Când zici…

Când zici crezare, crez, credință…
Ce-ți zice-adâncul din ființă
Și înspre ce te îndeamnă oare?
Fiindcă, ce valoare are
O vorbă când nu-i conștiință
De consacrare în lucrare?

Când zici credință, crez, crezare…
Mai simți imboldu-acela care,
Făcând tot ce îi stă-n putință
Produce fapte prin credință,
Înaintând fără încetare
Din biruință în biruință?

Când zici crezare, crez, credință…
Dai tu cuvântului valoare
Lipind credința de voință
Și-ți pui întreaga ta ființă,
În slujba Slavei viitoare,
Ca pe suprema ta dorință?!

Când zici credință, crezi tu oare
Că prin aceasta ai biruință
Spre slava vieții viitoare
Și forța ei transformatoare,
Transformă dar a ta ființă
În „Chip” și în „asemănare”
Cu Cel ce totul înființă?!

Când zici crezare, crez, credință…
Te arde-un dor de închinare
Ce înflăcărează a ta ființă,
Sau spui, lipsit de elocință
Și dor adânc de confirmare,
O vorbă fără chibzuință,
Din inimă nepăsătoare…?!

La ce bun spui… când n-ai dorință
În inimă de consacrare?!
Când crezi, dovada-i prin căință
Și ea transformă a ta ființă…
Iar vorba „cred” e ceva mare,
N-o spui cu ușurință,
Ci ca pe-o sfântă proclamare!

* * * * * * * * * *
Rostim adeseori „credință”
Dar rareori avem voință
Să dovedim prin pocăință,
Din biruință în biruință,
Al nostru crez și năzuință!

* * * * * * * * * *
Să facem dar o juruință
De a vorbi cu chibzuință
Plinind oricare vorbuliță
Și dovedind cu stăruință
Că-avem un crez plin de voință
Și de supremă năzuință
Din biruință în biruință
Să ne împlinim sfânta cerință.

Ioan Hapca