Crestinul si creditul

30 septembrie

Text: Proverbele 22:1-7

…cel ce ia cu imprumut este robul celui ce-i da cu
imprumut.” Proverbele 22:7

Renumitul predicator englez, Rowland HUI, a deplans dorinta
dupa lux care ii face chiar pe crestini sa esueze in datorii.
Cumparatorilor lipsiti de vointa si viciosi le lipseste judecata sana-
toasa in gospodarirea banilor. Incercand sa imprime, in biserica pe
care o pastorea, importanta necesitatii de-a cheltui cu intelep-
ciune, Hill a tinut o predica in care a afirmat: „Eu nu platesc
niciodata nici o datorie”. Dupa o pauza, a adaugat: „Dar am cel
mai bun motiv. Nu platesc nici o datorie pentru ca niciodata nu
intru in datorii!”

Aceasta poate fi o pozitie extrema, pentru ca atat America de azi
cat si alte tari; ale lumii, depind de oferta si solicitarea de impru-
muturi pentru a genera prosperitate. Dar, ori de cate ori a cumpara
sau a lua cu imprumut este prea usor, exista intotdeauna pericolul
de-a trai dincolo de mijloacele proprii. Cand, ca si crestini, ajungem
in aceasta situatie, atunci dam prilej diavolului sa-si construiasca
un cap de pod in vietile noastre.

Poate un copil al lui Dumnezeu sa-si cumpere o casa sau o masina
pe datorii? Da, daca si-a facut un calcul rezonabil ca poate sa-si
plateasca obligatiile. Nu trebuie sa se simta vinovat ca foloseste
acel lucru pe care l-a cumparat pana ce n-a platit intreaga datorie.
El plateste dobanda pentru acest privilegiu, si proprietatea nu este
in intregime a sa decat cand va plati intreaga suma. Cand datele
lunare de plata a ratelor sunt neglijate in mod deliberat, atunci
cumpararea pe datorii devine o forma de furt.

Tranzactiile tale financiare reflecta cinstea si o judecata sana-
toasa? Nu uita, reputatia platilor tale este parte a marturiei tale
crestine!

Avem nevoie de Cuvantul Tau.

Calauzirea da-ne-o Doamne Tu,

Ca prin lumina lui sa stim mereu

Ce ne putem permite si ce nu.” -Anonim

Cand platile sunt mai mari decat castigi,
atunci neglijenta poate sa-ti fie caderea.

Painea zilnica

Datornici …

Prea mare-i vina ştearsă mie
Cu sfântu-I sânge la Calvar,
Să nu-ţi iert mica datorie,
Să ţi-o pretind cu gând avar‎.

E mult prea scumpă-a Sa iertare,
Ce fără merit ni s-a dat,
‎Cum să-ţi condamn a ta purtare
Când sunt la fel de vinovat?

‎Al urii cost e mult prea mare
Şi prea chinuitor e gândul
Că El, milos, mi-a dat iertare,
Dar eu nu iert când mi-este rândul.

‎Prea mare-mi va fi osândirea
‎Dacă nu iert, ci mă răzbun,
Şi cum mi-aş împlini menirea
De-a fi, la fel ca Domnul, bun?

Te iert şi eu, cu-a Lui putere,
Şi-L rog să-mi dea leac pentru rană,
Mă-ncred în El şi-n sfânta-I vrere,
Mult mai de preţ e-a Lui coroană!

Olivia Pocol

Sentimentul onoarei spirituale

„Eu sunt dator şi grecilor, şi barbarilor.” Romani 1:14

Pavel era copleşit de sentimentul datoriei sale faţă de Isus Cristos şi a trăit ca să arate aceasta. Cea mai mare inspiraţie din viaţa lui Pavel era faptul că-l vedea pe Isus Cristos drept creditorul lui spirital. Am eu acest sentiment al datoriei faţă de Cristos cu privire la orice suflet nemântuit? Onoarea spirituală a vieţii mele ca sfânt este să-mi îndeplinesc datoria faţă de Cristos cu privire la aceste suflete.

Orice părticică din viaţa mea care are valoare se datorează răscumpărării prin Isus Cristos; fac eu ceva care să-I permită Lui să răscumpere prin mine alte vieţi? Pot face aceasta numai în măsura în care Duhul lui Dumnezeu pune in mine acest sentiment al datoriei. Eu nu sunt chemat a fi o persoană superioară celorlalţi oameni, un rob al Domnului Isus. “Nu mai sunteţi ai voştri…” Pavel s-a vândut” lui Isus Cristos.

El spune: “Sunt dator fiecărui om de pe faţa pământului, datorită Evangheliei lui Isus; sunt liber doar pentru fi cu totul rob”. Aceasta este caracteristica vieţii atunci când se atinge acest punct al onoarei spirituale. Încetează să te mai rogi pentru tine şi trăieşte pentru alţii ca rob al lui Isus. Aceasta înseamnă să fi în realitate “pâine frântă” şi “vin vărsat”‘.

Oswald CHAMBERS

Sentimentul onoarei spirituale

„Eu sunt dator şi grecilor, şi barbarilor.” Romani 1:14

Pavel era copleşit de sentimentul datoriei sale faţă de Isus Cristos şi a trăit ca să arate aceasta. Cea mai mare inspiraţie din viaţa lui Pavel era faptul că-l vedea pe Isus Cristos drept creditorul lui spirital. Am eu acest sentiment al datoriei faţă de Cristos cu privire la orice suflet nemântuit? Onoarea spirituală a vieţii mele ca sfânt este să-mi îndeplinesc datoria faţă de Cristos cu privire la aceste suflete.

Orice părticică din viaţa mea care are valoare se datorează răscumpărării prin Isus Cristos; fac eu ceva care să-I permită Lui să răscumpere prin mine alte vieţi? Pot face aceasta numai în măsura în care Duhul lui Dumnezeu pune in mine acest sentiment al datoriei. Eu nu sunt chemat a fi o persoană superioară celorlalţi oameni, un rob al Domnului Isus. “Nu mai sunteţi ai voştri…” Pavel s-a vândut” lui Isus Cristos.

El spune: “Sunt dator fiecărui om de pe faţa pământului, datorită Evangheliei lui Isus; sunt liber doar pentru fi cu totul rob”. Aceasta este caracteristica vieţii atunci când se atinge acest punct al onoarei spirituale. Încetează să te mai rogi pentru tine şi trăieşte pentru alţii ca rob al lui Isus. Aceasta înseamnă să fi în realitate “pâine frântă” şi “vin vărsat”‘.

Oswald CHAMBERS

 

 

Credință, nu simțiri

Trebuie să-mi duc viața prin credinţă, fără să-L văd pe EL

2 Corinteni 5:7 (Moffat)

Un timp suntem conştienţi de atenţia lui Dumnezeu faţă de noi, apoi, când Dumnezeu începe să ne folosească în lucrarea Lui, luăm o înfăţişare patetica şi începem să vorbim despre necazuri şi dificultăţi, în timp ce Dumnezeu încearcă să ne determine să ne facem datoria ca nişte oameni necunoscuţi.

Dacă ar sta în puterea noastră, nici unul dintre noi n-ar vrea să fie un necunoscut din punct de vedere spiritual. Ne putem face datoria atunci când se pare că Dumnezeu a închis cerul? Unii dintre noi vrem întotdeauna să fim nişte sfinţi iluminaţi, având un nimb auriu în jurul capului şi sclipiri de inspiraţie, iar sfinţii lui Dumnezeu să se ocupe de noi tot timpul.

Un sfânt cu aură nu este bun la nimic, e anormal, nepotrivit pentru viaţa de zi cu zi şi nu seamănă deloc cu Dumnezeu. Noi suntem aici ca să lucrăm în această lume ca bărbaţi şi femei, nu ca îngeri pe jumătate înaripaţi. Şi trebuie să lucrăm cu o putere infinit mai mare de a rezista necazurilor, pentru că am fost născuţi de sus. Dacă încercăm să readucem momentele excepţionale de inspiraţie, acesta este un semn că nu pe Dumnezeu Îl vrem. Facem un fetiş din momentele când Dumnezeu într-adevăr a venit şi ne-a vorbit şi insistăm că El trebuie să facă acest lucru din nou, dar ceea ce vrea Dumnezeu să facem este să umblăm prin credinţă.

Câţi dintre noi nu ne-am dat la o parte de parcă am spune:”Nu mai pot face nimic până când Dumnezeu nu mi se arată”. El nu ni se va arăta şi noi, fără nici o inspiraţie, fără nici o atingere subită a lui Dumnezeu, va trebui să ne ridicăm. Atunci vine surpriza – „O, dar El a fost aici tot timpul şi eu n-am ştiut!” Nu trăi niciodată pentru acele momente excepţionale; ele sunt surprize. Dumnezeu ne va da momente de inspiraţie numai atunci când va vedea că nu suntem în pericol să fim duşi în rătăcire de ele. Trebuie să nu facem niciodată un standard de viaţă din momentele noastre de inspiraţie; standardul nostru este datoria noastră.

El nu-şi mai aduce aminte

“Le voi ierta păcatele şi nu-Mi voi mai aduce aminte de fărădelegile lor.” (Evrei 8.12)

De îndată ce Îl cunoaştem pe Domnul, primim iertarea păcatelor. Noi îl găsim în El pe Dumnezeul harului, care şterge fărădelegile noastre. Oh, ce veselă descoperire! Dar această făgăduinţă este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu? Nu-şi va mai aduce aminte de păcatele noastre? Poate El oare să le uite? El ne spune că le va uita şi El ştie ce spune. El ne vede ca şi cum n-am fi căzut niciodată în păcat. Marea ispăşire a îndepărtat atât de mult păcatul, încât el nu mai există în mintea lui Dumnezeu. Credinciosul este primit acum în Domnul Isus Cristos, precum era Adam în starea lui de nevinovăţie; ba mai mult încă, el se îmbracă acum în neprihănirea dumnezeiască, în timp ce haina lui Adam era omenească.

Marele nostru Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de păcatele noastre, pentru a le pedepsi, şi nu ne va iubi cu nimic mai puţin din cauza lor. Aşa precum o datorie o dată plătită este ştearsă şi încetează de a mai fi socotită ca datorie, tot aşa Domnul priveşte ca şterse în întregime, fărădelegile noastre. Deşi avem remuşcări şi plângem, pe drept cuvânt, că ne-am irosit viaţa în păcate, totuşi să ne bucurăm că nu vor mai fi pomenite. Aceasta ne face să urâm păcatul. Iertarea prin har ne face sa fim foarte precauţi să nu-L mai supărăm pe Dumnezeu prin neascultarea noastră.

Charles Spurgeon

Dărnicia creştină

“Fericit este cel ce se interesează de cel sărac; în ziua nenorocirii, Domnul îl scapă.” (Psalmul 41.1)

Este de datoria oricărui creştin să se gândească la cei săraci şi să-i poarte în inimă. Isus ni i-a pus lângă noi, când a zis: ”Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”. Mulţi le dau bani în grabă ca să scape de ei; alţii, în mare număr, nu le dau nimic. Or, făgăduinţa pe care o citim este făcută celui care ”se interesează” de cel sărac, care cercetează nevoile sale şi se ocupa de el cu atenţie dorindu-le binele cu adevărat. Mai mult bine i se face prin îngrijiri şi atenţii, decât prin bani; dar cel mai bine prin amândouă. ”Pe cel ce se interesează de cel sărac, în ziua nenorocirii Domnul îl va scăpa”. El i-o făgăduieşte. El ne va scoate din starea de întristare, dacă îi ajutăm şi noi pe alţii să iasă, vom primi de la Domnul ajutoare dumnezeieşti deosebite, dacă şi noi căutăm să urmărim nevoile aproapelui nostru. Oricât am fi de darnici, vom avea vremuri de încercare; dar dacă ne-am achitat de această datorie, putem să cerem de la Domnul un ajutor special şi direct.

Zgârcitul se îngrijeşte de sine, dar Domnul îl va sprijini pe credinciosul milos şi darnic. Aşa cum faceţi voi altora, tot aşa vă va face Domnul vouă.

Charles Spurgeon

In incercari, increde-te in Domnul

Când simţi că orice-ai face, cu drag şi dăruire,
Privit e cu dispreţ, sau înţeles greşit,
Când nu mai are nimeni, un gând de mulţumire,
Când vezi iubire seacă, şi ură în privire,
Nu dispera căci Domnul, te vrea mai şlefuit.

Tu prin cuvinte calde, prin gesturi creştineşti,
Continuă-şi menirea, te roagă pntru-acei,
Ce îţi răspund ironic, arată că-i iubeşti,
Să înţeleagă darul, ce în Isus primeşti,
Când ai a ta credinţă, din rodul dragostei.

Când binele ce vrei să-l făptuieşti,
Paradoxal, se-ntoarce împotriva ta,
Când la gesturi plăcute, o palmă tu primeşti,
Nu încerca la oameni, răspunsul să găseşti,
Încrede-te în Domnul, şi-n răsplătirea Sa.

Aşa este azi lumea, aşa vrea ea să fie,
Mai rece decât gheaţa, e omul pământean,
Dar în grămezi de sloiuri, Isus e o făclie,
La ea te-adăposteşte, rămâi la datorie,
În mijlocul durerii, fii bun samaritean.

În tristele momente, de-adîncă frământare,
Când parcă Domnul însuşi, ar fi uitat de tine,
Să ştii, e doar un „parcă”, să nu ai ezitare,
Gândeşte că-i o clipă de sfântă încercare,
Şi urcă cu-ndârjire, a Golgotei coline.

Şi dacă-ţi pare crucea, mai grea ca niciodată,
Iar cuiele dureri, îţi sfâşie fiinţa,
Lui Dumnezeu îi cere, o minte înţeleaptă,
Căci orice încercare, se va sfârşi odată,
Şi-acolo, sus în slavă, cu El ai biruinţa.

Paula Szabo