Nu poţi realiza aceasta prin sforţările proprii

„Adăugaţi la… dragostea frăţească, iubirea.”

2 Petru 1:5,7, Bucureşti 2001

Pentru cei mai mulţi dintre noi dragostea este ceva nedefinit; nu știm ce înseamnă ea. Dragostea înseamnă a prefera o persoană in locul alteia, iar, din punct de vedere spiritual, Isus ne cere să-L preferam pe EI (vezi Luca 14:26). Când dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, este uşor ca Isus Cristos să fie pe primul loc, dar apoi trebuie să punem în practică aceste lucruri despre care vorbeşte Petru.Primul lucru pe care-l face Dumnezeu este să arunce afară din viaţa mea falsitatea şi atitudinea pioasă.

Duhul Sfânt îmi arată că Dumnezeu m-a iubit nu pentru că sunt vrednic de iubit, ci deoarece este în natura Lui să facă acest lucru. „.Acum, îmi spune El,arată aceeaşi dragoste altora” – Iubeşte aşa cum te-am iubit Eu”. „Voi aduce in jurul tău oameni pe care nu-i poţi respecta, dar trebuie să le arăţi dragostea Mea, aşa cum ţi-am arătat-o şi Eu ţie”. Nu poţi realiza aceasta prin sforţările proprii. Unii au încercat să facă asta, dar au obosit repede.„Domnul are îndelungă răbdare…” Să privesc înlăuntrul meu ca să văd cum a lucrul El cu mine. Faptul că ştiu că Dumnezeu m-a iubit dincolo de orice limită, în ciuda păcatului, a josniciei, a egoismului şi a răutăţii mele, mă obligă să merg in lume şi să-i iubesc pe alţii in acelaşi fel.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este inepuizabilă şi eu trebuie să-i iubesc pe alţii de pe terenul dragostei lui Dumnezeu pentru mine. Creşterea în har se opreşte în momentul când îmi ies din fire. Îmi ies din fire pentru că trebuie să trăiesc alături de o persoană dificilă. Să mă gândesc cât de respingător am fost eu pentru Dumnezeu! Sunt eu gata să mă identific atât de mult cu Domnul Isus, încât viaţa şi bunătatea Lui să se reverse prin mine tot timpul? Nici dragostea naturală şi nici dragostea divină nu rămân dacă nu sunt cultivate. Dragostea este spontană, dar trebuie menţinută prin disciplină.

Oswald Chambers

Reclame

Disciplina groazei

Şi mergeau îngroziţi după El. (Marcu 10:32)

La începutul vieţii noastre cu Isus Cristos am fost siguri că ştim totul despre El. A fost o plăcere să vindem totul şi să ne avântăm înainte cu îndrăzneala dragostei; dar acum nu mai suntem aşa de siguri. Isus este acolo, în faţa noastră, şi ne pare ciudat. „Isus mergea înaintea lor; ucenicii erau tulburaţi.”

Există un aspect al lui Isus care îngheaţă până în străfunduri inima ucenicului şi face ca întreaga sa viaţă spirituală să se sufoce. Această Fiinţă stranie, cu faţa „ca de cremene” şi cu hotărârea Sa de a merge înainte, mă înspăimântă. El nu-mi mai este Sfătuitor sau Camarad; este mânat acum de o convingere despre care nu ştiu nimic şi sunt uimit. La început am crezut că-L înţeleg, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Încep să înţeleg că există o distanţă între Isus Cristos şi mine şi nu mai pot fi familiar cu EI. El merge înaintea mea şi nu întoarce deloc capul înapoi; nu am nici o idee încotro merge şi ţinta Lui a devenit ciudat de îndepărtată.

Isus Cristos a trebuit să pătrundă adâncimile oricărui păcat şi ale oricărei tristeţi pe care le poate experimenta omul, şi aceasta îl face să pară atât de ciudat. Când îl vedem sub acest aspect, nu II cunoaştem, nu recunoaştem nici o trăsătură a vieţii Lui şi nu ştim cum să începem să-L urmăm. El se află înaintea noastră, un Conducător foarte ciudat şi cu care noi nu avem nici o tovărăşie.

Disciplina groazei este o necesitate esenţială în viaţa de ucenicie. Pericolul este de a ne întoarce la micul nostru foc pentru a ne aprinde entuziasmul Ia el (Isaia 50:10-11). Când vine întunericul groazei, rabdă până când va trece, deoarece din el va ieşi acea urmare a lui Isus aducătoare de o bucurie de nedescris.

Oswald CHAMBERS

Disciplina perseverenţei spirituale

“Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” Psalmul 46:10

Perseverenţa înseamnă mai mult decât răbdare. Ea înseamnă răbdare combinată cu siguranţa absolută că lucrurile pe care le aşteptăm urmează să se întâmple. Perseverenţa înseamnă mai mult decât să ne agăţăm de ceva, pentru că aceasta ar putea fi doar slăbiciunea provocată de teama de a nu cădea. Perseverenţa este efortul suprem al unui om care refuză să creadă că eroul lui va fi înfrânt.

Cea mai mare teamă pe care o are un ucenic nu este teama că el va fi desconsiderat, ci aceea că Isus Cristos va fi înfrânt, că lucrurile pe care El le-a simbolizat – dragostea, dreptatea, iertarea şi bunătatea între oameni – nu vor învinge în final, că ele vor rămâne un miraj pentru noi. Atunci vine chemarea la perseverenţă spirituală: nu să stăm agăţaţi de Dumnezeu nefăcând nimic, ci să lucrăm deliberat cu siguranţa că Dumnezeu nu va fi învins.

Dacă suntem dezamăgiţi acum în speranţele noastre. Înseamnă că ele sunt în proces de purificare. Orice lucru nobil pe care l-a sperat sau visat vreodată mintea umană se va împlini. Una dintre cele mai mari tensiuni în viaţă este aceea de a aştepta ca Dumnezeu să lucreze. “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Continuă să fii perseverent din punct de vedere spiritual.

Oswald CHAMBERS

Disciplina atenţiei

„Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişurile caselor.” Matei 10:27

Uneori Dumnezeu ne trece prin disciplina întunericului pentru a ne învăţa să-I acordăm atenţie. Păsările cântătoare învaţă să cânte în întuneric, iar noi suntem puşi în „umbra mâinii” lui Dumnezeu până când învăţăm să-L auzim. „Ce vă spun la întuneric” – fii atent când Dumnezeu te pune în întuneric şi cât timp eşti acolo, ţine-ţi gura închisă. Te afli în întuneric acum în împrejurările în care eşti sau în viaţa ta cu Dumnezeu? Atunci rămâi tăcut.

Dacă-ţi deschizi gura când eşti în întuneric, vorbeşti dintr-o stare de spirit rea; întunericul este timpul când trebuie să asculţi. Nu vorbi cu alţi oameni despre aceasta, nu citi cărţi pentru a descoperi motivul întunericului, ci ascultă şi ia aminte. Dacă vorbeşti cu alţi oameni, nu poţi auzi ce spune Dumnezeu. Când eşti în întuneric, ascultă şi Dumnezeu iţi va da un mesaj care va fi foarte preţios pentru altcineva atunci când vei fi din nou în lumină.

După fiecare perioadă de întuneric, vine un amestec de plăcere şi umilinţă (dacă este numai plăcere, mă întreb dacă L-am auzit într-adevăr pe Dumnezeu) – plăcerea de a-L fi auzit pe Dumnezeu, dar în special umilinţă: „Cât de încet şi de greu am priceput ce-mi spune Dumnezeu! Şi totuşi, Dumnezeu mi-a spus aceste lucruri tot timpul în aceste zile şi săptămâni.” Acum El îţi dă darul umilinţei ce-ţi înmoaie inima, un dar care te va face întotdeauna să-L asculţi pe Dumnezeu.

OSWALD CHAMBERS

Disciplina descurajării

„Noi trăgeam nădejde… dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi…” (Luca 24:21)

Fiecare fapt pe care l-au prezentat ucenicii era adevărat, dar concluziile pe care le-au tras din aceste fapte erau greşite. Orice lucru care are o tentă de descurajare spirituală este întotdeauna rău. Dacă sunt apăsat sau deprimat, eu sunt vinovatul, nu Dumnezeu şi nici altcineva. Descurajarea izvorăşte din una dintre aceste două surse: ori mi-am satisfăcut o poftă, ori nu mi-am satisfâcut-o.

Pofta înseamnă: „Trebuie să am acest lucru imediat”. Pofta spirituală mă face să cer un răspuns de la Dumnezeu, în loc să-L caut pe Dumnezeul care dă răspunsul. Ce am sperat că va face Dumnezeu? Astăzi este a treia zi şi El n-a făcut ceea ce am aşteptat; de aceea, îmi imaginez că am dreptate să fiu descurajat şi să-L acuz pe Dumnezeu. Ori de câte ori insistăm ca Dumnezeu să ne răspundă la rugăciuni, ne-am pierdut direcţia. Scopul rugăciunii este să-L apucăm pe Dumnezeu, nu răspunsul. Este imposibil să fii într-o stare fizică bună şi să fii descurajat. Descurajarea este un semn de boală şi lucrul acesta este adevărat şi pe plan spiritual. Descurajarea pe plan spiritual este un lucru rău şi întotdeauna noi suntem vinovaţi pentru ea.

Noi aşteptăm vedenii din ceruri, cutremure şi trăsnete care să arate puterea lui Dumnezeu (faptul că suntem descurajaţi dovedeşte că aceasta aşteptăm) şi nici nu visăm că, în tot acest timp, Dumnezeu este de găsit în lucrurile obişnuite şi în oamenii obişnuiţi din jurul nostru. Dacă ne vom îndeplini datoria ce ne stă în faţă, îl vom vedea pe El. Una dintre revelaţiile cele mai uimitoare ale lui Dumnezeu este atunci când învăţăm că divinitatea Iui Isus Cristos se manifestă tocmai în lucrurile obişnuite.

Oswald Chambers

Închinarea

„Şi și-a întins cortul având Belelul la apus și Ai la răsărit. A zidit acolo un altar Domnului.” Geneza 12:8

Închinarea înseamnă a-i da lui Dumnezeu cel mai bun lucru pe care El ţi l-a dat. Ai grijă ce faci cu lucrul cel mai bun pe care-l ai. Oricând primeşti o binecuvântare de la Dumnezeu, dă-i-o înapoi ca pe un dar al dragostei. Fă-ţi timp să meditezi înaintea lui Dumnezeu şi înapoiază-i binecuvântările într-un act deliberat de închinare. Dacă aduni lucruri pentru tine însuţi, acestea se vor transforma într-un putregai spiritual, aşa cum se întâmpla cu mana când era păstrată. Dumnezeu nu te va lăsa niciodată să păstrezi un lucru spiritual doar pentru tine; trebuie să-i fie înapoiat Lui pentru ca El să-l poată face o binecuvântare pentru alţii.

Betel este simbolul părtăşiei cu Dumnezeu; Ai este simbolul lumii. Avraam şi-a „întins cortul” între acestea două. Adevărata valoare a activităţii noastre publice pentru Dumnezeu este dată de profunzimea părtăşiei noastre cu El. Graba nu este niciodată bună: întotdeauna există destul timp pentru a ne închina lui Dumnezeu. Clipele de linişte înaintea lui Dumnezeu pot fi o capcană. Trebuie să ne „întindem corturile” acolo unde vom avea totdeauna momente de linişte cu Dumnezeu, indiferent cât de zgomotoase ar fi momentele noastre în contact cu lumea, in viaţa spirituală nu există trei clape distincte, şi anume: închinarea, așteptarea şi lucrarea.

Unii dintre noi mergem în salturi, ca nişte broaşte spirituale, sărind de la închinare la aşteptare şi de la aşteptare la lucrare. Dorinţa lui Dumnezeu este ca acestea trei să meargă împreună. Ele au mers întotdeauna împreună în viaţa Domnului nostru. El nu era niciodată grăbit, deşi era totdeauna ocupat. Aceasta este o chestiune ce ţine de disciplină; nu putem ajunge acolo dintr-o dată.

OSWALD CHAMBERS

Disciplina atenţiei

„Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişurile caselor.” Matei 10:27

Uneori Dumnezeu ne trece prin disciplina întunericului pentru a ne învăţa să-I acordăm atenţie. Păsările cântătoare învaţă să cânte în întuneric, iar noi suntem puşi în „umbra mâinii” lui Dumnezeu până când învăţăm să-L auzim. „Ce vă spun la întuneric” – fii atent când Dumnezeu te pune în întuneric şi cât timp eşti acolo, ţine-ţi gura închisă. Te afli în întuneric acum în împrejurările în care eşti sau în viaţa ta cu Dumnezeu? Atunci rămâi tăcut.

Dacă-ţi deschizi gura când eşti în întuneric, vorbeşti dintr-o stare de spirit rea; întunericul este timpul când trebuie să asculţi. Nu vorbi cu alţi oameni despre aceasta, nu citi cărţi pentru a descoperi motivul întunericului, ci ascultă şi ia aminte. Dacă vorbeşti cu alţi oameni, nu poţi auzi ce spune Dumnezeu. Când eşti în întuneric, ascultă şi Dumnezeu iţi va da un mesaj care va fi foarte preţios pentru altcineva atunci când vei fi din nou în lumină.

După fiecare perioadă de întuneric, vine un amestec de plăcere şi umilinţă (dacă este numai plăcere, mă întreb dacă L-am auzit într-adevăr pe Dumnezeu) – plăcerea de a-L fi auzit pe Dumnezeu, dar în special umilinţă: „Cât de încet şi de greu am priceput ce-mi spune Dumnezeu! Şi totuşi, Dumnezeu mi-a spus aceste lucruri tot timpul în aceste zile şi săptămâni.” Acum El îţi dă darul umilinţei ce-ţi înmoaie inima, un dar care te va face întotdeauna să-L asculţi pe Dumnezeu.

OSWALD CHAMBERS

Călăuziţi de impuls

„Zidindu-va pe credinţa voastră preasfântă… ” Iuda 20

În Domnul nostru n-a existat nimic ce ţine de impuls sau de sânge rece, ci numai o tărie calmă care n-a intrat niciodată în panică. Cei mulţi dintre noi dezvoltăm un creştinism potrivit temperamentalui nostru, nu potrivit naturii lui Dumnezeu. Impulsul e o trăsătură a vieţii naturale, dar Domnul nostru ignoră întotdeauna impulsurile, pentru că ele împiedică dezvoltarea vieţii ucenicului. Priveşte cum, atunci când Duhul lui Dumnezeu ne cercetează imboldurile, cercetarea Sa trezeşte în noi conştiinţa de sine şi dorinţa prostească de a încerca să ne îndreptăţim. A acţiona călăuzit de impuls este ceva normal la un copil, dar e un dezastru la un bărbat sau la o femeie; un om călăuzit de impuls e întotdeauna un om capricios. Impulsul trebuie transformat în intuiţie prin disciplină.

Ucenicia se zideşte numai pe harul supranatural al lui Dumnezeu. A merge pe apă este un lucru uşor pentru curajosul impulsiv, dar a umbla pe uscat ca ucenic al lui Isus Cristos este cu totul altceva. Petru a umblat pe apă ca să se ducă la Isus, dar L-a urmat de departe pe uscat. Nu avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a ţine piept crizelor, natura omenească şi mândria sunt de ajuns ca să putem face faţă tensiunii şi stresului în mod minunat: dar este nevoie de harul supranatural al lui Dumnezeu ca să trăieşti ca un sfânt timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, să faci o muncă de rând ca ucenic, să duci o existenţă obişnuită, neobservată şi ignorată de ucenic al lui Isus.

S-a întipărit în noi ideea că trebuie să facem lucruri excepţionale pentru Dumnezeu; dar nu este aşa. Trebuie să fim excepţionali în lucrurile obişnuite ale vieţii şi să fim sfinţi pe străzi neînsemnate, printre oameni neînsemnaţi; acesta nu este un lucru care se învaţă în cinci minute.

Oswald CHAMBERS

 

Fă-o singur! Aplică hotărât disciplina asupra unor lucruri

„Şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.”

2 Corinteni 10:5

Acesta este un alt aspect al naturii viguroase a sfinţeniei. Pavel ne spune: “Iau prizonier orice proiect (gând), pentru a-l face să asculte de Cristos” (Moffatt). Ce multă activitate creştină există astăzi, activitate care n-a fost niciodată disciplinată, ci a luat fiinţă dintr- un imbold! În viaţa Domnului nostru, orice gând şi orice faptă erau aduse sub ascultarea de voia Tatălui Său. N-a existat în El nici cea mai uşoară tendinţă de a urma un imbold personal, în afară de voia Tatălui Său – “Fiul nu poate face nimic de la Sine”. Dar uitaţi-vă la noi: avem o experienţă religioasă bogată şi luăm orice gând născut dintr-un imbold şi îl punem imediat în practică, în loc să-l facem rob şi să ne disciplinăm ca să ascultăm de Cristos.

Trăim zile când se pune un accent exagerat pe munca practică, iar sfinţii care fac rob orice proiect sunt criticaţi şi li se spune că nu sunt plini de râvnă pentru Dumnezeu şi pentru sufletele oamenilor. Dar adevărata râvnă se găseşte în ascultarea de Dumnezeu, nu în înclinaţia de a-I sluji Lui, înclinaţie născută din natura umană nedisciplinată. Este de neconceput şi totuşi, adevărat că sfinţii nu fac rob orice proiect, ci lucrează pentru Dumnezeu sub impulsul propriei lor naturi umane care nu a fost făcută spirituală printr-o disciplină hotărâtă.Noi avem tendinţa să uităm că omul nu doar se predă lui Isus Cristos pentru mântuire; el, de asemenea, acceptă perspectiva lui Isus Cristos asupra lui Dumnezeu, a lumii, a păcatului şi a diavolului. Iar aceasta înseamnă că trebuie să recunoască responsabilitatea lui de a fi transformat prin înnoirea minţii lui.

Oswald CHAMBERS

Suferinţele după voia lui Dumnezeu

“Cei suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor si să facă ce este bine.”

1 Petru 4:19

Când alegi să suferi, înseamnă că ceva nu e în ordine cu tine; când alegi voia Iui Dumnezeu, chiar dacă ea înseamnă suferinţă, aceasta este cu totul altceva. Nici un om al lui Dumnezeu sănătos şi normal nu alege niciodată suferinţa; el alege voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Isus. Indiferent dacă ea înseamnă suferinţă sau nu. Nici un sfânt nu îndrăzneşte să se amestece în disciplina suferinţei din viaţa altui sfânt.

Sfântul care mulţumeşte inima lui Isus îi va ajuta pe alţi sfinţi să devină mai puternici şi mai maturi în Domnul. Oamenii care ne fac bine nu sunt niciodată aceia care ne compătimesc, aceştia de fapt ne sunt o piedică, deoarece compătimirea doar ne slăbeşte. Nimeni nu-l înţelege pe un sfânt mai bine decât sfântul care este cât mai aproape de Mântuitorul. Dacă acceptăm compătimirea unui sfânt, sentimentul nostru spontan va fi: “Oh, Dumnezeu Se poartă dur cu mine”. De aceea, Isus a spus că autocompătimirea este de la diavol (vezi Matei 16:21-23). Trebuie să avem grijă să nu Îl defăimăm pe Dumnezeu. Este uşor să înnegrim caracterul lui Dumnezeu, pentru că El nu ripostează niciodată, nu Se apără niciodată. Fereşte-te de gândul că Isus a avut nevoie de compătimire cât timp a fost pe pământ; El a refuzat compătimirea oamenilor, pentru că, în marea Sa înţelepciune, a ştiut prea bine că nimeni de pe pământ nu cunoştea scopul Său. El a acceptat numai compătimirea Tatălui Său şi a îngerilor din ceruri (vezi Luca 15:10).

Observaţi ce risipă de sfinţi face Dumnezeu. După felul de a gândi al lumii, Dumnezeu îi pune pe sfinţii Lui în cele mai nefolositoare locuri. Şi noi spunem: “Dumnezeu vrea să fiu aici, pentru că sunt folositor”. Dar Dumnezeu îşi pune sfinţii acolo unde ei ÎI glorifică pe El, iar noi nu suntem nicidecum chemaţi să stabilim unde poate fi acel loc.

Oswald CHAMBERS