Busola noastră

Ne-orientează spre veșnicie
Să nu ne-ndreptăm spre neant
Să stăm în har și-n vrednicie.

E-un Volum atât de captivant!
Ne-arată unde-i moștenirea
Și cum să ne-nchinăm constant.

De-aceea ne-ațintim privirea
Dincolo de veșnicul Hotar
De unde ne-a venit Iubirea.

Că nu ne-abatem de la har
E că ne dă direcții bune
Sprea-al nostru Mire și Tâmplar.

E Îndreptar- se poate spune
Să stăm pe Cale neclintiți
Să nu vrem glie sau tăciune.

Dacă suntem adăpostiți
E c-are legi fundamentale
Nicicând să nu fim rătăciți.

Pe munte mergem și prin vale
Urmând direcția spre Cer
Cu melodii și osanale.

E traiul fericit, prosper
Când împlinim ce Cartea zice
Spre a forma sfânt caracter.

Dorim busola să se-aplice
Pe vreme bună sau cu ploi
Căci oricând poate să indice…

Calea spre viața de-apoi.

George Cornici

Arată-mi iarăși

Arată-mi iarăși, Doamne, calea Ta,
Cum vântului i-ai dat direcția,
Cum norilor le-ai spus pe ce ogor
Să-și scuture desaga ploilor.

Arată-mi orizontul Tău ceresc,
Să alerg spre el și să nu mă opresc,
Să-mi fie visul contopit cu-al Tău,
Dorința Ta constantă-n gândul meu.

Arată-mi zborul cum să mi-l încep,
Cuvântul înțelept cum să-l concep
Și care-i stânca ce tot naște cânt,
Ce gurii-i dă un rod pentru Cel Sfânt.

Arată-mi rostul pașilor ce-i fac,
Mantaua împlinirii cum s-o-mbrac,
Și dă-mi, Te rog, motiv – din nou insist –
Un scop să mă convingă să exist.

Lucian Cazacu 

Directia privirilor noastre

„Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor…. aşa se uită ochii noştri la mâna Domnului, Dumnezeului nostru.” Psalmul 123:2

Acest verset este o descriere a dependenţei totale de Dumnezeu. Aşa cum ochii robului sunt aţintiţi la stăpânul lui, aşa sunt ochii noştri îndreptaţi către Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem faţa Lui (conform textului din Isaia 53:1). Declinul spiritual începe atunci când încetăm si ne mai înălţăm ochii spre El. Declinul apare nu atât din cauza necazurilor exterioare din jurul nostru, cât din cauza problemelor din mintea noastră, atunci când spunem: “Cred că m-am întins prea mult, ridicându-mă pe vârfuri şi încercând să arăt ca Dumnezeu, în loc să fiu o persoană obişnuită şi umilă”. Trebuie să înţelegem că nici un efort nu poate fi prea mare.

De exemplu, ai ajuns într-o criză în viaţa ta când ai fost de partea lui Dumnezeu şi ai avut mărturia Duhului că ai procedat corect, dar au trecut săptămâni sau poate ani şi treptat, ai ajuns la concluzia: “La urma urmei, n-am fost oare prea mândru? N-am adoptat un punct de vedere prea înalt?” Prietenii tăi “raţionali” vin şi-ţi spun “Nu fi prost, atunci când ai vorbit prima dată despre această trezire spirituală, ştiam că era doar un impuls de moment, căci nu poţi continua asa. Şi oricum Dumnezeu nu aşteaptă asta de la tine”. Şi tu spui: .Probabil că am avut aşteptări prea mari”. Pare o dovadă de smerenie să vorbeşti aşa. Dar, asta înseamnă că ţi-ai pierdut încrederea în Dumnezeu şi că acum te bazezi pe părerile lumeşti.

Pericolul este că, dacă nu te mai bazezi pe Dumnezeu, uiţi să-ţi mai îndrepţi privirea spre El. Numai atunci când Dumnezeu te face să te opreşti brusc, înţelegi cât de mult ai pierdut. De fiecare dată când viaţa ta spirituală începe să slăbească, rezolvă imediat problemele care au dus la această stare. Recunoaşte că s-a interpus ceva între tine şi Dumnezeu şi îndreaptă imediat situaţia.

Oswald CHAMBERS

Direcţia privirilor noastre

„Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor…. aşa se uită ochii noştri la mâna Domnului, Dumnezeului nostru.” Psalmul 123:2

Acest verset este o descriere a dependenţei totale de Dumnezeu. Aşa cum ochii robului sunt aţintiţi la stăpânul lui, aşa sunt ochii noştri îndreptaţi către Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem faţa Lui (conform textului din Isaia 53:1). Declinul spiritual începe atunci când încetăm si ne mai înălţăm ochii spre El. Declinul apare nu atât din cauza necazurilor exterioare din jurul nostru, cât din cauza problemelor din mintea noastră, atunci când spunem: “Cred că m-am întins prea mult, ridicându-mă pe vârfuri şi încercând să arăt ca Dumnezeu, în loc să fiu o persoană obişnuită şi umilă”. Trebuie să înţelegem că nici un efort nu poate fi prea mare.

De exemplu, ai ajuns într-o criză în viaţa ta când ai fost de partea lui Dumnezeu şi ai avut mărturia Duhului că ai procedat corect, dar au trecut săptămâni sau poate ani şi treptat, ai ajuns la concluzia: “La urma urmei, n-am fost oare prea mândru? N-am adoptat un punct de vedere prea înalt?” Prietenii tăi “raţionali” vin şi-ţi spun “Nu fi prost, atunci când ai vorbit prima dată despre această trezire spirituală, ştiam că era doar un impuls de moment, căci nu poţi continua asa. Şi oricum Dumnezeu nu aşteaptă asta de la tine”. Şi tu spui: .Probabil că am avut aşteptări prea mari”. Pare o dovadă de smerenie să vorbeşti aşa. Dar, asta înseamnă că ţi-ai pierdut încrederea în Dumnezeu şi că acum te bazezi pe părerile lumeşti.

Pericolul este că, dacă nu te mai bazezi pe Dumnezeu, uiţi să-ţi mai îndrepţi privirea spre El. Numai atunci când Dumnezeu te face să te opreşti brusc, înţelegi cât de mult ai pierdut. De fiecare dată când viaţa ta spirituală începe să slăbească, rezolvă imediat problemele care au dus la această stare. Recunoaşte că s-a interpus ceva între tine şi Dumnezeu şi îndreaptă imediat situaţia.

Oswald CHAMBERS

Direcţia disciplinei

“Dacă mâna ta cea dreaptă te face să te poticneşti, taie-o şi arunc-o de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în Gheenă.” Matei 5:30

Isus n-a spus că fiecare trebuie să-şi taie mâna dreaptă, ci: “Dacă mâna ta dreaptă te face să te poticneşti în umblarea ta cu Mine, taie-o”. Există o mulţime de lucruri care sunt perfect legitime dar, dacă vrei să te concentrezi asupra lui Dumnezeu, nu le poţi face. Mâna ta dreaptă este unul din cele mai bune lucruri pe care le ai, dar Isus spune că, dacă te împiedică să urmezi învăţăturile Lui, trebuie s-o tai.

Acest gen de disciplină este cea mai strictă dintre toate câte s-au impus vreodată asupra oamenilor. Când Dumnezeu schimbă pe cineva prin regenerare, caracteristica vieţii, începând de atunci, este infirmitatea. Sunt o sută şi unu de lucruri pe care nu îndrăzneşti să le faci, lucruri care, pentru tine şi pentru cei din lume care te cunosc, sunt ca mâna ta dreaptă sau ca ochiul tău; cei nespirituali întreabă: “Ce este rău în asta? Ce absurd eşti!” Totuşi, n-a existat niciodată nici un sfânt care să nu fi început viaţa cea nouă infirm.

Este mai bine să intri în viaţă infirm, dar plăcut în ochii lui Dumnezeu, decât să fii plăcut în ochii omului, dar olog în ochii lui Dumnezeu. La început, Isus Cristos, prin Duhul Lui, trebuie să te oprească să faci multe lucruri care pot fi perfect corecte pentru alţii, dar nu pentru tine. Însă ai grijă să nu foloseşti restricţiile tale pentru a critica pe altcineva.

Trebuie să începi viaţa cea nouă infirm, dar, în versetul 48, Isus ne dă imaginea unei vieţi împlinite în chip desăvârşit: “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”.

Oswald CHAMBERS

Devotamentul ascultării

„Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.” (1 Samuel 3:10)

Faptul că am ascultat odată cu atenţie un lucru spus de Dumnezeu nu înseamnă că voi asculta întotdeauna tot ce va spune El. Faptul că inima şi mintea mea sunt închise şi insensibile la ceea ce spune EI Îi arată lui Dumnezeu că nu-L iubesc şi nici nu-L respect. Dacă-mi iubesc prietenul, voi intui dorinţele lui; Isus spune: „Voi sunteţi prietenii Mei”. Am călcat vreo poruncă de-a Domnului meu în săptămâna aceasta? Dacă aş fi înţeles că este o poruncă a lui Isus n-aş fi călcat-o în mod deliberat; dar de cele mai multe ori manifest lipsă de respect faţă de Dumnezeu, încât nici nu aud ce spune, ca şi cum El nu ne-ar fi vorbit niciodată.

Destinul vieţii mele spirituale este să ajung la o asemenea identificare cu Isus Cristos, încât să-L aud întotdeauna pe Dumnezeu şi să ştiu că Dumnezeu mă aude întotdeauna. Dacă sunt una cu Isus Cristos, îl aud pe Dumnezeu prin faptul că sunt tot timpul devotat ascultării. Mesajul lui Dumnezeu mi-l poate aduce un crin, un copac sau un slujitor al Iui Dumnezeu. Ceea ce mă împiedică să-L aud este faptul că sunt acaparat de alte lucruri. Nu e vorba că nu vreau să-L aud pe Dumnezeu, ci devotamentul meu nu este îndreptat în direcţia bună.

Sunt devotat lucrurilor, slujirii şi convingerilor mele, de aceea Dumnezeu poate spune ce vrea pentru că eu nu-L aud. Atitudinea unui copil al lui Dumnezeu este întotdeauna: „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”. Dacă nu mi-am cultivat acest devotament de a auzi, pot auzi vocea lui Dumnezeu numai uneori; alteori sunt ocupat cu alte lucruri – lucruri pe care cred că ar trebui să le fac; astfel devin surd faţă de El, nu trăiesc o viaţă de copil. Am auzit eu astăzi vocea lui Dumnezeu?

Oswald Chambers