Chemarea la o relaţie personală

“Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” Matei 5:41

Esenţa învăţăturii Domnului nostru este că relaţia pe care El o cere este imposibilă dacă El nu Şi-a făcut lucrarea Sa supranaturală în noi. Isus Cristos cere să nu existe nici cea mai mică urmă de resentiment – nici măcar suprimat – în inima unui ucenic, atunci când se confruntă cu tirania sau nedreptatea. Nici un entuziasm nu va rezista la tensiunea pe care o pune Isus Cristos asupra lucrătorului Său. Un singur lucru va rezista, şi anume relaţia personală cu El, relaţie care a trecut prin cuptorul Său purificator până când n-a mai rămas decât un singur scop: “Sunt aici pentru ca Dumnezeu să mă trimită unde vrea El. Orice alt lucru se poate înceţoşa, dar această relaţie cu Isus Cristos nu trebuie să se înceţoşeze niciodată.

Predica de pe munte nu este un ideal, ci este o declaraţie a ceea ce se va întâmpla în mine după ce Isus Cristos va fi schimbat înclinaţia mea naturală şi va fi pus în mine o înclinaţie asemănătoare cu a Lui. Isus Cristos este singurul care poate împlini Predica de pe munte.Dacă vrem să fim ucenici ai Lui Isus, trebuie să fim făcuţi ucenici în mod supranatural; cât timp noi ne-am fixat ca scop să fim cu orice preţ ucenicii Lui, putem fi siguri că nu suntem. “Eu v-am ales.” Aşa începe harul Lui Dumnezeu. Este o constrângere de care nu putem Scăpa; putem să nu ascultăm de ea, dar nu o putem genera.

Suntem atraşi prin harul Său supranatural şi nu putem niciodată spune unde a început lucrarea Sa. Acţiunea prin care Domnul face un ucenic este supranaturală. El nu zideşte pe nici o capacitate naturală. Dumnezeu nu ne cere să facem lucrurile care sunt uşor de făcut în mod natural; El ne cere să facem numai lucrurile pentru care suntem în chip desăvârşit potriviţi să le facem prin harul Său – şi aici apare întotdeauna şi lucrarea crucii.

Oswald CHAMBERS

A coborât ca Jertfă vie

Pe drumul crucii înlăcrimat,
Păşesc şi astăzi cu durere.
Aud vacarmul de altădat’,
Strigătul inimii în tăcere.

Ca om sărman şi-al nimănui,
La moarte L-a trimis poporul.
N-au crezut că-I Fiul cerului,
Şi Domn al Domnilor, El, Mielul.

El, Fiul Lui Dumnezeu Cel sfânt,
A coborât ca Jertfă vie,
Ne-a lăsat Noul Legământ
Şi o Cale spre veşnicie.

Te cheamă azi din căi bizare,
Isus, Cel jertfit, Emanuel,
Să vii la El pe sfânta Cale,
Că mult ne-a iubit Tatăl din cer!

Maria Șopț 

Este viu cu-adevărat…

S-a întunecat pământul, stâncile s-au despicat,
Când Isus pe lemnul crucii, cu glas tare a strigat:
-Eli Lama Sabactani, pentru ce M-ai părăsit,
Îmi încredințez suflarea, în mânaTa, o Tată sfânt!

Și s-au desfăcut morminte, morții sfinți au înviat,
Au intrat toți în cetate și la mulți s-au arătat,
Și s-a rupt perdeaua-n Templu, și sutașul a grăit:
-Cu adevărat Acesta este, Fiul Celui veșnic Sfânt!

Și l-au îngropat pe Domnul, in mormântul din grădină,
Pe Acel ce-a suferit, pentru-a lumii întreagă vină,
-Doamne, ne-am adus aminte, când a zis că va-nvia,
Pune strajă la mormânt, toată noaptea ca să stea!

Au rostit preoți de seamă, farisei către Pilat,
După ziua pregătirii, au întrat cu toți la sfat:
-Să păziți cu vrednicie, piatra să o prăvăliți,
Să rămâneți cum puteți, pe Isus să îl păziți,

Au pecetluit mormântul, cum le-a poruncit Pilat,
Strajă lângă piatra pusă, zi și noapte ei au stat,
Dar cuvântul Celui veșnic, care a întocmit uscatul,
A trimis de sus un înger, și-a cutremurat pământul,

Era înger sol din ceruri, care groapa a deschis:
-Nu vă temeți, căci e viu, după cum El cum a promis,
Să veniți ca să vedeți, locul unde a zăcut,
Cel ce este învierea, boldul morții, El a rupt!

S-au cutremurat ostașii, au căzut ca niște morți,
Iar femeile în grabă, au dus vestea în sat la toți:
-Este viu ne-a spus un înger, a înviat Isus Mesia,
Duceți vestea învierii, la acei din Galileea,

Spuneți tuturor să știe, a înviat dintre morminte,
El Hristos Lumina lumii, a împlinit a Lui cuvinte,
A înviat Samariteanul, care morții i-a înviat,
Iar la cei flamanzi și orbi, pâine și vedere a dat,

La orfani le-a fost o mamă, pe bolnavi a vindecat,
Pe Tabita și pe Lazăr  dintre morți i-a ridicat,
A iubit întreaga lume, pentru ea viața și-a dat,
Azi e viu în veci trăiește, Este viu cu-adevarat.

Floarea Ferghete 

Chemarea la o relaţie personală

“Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” Matei 5:41

Esenţa învăţăturii Domnului nostru este că relaţia pe care El o cere este imposibilă dacă El nu Şi-a făcut lucrarea Sa supranaturală în noi. Isus Cristos cere să nu existe nici cea mai mică urmă de resentiment – nici măcar suprimat – în inima unui ucenic, atunci când se confruntă cu tirania sau nedreptatea. Nici un entuziasm nu va rezista la tensiunea pe care o pune Isus Cristos asupra lucrătorului Său. Un singur lucru va rezista, şi anume relaţia personală cu El, relaţie care a trecut prin cuptorul Său purificator până când n-a mai rămas decât un singur scop: “Sunt aici pentru ca Dumnezeu să mă trimită unde vrea El. Orice alt lucru se poate înceţoşa, dar această relaţie cu Isus Cristos nu trebuie să se înceţoşeze niciodată.

Predica de pe munte nu este un ideal, ci este o declaraţie a ceea ce se va întâmpla în mine după ce Isus Cristos va fi schimbat înclinaţia mea naturală şi va fi pus în mine o înclinaţie asemănătoare cu a Lui. Isus Cristos este singurul care poate împlini Predica de pe munte.Dacă vrem să fim ucenici ai Lui Isus, trebuie să fim făcuţi ucenici în mod supranatural; cât timp noi ne-am fixat ca scop să fim cu orice preţ ucenicii Lui, putem fi siguri că nu suntem. “Eu v-am ales.” Aşa începe harul Lui Dumnezeu. Este o constrângere de care nu putem Scăpa; putem să nu ascultăm de ea, dar nu o putem genera.

Suntem atraşi prin harul Său supranatural şi nu putem niciodată spune unde a început lucrarea Sa. Acţiunea prin care Domnul face un ucenic este supranaturală. El nu zideşte pe nici o capacitate naturală. Dumnezeu nu ne cere să facem lucrurile care sunt uşor de făcut în mod natural; El ne cere să facem numai lucrurile pentru care suntem în chip desăvârşit potriviţi să le facem prin harul Său – şi aici apare întotdeauna şi lucrarea crucii.

Oswald CHAMBERS

Opreşte-te o clipă

Opreşte-te o clipă tu, suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– crezi tu că este Moarte?
da, nu poţi să nu crezi
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!

De crezi că este moarte şi vezi că-i pentru toţi,
ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!

Opriţi-vă o clipă voi, fraţi, şi voi, surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă-vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– De n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iadu-l moşteniţi.

De-aici din faţa Crucii voi nu mai sunteţi voi,
nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!

Traian Dorz

De ce să rămâi în sclavie

“Domnul Dumnezeul tău îi va aduce înapoi pe robii tăi şi va avea milă de tine, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăştia El” (Deuteronom 30.3)

Chiar şi poporul lui Dumnezeu poate să se vândă pentru a fi rob al păcatului. Acesta e un fruct amar, rod al unei rădăcini foarte amare. Ce sclavie este aceea a unui copil al lui Dumnezeu vândut păcatului, în lanţurile lui Satan, lipsit de slobozenie, de puterea de rugăciune, de bucuria în Dumnezeul său! Să luăm seama să nu cădem într-o astfel de robie; dar, dacă suntem intraţi în ea, să nu disperăm.

Nu putem rămâne prinşi în sclavie pentru totdeauna. Preţul plătit de Domnul Isus pentru răscumpărarea noastră este prea mare pentru ca El sa ne lase în mâinile vrăjmaşului. Dar calea slobozeniei este: “Întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău”! Acolo unde am găsit pentru prima oară mântuirea, o vom găsi şi a doua oară: la picioarele crucii, mărturisindu-ne păcatul, vom găsi iertare şi izbăvire. Apoi “să ascultăm de glasul Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima şi din tot sufletul nostru, în tot ce ne porunceşte” şi robia noastră va înceta. Duhul abătut şi întristarea sufletului se spulberă – de îndată ce părăsim idolii şi ne plecăm smeriţi înaintea Dumnezeului celui viu. De ce să rămânem robi? Să ne însuşim, fără întârziere, dreptul de copii ai lui Dumnezeu, ieşind astfel din exil.

Charles Spurgeon