu acei ce plâng.

Să-l învelesc pe cel sărman,
Să biruiesc răul prin bine.
Să-l mângâi pe cel bolnav
Şi să Îl port în rugăciune.

Să dau din pâinea mea acolo,
Unde Isus mă va-ndruma.
Să strâng comoara mea dincolo
În cerul sfânt, de pe acuma.

Visul meu, e să am darul,
De-a face binele oricui.
Să trec biruitor hotarul,
Pansând rana duşmanului.

Dar nu să pun cărbunii stinşi;
Ci vreau să fac prin Voia Lui,
Acei cărbuni, să fie aprinşi,
Să ştie că-s a Domnului!

Nu să fi fost, fără folos,
Mândrindu-se-n sinea lui.
Ci să se-ntoarcă la Hristos,
Predându-şi viața-n Mâna Lui!

Visul meu, a fost să fiu lumină
Şi s-a împlinit, de când Isus…
A luat El, ființă-n mine,
Şi-am devenit, un om supus.

Răstignit-am chiar şi eul,
Împreună cu Hristos, în sine.
Trăiesc, Dar nu mai trăiesc eu,
Ci Hristos trăieşte-n mine.

Viaţa ce o trăiesc acum,
O trăiesc doar prin credinţă
În Fiul lui Dumnezeu,
Prin care am biruință!

Visul meu e să nu uit,
De dragostea Domnului.
Ci să stau mereu smerit,
Şi s-ascult de Glasul Lui!

El S-a dat pe Sine Însuşi,
La Golgota, râstignit.
A dus tot păcatul lumii
Fiindcă pe toți ne-A iubit!

Nu vreau, ca să fac zadarnic,
Harul Său nemăsurat.
Ci să fiu mereu, om harnic,
În Hristos tot mai bogat!

Visul meu, e să vii frate,
Şi tu azi, la crucea Lui.
Să te lepezi de păcate,
În numele Domnului!

Să-ți laşi chiar acum povara,
Care apasă foarte greu.
Ce îți va zdrobi spinarea,
De nu strigi la Dumnezeu.

Isus Hristos este Domnul!
Cel mai mare Împărat.
La El toate-s cu putință,
Vrei să fii un om salvat?

Visul meu e să crezi frate!
Că Isus spală păcate.
El ți le şterge pe toate,
Şi te scapă de la moarte!

Crede şi nu te-ndoi,
Tu un om schimbat vei fi.
Ce rodeşte-n bucurii,
Chiar printre ai Săi copii.

Un pom nou, în veşnicii,
Sădit lângă ape vii.
Domnul te va altoi,
De tine se va-ngriji.

Visul meu e să am parte
Cu Al nostru Bun Păstor,
Şi să nu fiu prea departe,
Atunci, când El vine pe nori.

Cu credință să m-apropi!
De al veşniciei zori,
Iar acolo-n Rai, cu sfinții,
Să-L văd pe Mântuitor!

Să fiu şi eu, printre ai Săi,
Să-ngenunchiez naintea Lui.
Iar în dragostea dintâi,
Să strig: „Osana Domnului!”

 Bahrin Alexandru 

Te voi vedea

Cat am dorit sa te mai vad odata, cat L-am rugat ca boala sa ti-o ia,
Sa te zaresc cum ma astepti la poarta, s-alerg la pieptul tau, maicuta mea,
Sa stam imbratisate pentr-o ora, sa plangem dorul adunat in noi
De-atatia ani, si sa lasam sa curga, in impletire, lacrime suvoi.

Sa-ti mai privesc odata chipul pasnic, si fata-mbatranita de suspin
Sa ti-o cuprind gingas cu-a mele palme, sa-ncerc sa iti ofer putin alin,
Sa-mi adancesc privirea-n ochii-ti limpezi, si timpul tot, oprindu-se in loc,
Sa curme-a inimilor noastre zbucium, ce-au mistuit atata jar de foc.

Dar, Tatal Vesnic te-a chemat acasa, si-a zdruncinat intreaga fiinta mea,
Frangandu-mi inima in mii de cioburi, fara putinta de-a se consola;
Ramas-am impietrita de durere, si ochii-mi tristi, privind mereu spre cer,
Te cautau in zarea nesfarsita, prin nepatrunsul stelelor mister.

Nu te-am gasit atunci, dar stiu ca vine acea mareata zi cand te-oi vedea,
Cand pe celeste plaiuri, mana-n mana, ma voi plimba cu tine, mama mea,
Si vom canta-mpreuna o cantare Acelui Preaiubit din vesnicii,
Ce ne-a unit prin harul Lui de-apururi, si-a hotarat ca mama tu sa-mi fii.

S-a linistit si inima-mi trudita gandind ce fericire ai in Rai,
Si ce odihna dupa-atatea chinuri; cum te-as mai fi putut opri sa stai?
Si cum sa nu ma bucur ca-i vezi fata necontenit preablandului Pastor,
Ce-a alinat intreaga ta durere, pe veci, cu bratul Sau mangaietor?

E astazi ziua ta, si lacrimile, isi cer tributul iar din amintiri,
Din vremuri ce-au trecut, lasand in suflet adanci, si pretuite mult trairi;
Dar mi-e de-ajuns sa stiu ca esti Acasa, si ziua ce-o traiesti, e-n infinit,
O bucurie vesnica cu Domnul, al meu si-al tau Mantuitor iubit.

Te voi vedea in zarea cristalina cand voi pasi si eu in marea zi,
Sau, inundati de-a cerului lumina, toti cei rascumparati ne-om intalni
Cu Domnul, in vazduh, sa fim de-apururi mireasa pentru Mirele ceresc,
Atunci cand va incepe sfanta nunta, in vesnicul palat imparatesc.

Te voi vedea. Va fi o intalnire ce n-a fost cu putinta pe pamant,
Dar ce inaltatoare si sublima, invaluita in angelic cant,
Va fi mareata clipa cand putea-voi ‘n-a tale brate a ma arunca;
Si vom trai pe veci nedespartite. Te voi vedea curand, maicuta mea!

Anca Winter

Protecție divină

La cine apelăm când încercarea vine?
La cine alergăm să ni se dea alin?
Ființa omenească ne poate ea susține?
Cum vom putea păstra al nostru sfânt destin?

Protecția divină e cea care ne-ajută
În orice-mprejurare biruitori să fim
De e durerea lungă sau dacă e acută
Putem prin ea întreg urcușul să-l suim.

Când Cerul intervine și brațul și-l întinde
Ne scoate din abisul în care am căzut
La sânu-i cald îndată ne cuprinde
Să răsplătească faptul c-am plâns și am crezut.

Putem conta pe El -Părintele-ndurării
În stările-ncurcate nicicând nu ne-a lăsat
Și ne-a pătruns total efectul vindecării
Din gheara-ngrijorării vedem cum ne-a salvat.

Dovezile sunt clare: îi pasă, ne iubește
Înlătură dușmanii ce-ar vrea să fim zdrobiți
De-s valuri uriașe pe toate le oprește
C-așa ne vrea Stăpânul: de El nedespărțiți.

Primejdiile toate la pândă stau s-atace
Să ne omoare dorul de-a fi în Paradis
Dar paza cea divină apare să ne-mbrace
În haina biruinței cum Cartea a descris.

Și-au adaptat agenții demonica lucrare
Metoda lor, e clar, s-a actualizat
Dar Dumnezeul nostru e viu și-i cel mai tare
Și nu ne lasă pradă programului ratat.

C-avem Ocrotitor e binecuvântare
Suntem la adăpost în harul Lui sublim
Din întristare ne duce-n sărbătoare
Și-așa spre Nemurire, încrezători, suim.

La cine apelăm când încercarea vine?
La cine alergăm să ni se dea alin?
Apărătorul nostru tot timpul ne susține
Spre a putea păstra al nostru sfânt destin.

George Cornici

Fiului risipitor

Încă hălădui departe de casă,
Îţi sunt de ajuns ale lumii fărâme?
E hrană-n belşug la Tata, ‎la masă,
Aştepţi de la cei ce pot doar să râme?

Încă te poartă himere departe,
‎Nu vezi cum sufletul vor să-ţi străpungă?
‎Golită ţi-e punga, paharele-s sparte,
Perfid sărăcia amicii ţi-alungă.

Nu te-a ajuns încă dorul de Tata?
Flămând şi-nsetat alergi în neştire,
Tu tot nu-nţelegi ce cumplită e plata …
Nici chiar la roşcove nu-ţi vii în fire?

‎Te chinuie dorul, de ce mai aştepţi?
Ai Tată bogat, dar te târâi în zdrenţe;
‎Şi argaţii-s sătui … tu când te deştepţi?
Încă mai vrei să salvezi aparenţe‎?

Revino la Tata şi fii fără teamă,
Ştii drumu-napoi de vrei să te-ntorci,
El încă te-aşteaptă, de când te tot cheamă!
De ce-ai mai rămâne doar slugă la porci?

“Și-a venit în fire și a zis: ‘Câţi argaţi ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici!” Luca 15: 17

Olivia Pocol 

În cer…

În cer… în cer nu va mai fi durere,
Nu vor mai fi nici lacrimi niciodat’;
Acol’ găsi-vom sfântă mângâiere,
La pieptul Celui ce e veșnic Împărat!

În cer… în cer uita-vom suferința,
Uita-vom luptele care cândva le-am dus;
Ne vom vedea-mplinită, dar, dorința
Când vom vedea pe Mirele Isus!

În cer… în cer va dispărea pe veci suspinul
Și dorul ce-l purtăm în vasele de lut;
Acol’ primi-vom în suflete alinul
Ce l-am căutat, ce nu l-am cunoscut!

În cer… în cer uita-vom pe vecii pământul
Pe care atâția ani am pribegit;
Va dispărea durerea și necazul
Ce-n inimă mereu au locuit!

În cer… în cer va fi doar bucurie
Și pace, neprihănire-n Duhul Sfânt;
Acol’ va fi o sfântă armonie
Ce nu se va sfârși nicicând!

În cer… în cer vom fi cu Împăratul
Pe care L-am dorit și mult L-am așteptat;
Ca El nu va mai fi nicicând vreun altul
Așa frumos, iubit și minunat!

Da… în cer e-a noastră moștenire
Și-acolo vrem să ne-ntâlnim;
Spre plaiurile cele sfinte
Dorim cu toții să ne zorim!

O, adă, Doamne, ziua-ceea
S-ajungem mai curând Acas’;
Să ne-ntâlnim cu Tine și cu-aceia
Ce au plecat așa devreme, iar noi am rămas!

Andreia Ungureanu 

Oprește-te s-asculți …

N-auzi cum povestește vântul
Cu susur alintând pământul?
Când freamătă și-aleanu-și varsă
Prin lanul de secară arsă?
Când sprinten fluieră și cântă
Frunzișu-n frasini îl frământă?
Șoptește tainic cu-a lui boare:
Nimic nu este nou sub soare!

S-asculți și picurii de ploaie,
Când vin mărunți, ori cad șiroaie,
În fascinantul ritm, în ropot,
Sau suspinat ca într-un șopot,
Cum se preling pe ramuri ude,
Ar spune celui care-aude
Că nu-i urcuș fără cădere,
Nici viață nu-i fără durere!

Auzi cum murmură izvorul
Când prin prundiș îl mână dorul?
Îl mângâie grăbit, dar trece,
Nu-și lasă albia să sece,
Un clipocit și se desparte
Că-l mână dorul mai departe…
Șoptește: nu-i timp de visare,
De-un loc să nu te legi prea tare!

Olivia Pocol  

În strai nou de sărbătoare!

În strai nou de sărbătoare
Cetatea e îmbrăcată,
Domnu aici, o să coboare
Prin mulțimea adunată.

Pe un măgăruș călare
De ai Săi ucenici, urmat
Privește departe, în zare
De toți este așteptat.

Dar ochii Lui lăcrimează
Știe tot ce va urma
Și se gândește cu groază
La cei care-L vor trăda.

Astăzi cu drag Îl primesc
Straiele pe jos și-au pus
Numele Lui preamăresc
Strigând, slavă lui Isus!

Ramuri de finic toți au
Cu flori este întâmpinat
Slavă și mărire-I dau
Și Îl numesc Împărat.

Isus trece prin mulțime
De milă este cuprins
Îi vede, îi știe bine,
Le vede dorul nestins.

Dar știe ce va urma
După atâta bucurie
Toți vor cere moartea Sa
Plini de rău și de mânie.

Astăzi însă-i sărbătoare
Ci dragoste Îl doresc
Ei vor să Îi dea închinare
Să-I spună că Îl iubesc.

Doar Isus e Salvatorul
Pentru oameni a venit
Doar El e Mântuitorul
Pe cruce va fi jertfit.

Răsună cetatea sfântă
Căci e mare sărbătoare
Toți Îl slăvesc și Îi cântă
Îl primesc cu osanale!

Florenta Sarmasan