De ce?

De ce tot plângi, când poți să râzi?
De ce tot râzi și nu mai plângi?
De ce cobori, când El te vrea
Mai sus, nu-n vale, ci pe stânci?

De ce tot cari poveri de griji?
De ce rănești când ești rănit?
De ce tot mori și nu trăiești
Recunoscând că ești iubit?

De ce tot stai și nu te duci?
De ce alergi în sens contrar?
De ce mai îndoielnic ești,
Când totul strigă: „Mai e har!”?

De ce cedezi și nu aștepți?
De ce aștepți, când nu e timp?
De ce timid și înfricat
Renunți în orice anotimp?

De ce tot lupți și cazi înfrânt?
De ce nu-nveți corect să lupți?
De ce rămâi blocat în drum,
Privind la munții tăi abrupți?

De ce întrebi, când ai răspuns?
De ce Îl negi, când L-ai văzut?
De ce nu crezi, când ești atins,
Și să nu cazi ai fost ținut?

De ce ești tu cum nu e El?
De ce El e cum nu ești tu?
De ce spui NU, când El e DA?
De ce spui DA, când El e NU?

De ce e bun? … Așa e El!
De ce ești cine ești mereu?
Decide promt de azi să fii
Un om trăind cu Dumnezeu.

 Lucian Cazacu 

Acum crezi?

„De aceea credem…” „Acum credeţi? ” le-a răspuns Isus.

Ioan 16:30-31

„Acum credem.” Dar Isus îi întreabă: „Credeţi?… Iată că vine ceasul când… Mă veţi lăsa singur“. Mulţi lucrători creştini L-au lăsat pe Isus Cristos singur şi au intrat în lucrare dintr-un sentiment al datoriei sau dintr-un sentiment al necesităţii izvorât din propria lor gândire. Motivul pentru care facem acest lucru este absenţa vieţii de înviere a lui Isus.

Sufletul nostru a pierdut legătura strânsă cu Dumnezeu, deoarece s-a încrezut în propria lui înţelegere religioasă. Acesta nu este un păcat deliberat, care să fie pedepsit, dar când cineva îşi dă seama că şi-a îngrădit propria înţelegere cu privire la Isus Cristos, provocându-şi, astfel, nedumeriri, suferinţe şi dificultăţi, trebuie să se întoarcă înapoi cu ruşine şi pocăinţă.

Trebuie să ne bazăm mult mai mult pe viaţa înviată a lui Isus, să ne formăm obiceiul de a raporta totul la El; dar, în loc să facem acest lucru, noi luăm decizii după propria noastră judecată şi apoi Îl rugăm pe Dumnezeu să le binecuvânteze. El nu poate face aşa ceva, lucrurile respective nu ţin de domeniul Lui, nu au nimic de-a face cu realitatea. Dacă facem ceva doar din sentimentul datoriei, prin aceasta înălţăm un standard care concurează cu Isus Cristos. Devenim o „persoană superioară” care spune: „în situaţia aceasta trebuie să fac cutare şi cutare lucru”. Punem pe tron sentimentul datoriei în locul vieţii înviate a lui Isus. Nu ni se spune „să umblăm în lumina” conştiinţei sau a sentimentului datoriei, ci „să umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină”. Când facem ceva din sentimentul datoriei, este uşor să le explicăm altora motivele acţiunilor noastre. Dar când facem ceva din ascultare de Domnul, nu există nici o explicaţie; de aceea un sfânt poate fi ridiculizat cu uşurinţă.

Oswald Chambers