Neliniste in cuib

Text: Deuteronomul 32:1-14

Ca vulturul care-şi scutură cuibul… Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său…” Deuteronom 32:11, 22

Atenţia unui fermier a fost atrasă de o pasăre care era foarte ocupată cu construirea cuibului ei. Din păcate, locul ales pentru aceasta era o grămadă de crengi uscate, de curand tăiate dintr-un copac. Dandu-şi seama că acesta era un loc periculos pentru viitorii ei puişori, fermierul a distrus lucrarea harnicei păsărele. A doua zi, viitoarea mămică a încercat din nou, şi din nou fermierul i-a zădărnicit eforturile. În a treia zi, pasărea şi-a construit cuibul pe o creangă langă uşa bucătăriei fermierului. De data aceasta, fermierul i-a dat un zambet aprobator, lăsand-o în pace. Crengile uscate atat de nesigure de unde el alungase de două ori pasărea, au fost arse cu mult timp înainte ca pasărea să fi scos puişorii.


La fel ca şi creatura aceasta înaripată neştiutoare, vedem de multe ori că planurile noastre sînt zădărnicite şi vieţile noastre uneori dezrădăcinate. Ne întrebăm de ce Dumnezeu trebuie să ne strice cuibul pămantesc pentru care ne luptăm atat de mult şi lucrăm atat de greu ca să-l construim. Dar dacă am putea să vedem lucrurile aşa cum le vede El, am şti că El caută pentru noi un destin mai înalt, un loc cu mai mare siguranţă şi resurse pentru nevoile noastre. Aşa Şi-a condus poporul Său, Israel afară din Egipt, prin pustie, în ţara promisă. El a ştiut unde erau pericolele şi unde era siguranţă adevărată pentru ei.
Oh, dacă am învăţa să ne încredem în Dumnezeu în pasajele întunecoase ale vieţii noastre, cu simplitatea credinţei unui copil, să nu ne îndoim niciodată de înţelepciunea şi de bunătatea Sa, chiar şi atunci cand trebuie să creeze nelinişte în cuibul nostru. – H.G.B.

încrede-te-n Cristos – şi-n clipa
Cand totul pare că-i pierdut,
Aceasta-i slava Lui că face
Chiar ce părea de necrezut.” – Traian Dorz

Adesea cele mai mari bariere ale vieţii devin cele mai mari binecuvîntări ale ei

Painea zilnica

Mi-e sufletul un cuib

Motto: „”Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.””
Romani 10-17.

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Să nu îl bată ploaia, și nici vântul;
Și-n suflet am o pace atât de-adâncă
De când în cuib a poposit Cuvântul.

Aveam în el nenumărate griji mărunte
Și frământări de pofte neîmplinite
Ce izgoneau seninătatea de pe frunte
Mereu umbrită de gânduri otrăvite.

Îmi lipsea odihna și mult lipsita pace
Că-n cuibul meu au poposit pe rând
Și zgripțorul cel mare, lacom și rapace
Și albul porumbel gingaș și blând.

Dar cele vechi s-au dus odată cu durerea,
De când în cuib a poposit Cuvântul;
Și sufletul a vrut să-i curăț încăperea –
Și mi-a cerut să-i primenesc veșmântul.

Așa am scuturat atunci, acele urâciuni
Care îngăduite-n suflet îl întină…
I-am așternut cu drag covor de rugăciuni
Și în ferestre am pus perdele de lumină.

În cuibul meu Cuvântu’ a pus credință
Și l-a-ntărit pe stânca de bazalt
Cu un duh de dragoste și chibzuință,
Și stă sub ocrotirea Celui Preaînalt.
Amin!

Ioan Vasiu