A firii umane iarbă rea

A firii umane iarbă rea, surprinzător, mereu răsare
Din lutu‑acela „polimer” preafrământat de vise‑amare
Şi dor dosit de‑a fi mereu „ceva mai sus”,”un pic mai mare”,
Scuipând un vag răspuns viclean la vreo divină întrebare,
Căci firea aceasta n‑are timp nicicând de‑o sfântă cugetare!
Spre noi, ne ţintuie privirea să nu ne pese a câta oară
Vom zărăsti conduşi de ea ca să rămânem de ocară!

Ne legănăm cu mintea‑n ceaţă, pe aripi moi de fantezie
Că „nu ni‑i traiu în zadar” şi respirăm din ea – sclavie;
Un freamăt plin de nebunie, de fire moartă, totuşi vie,
Cu‑un dor acut de veşnicie, dar claustrat în cel de glie
Şi raze sfinte, obscurate de împătimiri prea înnebuneşti,
Împing trăirea spre o clipă ce trece fără s‑o trăieşti,
Ca‑n chintesenţa existenţei să „faci ce poți”, nu ce voeişti.

Îmbibaţi de siniubire, poftă rea şi nonşalanţă,
Căutăm ranguri şi titluri, toate pentru această viaţă,
Fără pasiune sfântă pentru o slavă mai măreaţă,
Şi viaţa ne surprinde, morţi în ultimă instanţă;
Fără de nădejde vie, har, putere şi credinţă,
Fără raza îndrumătoare – Duhul ce dă cunoştinţă,
„Fără dragoste firească”… dând tribut pe necredinţă!

 Ioan Hapca 

Cugetare

Ziua, noaptea, cuget Doamne cine-am fost si cine sunt…
Cine-ai fost si esti Tu astăzi, pentru mine, Tata Sfânt!
M-a uimește-a Ta – răbdare și adânca îndurare
Și neobosita milă și iubirea-Ți veșnic mare!

Și ma-ntreb smerit, cum spui Tu, că demult ai pregătit
Cea mai -nalta slava-n ceruri, pentru -un păcătos greșit?
Tu pe cel ce se întoarce îl transformi in fiu al Tău
Și-l ajuți ca sa iubească chiar pe-acel ce a fost rău.

Planul Tău de mântuire, zămislit din veșnicii,
Depășește-a mea putere de-a pricepe și gândi.
Ceea ce-ai gătit ca slava, pentru-ai Tai aleși copii,
Are străluciri, ce ochii noștri astăzi ar orbi…

Bunătatea Ta Părinte mai adânca-i decât marea…
Și a Ta înțelepciune mai departe-i decât zarea.
Laudele ce, pe dreptate se cuvin a-ți fi aduse,
Nu pot, fi de niște inimi nesfințiți, a fi spuse.

Strălucirile de aur și de-argint sunt prea sărace
Ca sa poată strălucirea celui Prea Înalt sa-mbrace!
Numai când in ziua slavei ne vei da veșmânt slăvit
Și când suflet, trup și spirit, Tu deplin vei fi Sfințit,

Vom putea cântări plăcute, sa-ți cântam Ceresc Părinte,
Pe altarele de aur sa-ți aducem daruri sfinte.
O, prosterne-ne cu fruntea in cenușă și țărână,
Ca sa poți in ziua ceea, sa ne-nalti prin a Ta mâna.

Trupurile să-Ți aducem, jertfa Ție, cum dorești…
Duhul Sfant să le străbată cu-ale Lui văpăi cerești,
Căci pe-ntreaga noastră viața și ființa Tu ai pus
O pecete- veci neștearsă, și pe ea ai scris – ISUS-

Aurel Cupfer

Inima care arde

„Nu ne ardea inima în noi?” Luca 24:32

Trebuie să învăţăm acest secret al inimii care arde. Dintr-o dată lsus apare înaintea noastră, focul din inimă se aprinde şi avem viziuni minunate; dar apoi trebuie să învăţăm să păstrăm secretul inimii înflăcărate care este gata să treacă prin orice. Ziua monotonă, seacă, mohorâtă, obişnuită, cu îndatoririle și oamenii ei obişnuiţi, este cea care stinge inima înflăcărată, dacă nu am învăţat secretul rămânerii în lsus.

Multe dintre suferinţele prin care trecem noi, creştinii, vin nu ca urmare a păcatului, ci deoarece nu cunoaştem legile propriei noastre naturi. De exemplu, singurul test pentru a afla dacă trebuie să-i permitem unei emoţii să ne cuprindă este să vedem care va fi rezultatul acelei emoţii. Vezi care sunt concluziile logice şi, dacă rezultatul este ceva condamnabil in ochii lui Dumnezeu, nu-i permite să te cuprindă.

Dar dacă este o emoţie aprinsă de Duhul lui Dumnezeu şi tu nu laşi ca acea emoţie să-ţi cuprindă viaţa, ea va provoca o reacţie la un nivel inferior. Aşa se întâmplă cu oamenii sentimentali. Cu cât este emoţia mai înaltă, cu atât va fi şi degradarea mai mare dacă emoţia nu este trăită la nivelul corespunzător. Dacă Duhul lui Dumnezeu a mişcat inima ta, fă cât poţi de multe lucruri inevitabile, indiferent care ar fi consecinţele. Nu putem rămâne pe Muntele Transfigurării, dar trebuie să ne supunem luminii pe care am primit-o acolo, trebuie s-o transpunem în practică. Când Dumnezeu îţi dă o viziune, mergi înainte în acea direcţie, indiferent cât te-ar costa.

„Noi nu putem aprinde când vrem

Focul din inima noastră,

Duhul vorbeşte sau stă în tăcere.

Sufletul nostru rămâne în taină;

Dar planurile făcute în ore de cugetare

Pot fi împlinite în ceasuri întunecate.”

Oswald Chambers

Cugetare

Gânduri, sentimente, fapte,
Lucruri dragi și trecătoare,
Cum să fac cu ele oare
Ca în trecerea prin „noapte”
Să le fac nemuritoare
Și în „Zori” să-audă șoapte
Dulci și îmbucurătoare?

O, le fac pe toate roabe
Ascultării de Hristos,
Lepădând orice „podoabe”
Și comori de-aici de jos,
Ca să-adun câteva „boabe”
În „Grânarul” luminos…

Ioan Hapca

Trece ambulanța

Trece ambulanța, trece cu grăbire.
A ieșit în poartă Ghiță-al lui Prâsnel:
— Unde-o merge oare, nu aveți vreo știre,
Nu știi tu, Florico? Și nici tu, Ionel?
— Ehei, nene Ghiță, pe așa căldură
Și mai e și gripa asta blestemată!
Poate lelea Ana, aia rea de gură –
C-auzii că zace, neagră și umflată.
— Poate moș Dominte, că-i bătrân săracul
Și de-o vreme-o ține numai într-o criză,
Nici nu-i trece pieptul, că îl ia stomacul –
Să-l ia la „urgențe”, n-ar fi o surpriză.
Și așa nea Ghiță n-a aflat prea multe;
Floarea-și amintește că-i aluatul copt,
Iar Ionel pornește repede s-asculte
Știrile la radio, că-i trecut de opt.

***
Trece ambulanța, trece cu viteză,
Un bolnav așteaptă pe un colț de pat
Și spre cer întinde brațul și-o proteză,
Geme de durere, geme speriat.
— Lasă, măi tătuță, c-o să fie bine –
Spun ai lui cu milă, ca să îl mângâie;
Dar bolnavul nostru nu se poate-abține
Și abia șoptește: — Dacă n-o să fie?…
Nimeni nu-ndrăznește mai departe-a merge,
Întrebarea-i gravă și răsună greu;
Doar o bătrânică lacrimile-și șterge:
— Dacă nu te vindeci, pleci la Dumnezeu.
— Dumnezeu? Dar oare o să mă primească?
— Ei, tătuță, lasă, nu gândi așa,
Nu lăsa pe nimeni ca să te mâhnească,
Unde merge lumea, mergi și dumneata!

***
Trece ambulanța, nimeni nu se roagă –
Au cu toți probleme simple sau mai grele;
Când nu gemi în chinuri și ți-i lumea dragă,
De ce-ai rupe firul, să gândești la rele?
Întrebări, opinii despre altă lume,
Despre ce e omul – strică ambianța;
De se-aud știri rele, se mai iau cu glume,
De mai moare unul, a rămas speranța
Că ne priveghează vesel dintre nori.
Gânduri negative sunt acelea care
Ne mai cercetează, ne mai dau fiori…
Alungăm fiorii și păstrăm distanța
De-orice socoteală, de-orice cugetare
Ce-ar aduce-n minte gândul de plecare.
Ne petrecem viața ca din întâmplare…
Doar din vreme-n vreme trece ambulanța.

Viorica Mariniuc