De vrei să-L vezi …

Oricât de firavă, o floare
Vorbește despre Creator,
Prin gingășie, prin culoare,
Ori prin parfumu-mbietor.

Și-o gâză, cât ar fi de mică,
Are, în lumea ei, un rost,
Te uită numai la furnică
Ducându-și hrana-n adăpost.

Te-ncântă pasărea măiastră
Ce-n triluri cheamă-ai zilei zori
Din tufele de la fereastră,
În recitaluri de viori.

Cum de știu norii să dea ploaia
Peste livezi, peste răsad,
Să-i stingă soarelui văpaia,
Să primenească apa-n vad!

Și cum știu stelele să cânte,
Luminătorii să stea-n post,
Prea tare să nu se-nfierbânte,
Dar nici prea reci să nu fi fost.

Cum s-au pus mărilor hotare
Și cine le-a-mblânzit furia,
Cine-a ascuns mărgăritare,
Și munților le-a frânt tăria!

Prin El sunt toate în ființă,
De El vorbește-ntreaga fire…
Īnchină-te cu umilință,
El n-are seamăn în mărire!

Olivia Pocol

Toamna frunzei

E jar pe cerul frunzei când e toamnă
Şi a aprins în ea un tainic foc,
Un dor nestins ce la visări o-ndeamnă …
Mai ieri fusese un gingaş boboc.

A stat în privegheri, în frământare,
Răzbind prin arşiţi de cuptor încins,
Scrutând o lume nouă-n depărtare,
Încet, încet de cracă s-a desprins.

Să-şi afle rostul frunza mea porneşte
Fără să se mai uite înapoi,
Căci vântul aspru-al toamnei o zoreşte …
Şi zboară, zboară fără de ostoi.

Purtată pe-nălţimi care îmbată,
Vrăjită de lumină, de izbânzi,
Se vede-n stare lumea s-o străbată,
Ar duce-orice pe umerii plăpânzi.

Numai că vântul rece-al toamnei bate
A vieţii armonie vrând s-o strice,
Curând din zborul falnic o abate …
Şi-i tot mai greu din nou să se ridice.

Fără culoare, fără de podoabă,
Slăbită frunza zace la pământ …
De ce-s aici, secătuită-ntreabă?
Doar am făcut cu cerul legământ! …

Cum se stingea-n al frunzelor cavou,
Se-aude-o şoaptă-n prag de înserare:
“Te odihneşte până la mutare,
Iată, Eu fac un cer şi-un pământ nou!”

Olivia Pocol 

Ca o floare trecătoare

Ca o floare trecătoare,
Ca un fir de păpădie,
Așa este viața noastră
O zi pleacă, alta vine.

Și petalele se scutur
Far’ putere de- a le ține,
Iar culoarea încet paleste
De ți-e rau sau de ți-e bine.

Tu privește sus la Tata,
Ce te ține-n brațul Lui
Și mireasmă răspândește
Ca un crin, spre slava Lui!

daniela 

Rostul vieții

Te-ai întrebat vreodată: ce e viața?
Care-i începutul și care ți-e speranța?
Tu te-ai trezit în lume și-acum treci prin ea,
Dar la sfârșit de cale, care-i partea ta?

Crezi tu că țărâna va ascunde totul?
Sau știi că odată, îl vei întâlni pe Domnul.
Care-ți este ținta, pentru ce trăiești?
Pentru viața de acum sau pentru cer te pregătești?

Crezi tu că și omul ca și dobitocul,
Moare și-n țărână îi rămâne locul?
Te compari tu oare, om cu-nțelepciune,
Cu un vierme ce nu vede și nimic nu poate spune?

Crezi tu că-ntâmplarea a dat sensul vieții
Și universul cu a lui legi a apărut prin voia sorții?
O, nu! Nu se poate! Nu, din întâmplare
N-apar legi să fie veșnic în picioare!

Viața omului pe terra e un drum de încercare,
E un examen, câmp de probe ce le trecem fiecare,
Fericire-adevărată nu există aicea jos,
Nici în bogății, plăceri, nici chiar într-un trai luxos.

Viața pe pământ e doar umbra vieții adevărate
Care este-n veșnicie, dincolo de moarte.
Viaț-aceasta-i scurtă, e doar un vis,
Dincolo e veșnic: iad și paradis.

Începutul este Dumnezeu singur fără de-nceput.
El e temelia vieții, Ziditorul care toate le-a făcut.
Păsări, fluturi, miei și pești, tot ce-i sus și tot ce-i jos,
Pomi, verdeață, flori, parfum, Domnul le-a creat frumos.

Omul după chipu-I sfânt l-a creat cu mâna Sa,
L-a făcut un suflet viu pe Adam și apoi pe Eva.
L-a creat nu pentru moarte, nu pentru trudă, nu să chinuiască,
L-a așezat într-o grădină, veșnic și în fericire să trăiască.

Rostul lor era-n grădină s-o lucreze, s-o păzească
Și-n răcoarea zilei cu Dumnezeu să vorbească.
Cât de fericit soroc Domnul omului i-a dat,
Însă n-a rămas în rai c-a intrat neîncercat.

Și-a fost încercat acolo, în Eden, de Domnul,
Putea să mănânce cu plăcere din toți pomii, afar’ de unul.
Avea toate din belșug, se cerea doar ascultare.
Dar izgonit a fost din rai, căci căzut-a la-ncercare.

De aceea Dumnezeu nu mai bagă-n rai pe oameni
Până nu-i încearcă-ntâi, dacă-s vrednici de-a Lui daruri.
Rostul vieții pe pământ deci e să ne pregătim,
Prin credință s-avem dreptul, pentru veșnicie cu Isus în rai să fim.

Pentru cei ce-ajung acolo în Scripturi găsim dovadă
Că din rai în veci de veci nimeni n-a fi scos afară,
Fiindcă pomul de-ncercare astăzi crește pe pământ,
De vrei să cunoști secretul caută-n Cuvântul Sfânt.

Fiii lui Adam aveau în cuget sădit pomul de-ncercare,
Dar s-au depărtat de Domnul tot mai tare fiecare,
Domnu-i judecă la Babel împrăștiindu-i pe tot globul
Și fiindcă stricăciunea ajungea la culme, Domnu-ngăduie potopul.

Iar pentru sămânța lui Avraam era sădit în Lege,
Dar n-au putut să poarte jugul și-au căzut în fărdelege
Și-ncălcarea Legii pentru ei pecetea morții,
Nu-i mai izbăveau de-aceasta nici prin jertfe chiar preoții.

Pentru noi e astăzi harul. O ce minunat favor!
Jug mai bun ca cel din Lege și cu sarcina-i ușor.
Că păcatul și puterea morții nu mai are biruință,
Peste cei ce-s în Hristos, peste cei ce au credință.

Dumnezeu, văzând că omul nu-i capabil să reziste la-ncercare,
Fiindcă-i drept și sfânt, dar bun, El totuși hotărăște o lucrare,
Ca păcatul lumii-ntregi să fie pus în cumpăna dreptății,
Iar deoparte, pe cântar prețul ce-l cerea osânda morții.

Preț de neechivalat pe pământ și-n Cer
Decât doar prin jertfa sfântă a lui Emanuel.
Fiul preaiubit al Tatălui Ceresc și păretaș la slavă
A fost trimis și-a acceptat pentru noi să moară.

Rostul vieții noastre-acum este doar să-L acceptăm
Ca Răscumpărător și-astfel, prin credința-n El avem:
Eliberare de păcate și putere ai sluji,
Și speranță-n veșnicie, căci cu El ne-om veseli.

C-ai venit în lume într-o vreme ca aceasta, n-a fost voia ta,
Dar acum se cere să-ți alegi cu cine-ți vei petrece veșnicia,
Că nici plecarea ta de-aici n-o vei hotărâo tu.
Deci grăbește de alege astăzi, până nu-i târziu.

Că țărâna nu-L împiedecă pe Domnul a te chema la judecată
Și de nu intri-n grațiere vei răspune de-orice faptă.
Grațiat poți fi deplin, de trăiești pentru Isus
Și-ai ca țintă-ntotdeauna a-L sluji supus.

Ce fericire poți avea de trăiești doar pentru fire?
Unde-i numai zbucium trist, nesiguranță și durere.
Când în splendoarea glorioasă a Cerului slăvit
Sunt bucurii de nedescris și viața-i fără de sfârșit.

Că omul nu e doar țărână, ți-o spun atâtea-n viață ție.
Duhul, Dumnezeu l-a dat și el va merge-n veșnicie.
Chiar de nu vrei să crezi acum, te vei convinge-odată,
Dar va fi târziu, atunci când vei fi la judecată.

Universul, viața, splendoarea și culoarea ce-o vedem în fire,
Tot ce este-n jur frumos nu e o grădină fără îngrijire.
Toate spun că au un creator mai presus de-orce știință,
Care totul guvernează după sfânta Lui voință.

Prin legea Lui se ține pe orbită pământul, soarele și galaxia.
El pe cei smeriți înalță-n slavă, dar coboară-n jos trufia.
El azi îți dă ca dar viața veșnică în fericire,
De n-o primești, vei regreta, în veci vei fi sub osândire.

Fii înțelept și înțelege rostul vieții acum!
Privește-n urmă și cercetează-ți sincer al tău drum,
De nu te duce înspre Paradis, oprește-te pe cale,
Te-ntoarce cu căință spre cel crucificat și vei avea iertare!

Tecar Augustin 

Floarea

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare,
Era mică și pricăjită,
Călcată-n picioare și ofilită.

Vântul când des bătea,
Floarea din rădăcini o scutura.
De multe ori se temea,
Groaza întunericului o cuprindea.

Dar într-o zi cu soare,
În fața ei un Om apare,
O privește cu milă și îndurare,
Vrea s-o ia în mână să-i dea vindecare.

S-a aplecat spre zdrobita floare,
A atins-o cu mâna Lui iubitoare,
Dar floarea la început s-a speriat,
Și pe Grădinarul ceresc l-a-nțepat.

Dar El nu a renunțat,
Din nou spre floare s-a aplecat,
A ridicat-o și a îngrijit-o,
Până la capăt El a iubit-o.

Din mâna Lui curgea vindecare,
Pe zi ce trece avea tot mai mult culoare,
Floarea din nou a-nflorit,
O mireasmă nouă și viață a primit.

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare…
Acea floare am fost tu și eu,
Iar Grădinarul ceresc e Isus – Dumnezeu.

Militaru Bogdan 

O apă curgătoare

O apă curgătoare
Este în stânga mea.
Și pomi cu crengi pletoase
Pe al ei mal.
Un loc umbros de munte
Și răcoros,
Un freamăt liniștit
Dar prea frumos.
Cu flori pe deal,
Albastru, bleu – deschis
Cu păsări diferite,
Pare-un vis.
În mărime și culoare
Și în cânt;
Sunt unice în felul lor.
Zâmbesc în gând.
În față-i o podișcă
Cu carii vechi în lemn
Sub care se revarsă
În vaduri, apă. Semn
Că-i totul în mișcare,
E viață în natură;
În frunze verzi, în iarbă,
În tot e-o legătură
Ce duce mai departe
Speranță, bucurie,
În gând, în vânt, în suflet,
Pe-a norilor solie.
……………………………..
Și… apa curge…
Ducând cu ea
Și gândul meu
Și starea mea.
Căci iar se schimbă,
Se innoiesc,
Cum apa plimbă
Și izvorăsc
Noi, mici izvoare
Ce se revarsă
În râul mare
Ce pace-mi lasă
Când îl ascult
Și-adânc suspin,
Mă liniștesc
Și mă alin.
Și se grăbește…
Aleargă parcă…
Să-și cânte-n treacăt
Povestea toată.
Și-așa… fără să se oprească
În tropot vrea să îmi șoptească:
”Fii mulțumit!
Este speranță!
Ești sprijinit
Cu siguranță!
Ești ocrotit!
Nu-ți fie teamă!
Călăuzit, și casa-ntreagă
El ți-o iubește
Că scumpă-i este.
E Dumnezeu
Ce totul vede,
Ce îți vorbește”.
……………………………..
Și întărit iar mă ridic
Din locu-n care-am mulțumit
De tot ce-n viață întâlnesc
Și vreu mai vesel să trăiesc.
A pus atâta bucurie
În jur, e-așa o armonie,
De-ți faci timp
Ca să le privești,
Să mai respiri,
Să te-odihnești.
Să-apreciezi
Că-i o splendoare.
În duh, o binecuvântare.
Te-ndeamnă toate
Într-un cântec.
E sănătate pentru suflet.

Lidia Gheorghe

Ce-am fi fost noi?

Ce-am fi fost noi? O rasuflare…
Un abur spulberat de vant
Caci fara Tine nu e soare
Nici bucurie, nici culoare,
Nici adevar si nici cuvant

Ce-am meritat? Nimic vreodata
Caci pacatosi am fost mereu
Dar Tu in dragostea-Ti de Tata
In ziua-aceea neuitata
Ne-ai dat un Fiu de Dumnezeu.

Unde-am fi mers? Inspre pierzare
De nu ne-ar fi iubit de fel
Dar El in slava si splendoare
Ne-a dat viata si iertare
Isus Cristos Emanuel

Si ce vom fi? O stralucire
Lumina sfanta-n vesnicii
Si Il urmam plini de iubire
Caci El ne-a dat o fericire
Ce lasa-n inimi bogatii

Si ce vom spune? Maranata!
Pe nori de slava va veni,
Prietene, fii si tu gata
Caci vine Isus cu rasplata,
Pe tine cum te va gasi?

Noi vom zbura spre vesnicie
Pe aripi ca de porumbel
Si in eterna bucurie
Ii vom canta o melodie
Ce inca nimeni nu o stie
Si vom fi-n veci de veci cu El.

Samuel Ghiran

Iubind azurul

Iubind azurul la margini de soare
Aduc în suflet înalta culoare,
Ochiul îl fac un penel de aur
Şi-ncerc să pictez al slavei tezaur.
Privirea se duce,pătrunde-n lumină
Dorind să îi prindă a ei rădăcină,
Strălucirea însă e aşa măreaţă
Că soarele pare o pată de ceaţă.
Iar ochiul meu slab începe să plângă
Cu lacrima grea penelul să-l frângă.

Iubind azurul dorinţa mă saltă,
Mă face să zbor la a slavei poartă,
Cu aripi de gând ce mă tot înalţă
Să ajung lumina care îmi dă viaţă.
Dar a slavei poartă nimic n-o cuprinde
Şi gându-mi prea slab n-o poate deschide.
Eu rămân stingher la margini de soare
Privind doar azurul cu-nalta culoare.

Îmi ascut urechea şi-o pun să asculte
Coruri îngereşti,ca să o încânte,
Muzica divină cântând veşnicia
S-aprindă şi-n mine, din slavă făclia.
Dar urechea mea este mult prea surdă
Să prindă cântarea eternă şi blândă,
Pentru al ei vers închis este sulul,
Eu rămân mâhnit doar iubind azurul.

Frumosul din slavă doresc să îl laud,
De el să mă bucur,mai mult să îl caut,
Norii să nu fie,în suflet nici unul
Pe cerul înalt să stea pur azurul.
Dar ochiul,urechea îmi sunt aşa slabe,
Aripa de gând şi ea frântă cade,
În dorinţa lor azur să străbată
Să deschidă-n slavă o frumoasă poartă.

Stanculesc M.

Fumusețea

Copilă gingașă, azi anii nu te-apasă,
Fidel, oglinda-ți spune „ești cea mai frumoasă”,
Ești floare între flori, culoare și parfum,
Întorci priviri spre tine, ești adorată-acum,
Dar e puțin .., poți fi a Cerului Mireasă.

Frumusețea noastră e-atât de trecătoare,
Căci timpul mușcă din grație și culoare…
Culori nealterate găsit-am sub măslini,
Pe fruntea Ta Isuse încoronată-n spini,
Pe Cruce-n Golgota, rubinul ce nu moare.

Doar sufletul se-adapă din frumusețea vie,
Izvorul Jertfei Tale, sfântă bogăție,
Îi înflorești bobocul în Dragoste și dor,
În sfântă părtășie pe muntele Tabor
Cu Tine drag Isuse, cu Moise și Ilie.

Frumusețea sacră, materie divină,
Pe care n-o răstoarnă ochiul pe retină,
Doar ochiul dinăuntru, Duhul Sfânt o prinde,
Este-n dimensiunea Ta, iubit Părinte,
Splendoare dăruită-n cuante de Lumină.

Caută frumusețea care-a venit de Sus,
Ne-a dăruit-o Tatăl în Fiul Său Isus,
Prin El vei fi a Lui, odrasla înfiată,
Vei fi moștenitoare, Îi vei spune „Tată”,
Iubită de Împăratul fără de apus.

Ana Haz