Programul credinţei

“Crezi lucrul acesta?” loan 11:26

Marta credea în puterea pe care o avea Isus Cristos, credea că, dacă ar fi fost prezent, El ar fi putut să-i vindece fratele; de asemenea, ea credea că Isus era într-o legătură deosebit de strânsă cu Dumnezeu si că orice I-ar cere El, Dumnezeu ar face. Dar ea avea nevoie de o apropiere şi mai mare de Isus. Programul credinţei Martei îşi avea împlinirea în viitor, dar Isus a continuat să o conducă până când credinţa ei a devenit un bun personal, care s-a transformat treptat într-o moştenire specifică: “Da, Doamne… cred că Tu eşti Cristosul…”

Există ceva asemănător în felul în care Dumnezeu lucrează in tine? Te învaţă Isus să ai o apropiere personală de El? Lasă-L să insiste asupra acestei întrebări: “Crezi tu lucrul acesta?” Te confrunţi cu îndoieli în viaţa ta? Ai ajuns, ca Marta la un stadiu în care credinţa ta teoretica este pe cale să se transforme într-o credinţă personală? Acest lucru poate avea loc doar când o problemă personală aduce conştienţa nevoii noastre personale.

A crede înseamnă a te consacra. În credinţa mentala sau teoretica eu mă consacru şi resping orice nu are legătură cu acea consacrare. In domeniul credinţei personale mă consacru din punct de vedere moral acestei căi a încrederii şi refuz să fac orice compromis; iar în domeniul unei încredinţări specifice mă predau, din punct de vedere spiritual, lui Isus Cristos şi mă hotărăsc să mă las condus numai de Domnul în lucrul respectiv.

Când stau faţă în faţă cu Isus Cristos şi El îmi spune: “Crezi lucrul acesta?”, credinţa mea se dovedeşte a fi la fel de naturală ca şi respiraţia şi sunt uimit că am putut fi atât de necugetat, încât să nu mă încred în El mai dinainte.

Oswald CHAMBERS

Încercarea credinţei

“… credință cât un grăunte de muştar…” Matei 17:20

Trăim cu ideea că Dumnezeu ne răsplăteşte pentru credinţa noastră și poate că asa este la început: dar noi nu câştigăm nimic prin credinţă, ci credinţa ne aduce într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi-I dă Lui posibilitatea să lucreze în noi. Dumnezeu trebuie să distrugă mereu baza experienţei tale, dacă eşti un copil al Lui, pentru a le aduce în contact direct cu El. Dumnezeu vrea să înţelegi că trebuie să trăieşti o viaţă de credinţa, nu o viaţă de exaltare sentimentală datorată binecuvântărilor pe care ţi le-a dat. La început, viaţa ta de credinţă a fost limitată şi intensă, fixată in jurul unei mici fărâme însorite de experienţă care avea în ea atât raţiune, cât şi credinţă şi care era plină de lumină şi dulceaţă. Apoi Dumnezeu Şi-a retras binecuvântările Sale de care erai conştient, ca să te înveţe să umbli prin credinţă. Valorezi mai mult pentru El acum decât în zilele de încântare conştientă şi mărturie exaltată.

Credinţa, prin însăşi natura ci, trebuie încercată; adevărata încercare a credinţei nu constă în faptul că ne e greu să ne punem încrederea
în Dumnezeu, ci în faptul că trebuie să se limpezească in minţile noastre caracterul lui Dumnezeu. Credinţa, pentru a fi pusă în practică, trebuie să treacă prin perioade de izolare de nedescris. Nu confunda niciodată încercarea credinţei cu disciplina obişnuită a vieţii. Multe dintre lucrurile pe care noi le numim încercări ale credinţei sunt coasecinţele inevitabile ale faptului că trăim.

Credinţa bibilica este credinţa în Dumnezeu în ciuda a tot ceea ce I se opune Lui – “Voi rămâne credincios caracterului lui Dumnezeu, orice ar face El” ..Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El” – aceasta este cea mai sublimă declaraţie a credinţei din toată Biblia (vezi Iov 13:15)

Oswald CHAMBERS

Miracolul credinţei

“Învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare” 1 Corinteni 2:4

Pavel a fost un învăţat şi un orator de prim rang; el nu vorbeşte dintr-o umilinţă nedemnă, ci spune că ar umbri puterea lui Dumnezeu dacă, atunci când predică Evanghelia, i-ar impresiona pe oameni prin “vorbirea lui strălucită”. Credinţa în Isus este un miracol produs numai prin puterea Răscumpărării, nu printr-o vorbire impresionantă, nu prin insistenţă şi succes, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.

Puterea creatoare a Răscumpărării vine prin predicarea Evangheliei, dar niciodată nu se datorează personalităţii predicatorului. Adevăratul post al predicatorului ar trebui să fie nu abţinerea de la mâncare, ci abţinerea de la oratorie, de la a face impresie printr-un stil ales de exprimare, de la orice ar putea împiedica prezentarea Evangheliei lui Dumnezeu. Predicatorul este acolo un reprezentant al lui Dumnezeu – “ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi”.

El este acolo ca să prezinte Evanghelia lui Dumnezeu, nu idealuri umane. Dacă oamenii vor să fie mai buni doar datorită predicării mele, ei nu se vor apropia niciodată de Isus Cristos. Tot ceea ce mă măguleşte în predicarea Evangheliei va sfârşi prin a face din mine un trădător al lui Isus; împiedic puterea creatoare a Răscumpărării Lui să-şi facă lucrarea.

“Şi după ce voi fi înălţat…. voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”

Oswald CHAMBERS

Perseverenţa credinţei

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele.”

Apocalipsa 3:10

Perseverenţa înseamnă mai mult decât răbdare. Viaţa unui sfânt este în mâna lui Dumnezeu ca arcul şi săgeata în mâna unui arcaş. Dumnezeu ţinteşte spre ceva ce sfântul nu poate să vadă şi El întinde arcul, iar credinciosul spune în repetate rânduri: „Nu mai rezist”. Dumnezeu nu ţine cont de aceasta: El continuă să întindă arcul până când ţinta Lui este la vedere şi apoi lasă săgeata să zboare. Încrede-le în mâna lui Dumnezeu. Pentru ce anume ai nevoie de perseverenţă în viaţa la acum? Menţine legătura cu lsus Cristos prin perseverenţa credinţei. „Chiar de mă va ucide, voi nădăjdui în El” ( Iov 13:15. KJV).

Credinţa nu este un sentiment patetic, ci o încredere solidă, tare, zidită pe faptul că Dumnezeu este dragoste sfântă. Nu poţi să îl vezi acum, nu poţi să înţelegi ce face, dar Îl cunoşti pe El. Ruina apare atunci când nu există acel echilibru mental care vine din înrădăci­narea în adevărul veşnic că Dumnezeu este dragoste sfântă. Credinţa este efortul eroic al vieţii tale, te arunci cu o încredere deplină în braţele lui Dumnezeu.Dumnezeu a riscat totul în lsus Cristos pentru a ne mântui; acum vrea ca noi să riscăm totul punându-ne toată încrederea în El. Există domenii în care acea credinţă nu a lucrat încă în noi – locuri neatinse de viaţa lui Dumnezeu. În viaţa lui lsus Cristos nu au existat astfel de locuri şi nu ar trebui să existe nici în viaţa noastră.

„Şi viața veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine.” Viaţa veşnică înseamnă, în realitate, o viaţă care se poate confrunta cu orice îi este menit să se confrunte, fără a se clătina. Dacă adoptăm acest mod de a vedea lucrurile, viaţa devine o mare aventură, o posibilitate glorioasă de a vedea lucruri minunate tot timpul. Dumnezeu ne disciplinează pentru a ne aduce în locul central al puterii.

Oswald Chambers

Poemul Deborei

– în versuri albe –
Judecãtori 5
Binecuvântaţi pe Domnul
căpitani viteji ai rugăciunii
luptând pe baricada credinţei
pentru victoria Noului Israel!
Luaţi aminte, împăraţi,
şi voi, guvernatori ai lumii!
Ascultaţi cântarea mea
voi, domnitorilor,
ca să învăţaţi a-L lăuda
pe Domnul domnilor şi Regele regilor!
Cu alăuta inimii
şi cu harpa sufletului meu
vreau să-I cânt numai Domnului,
da, numai Lui,
pentru că El este vrednic de laudă.
Doamne,
Tu ai pornit din Seir
străbătând câmpia Edomului,
munţii şi dealurile Neamurilor
ca să faci dreptate poporului Tău.
Munţii s-au clătinat înaintea Ta,
dealurile au luat-o la fugă.
Chiar şi Sinaiul s-a mişcat
şi norii au turnat cu găleata.

Când drumurile cele vechi şi drepte
stăteau părăsite
şi mulţi dintre noi băteam cărările strâmbe
Tu ai venit să faci dreptate
s-alungi duşmanii din noi,
să ne deschizi ochii pentru Împăratul
numit  Adevăr şi pentru împărăţia
numită Iubire.
Când rugăciunile căpitanilor erau fără putere,
fără credinţă şi zel,
Te-ai ridicat Tu să mijloceşti pentru noi,
ca o mamă în Noul Israel.
Când dumnezeii străini
scoteau din inimile noastre
război peste război
şi, la porţile noastre,
rânjeau păzitorii vicleni ai minciunii,
Tu ai venit să proclami Adevărul
nu prin scut, nici prin suliţă,
ci printr-o cruce nălţată
în afara Cetăţii.

Toţi cei ce-L iubiţi pe Domnul
ieşiţi din cetăţuile gândurilor rebele
şi veniţi, sus pe culme,
la Cel ce Se roagă şi-acum pentru voi!
Inima mea se îndreaptă spre voi,
căpitani ai rugăciunii,
porniţi la atac mână în mână cu Prinţul divin!
Voi care călăriţi nu pe caii cei mândri
ai Neamurilor, ci pe măgăriţele albe
ale candorii şi slujirii umile,
voi care staţi pe covoarele oferite
drept aşternut al picioarelor Lui,
cântaţi, cântaţi pe drumul vostru
şi pregătiţi oriunde, în inimi pustii,
calea Domnului meu!

Arcaşii cei iscusiţi ca şi tânărul David
să cânte binefacerile divine
pentru toţi goliaţii ucişi.
Poporul Domnului să coboare
la porţile Locuinţei Morţilor
şi să lupte împotriva lor
cu arcul rugăciunii stăruitoare!
Trezeşte-te, Debora, din nou!
Aprinde flacăra vegherii
şi-a cântului înflăcărat
pentru Regele nostru!
Scoală-te, Barac, din somn,
din somnul nepăsării!
Suntem în Ghetsimani,
încolţiţi, trântiţi dar nu omorâţi.
Mulţi robi de război te aşteaptă.
Te scoală, Barac, măcar tu
şi vino de partea biruitorilor,
a celor ce nu cârtesc,
ci merg înainte spulberând pe rebeli şi tirani
pentru biruinţa finală!
La râuri ce curg fără nume
s-au luat mari hotărâri
în părtăşii ce s-au scris pentru cer,
pentru eternitate.
Dar unii au rămas în staulul lor …
Aţi vrut să ascultaţi numai
behăitul turmelor ?
La pâraiele lui Ruben,
a întâiului născut din Israel,
din Noul Israel,
vitejii rugăciunii şi cei ce mânuiesc
sabia Cuvântului
s-au sfătuit cu Tatăl.
Galaadul comodităţii nu şi-a părăsit locuinţa.
Negustorii lui Dan, pe corăbii,
şi-au văzut de afacerile lor.

Aşer a stat fericit, în odihnă,
pe Limanul ne-implicării
şi-al scuzei ce-nşeală pe mulţi:
„De ce să mă bag tocmai eu ?”
Dar Zabulon nu şi-a iubit viaţa
şi tocmai de aceea a câştigat biruinţa.
Neftali, deşi în câmpie,
s-a ridicat totuşi la înălţimile luptei.
Cel slab a fost tare
şi împăraţii duşmani s-au luptat în zadar.
Frica şi spaima cea oarbă
au fost spulberate în vânt.
Grija de ziua de mâine,
violenţa de orice natură,
sărăcia luată drept virtute
s-au coborât de pe cai învinse
de vitejii rugăciunii.
Aceştia luptau din ceruri
ca cetăţeni ai Împărăţiei eterne.
Roiuri de stele unite în cânt
au trimis săgeţi de raze
în duşmani, printre nori, spre pământ.
Sisera, tiranul de gând şi de visuri,
pe pârâul Chison e din nou aruncat.
Din vremuri străvechi
acest râu e acelaşi.

Călcaţi în picioare oştirea de duhuri
şi aruncaţi-o-n pârâul Chison.
Dar cei ce nu vor să lupte,
s-ajute lucrarea Îngerului,
vor fi ca Meroza,
lipsiţi de binecuvântarea cerească
şi vor fi mereu apăsaţi
de blestemul neînduplecat al Legii.

Mai dă-ne Doamne şi astăzi
surori ca Iael!
Ea dându-i o cană de apă,
şi lapte, şi unt,
prin fapta-i vitează aprinse cărbunii
pe capul duşmanului.
O şansă-n plus sau … o salvare ?
Dar văzându-l împietrit de oboseală
a luat ţăruşul dreptăţii
şi l-a lovit cu ciocanul cuvântului sfânt
care poate sfărma oricare stâncă.
Căci numai atunci avem biruinţa
când mintea ajunge sub controlul Îngerului
şi gândul cel rău este sfărâmat
ca şi capul lui Sisera.

Pe fereastră, printre zăbrele,
mama lui Sisera mai speră şi azi
să-i vină fiul acasă.
Dar de unde să mai vină
când el a terminat-o cu viaţa de duşman
al Adevărului şi gândul şarpelui din el
a fost răpus de viteaza Iael ?
„Pentru ce zăboveşte ?”,
se-ntreabă mama îngrijorată.
Mama lui Sisera, pe toate meridianele,
se-ntreabă la fel totdeauna:

„De ce nu vine carul biruinţei lui ?”
Ea nu ştie că fiul ei este înfrânt
înainte de începerea luptei.
Şi-şi face iluzii acum:
„Negreşit prada i-e mare
şi n-au timp destul s-o împartă!”

Dar adevărata pradă,
împărţită cu „cei mari”
şi care la început au fost
atât de mici şi smeriţi,
este a Îngerului
care nu S-a cruţat pe Sine
iubindu-ne „atât de mult”.
Ai Lui sunt băieţii şi fetele credincioase,
ale Lui sunt hainele neprihănirii
care n-au nevoie să fie vopsite
de ochii lumii.
Ale Lui sunt hainele cusute la gherghef
cu-atâta migală şi dăruire
de vitejii luptători
de pe frontul rugăciunii şi al slujirii.

Biruitorul Neamurilor
se-ntoarce la noi.
Carul Lui, să ştiţi, nu zăboveşte.
Atunci cei ce-L iubesc cu-adevărat
vor eclipsa soarele
pe cerul Împărăţiei eterne.
Arată-Te, Înger, din nou
şi dă-ne odihna promisă!

Corneliu Livanu

Scos din moartea spirituală

“Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu!” (Ezechiel 37.13)

Aceia dintre cei morţi sufleteşte faţă de Dumnezeu care primesc învierea prin naşterea din nou, recunosc desigur mâna lui Dumnezeu şi într-o înviere asemănătoare a trupului lor. Învierea sufletului faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi însemnată schimbare la care un om poate fi supus, ca să fie scos din mormântul morţii duhovniceşti şi adus la lumină, viaţă şi libertate. Nimeni altul nu poate face o astfel de lucrare, decât numai Dumnezeul cel viu, Domnul şi dătătorul vieţii. Cât despre mine, îmi amintesc cum eram culcat în această vale cu oase tot atât de uscate ca şi mine. Binecuvântată să fie ziua când harul liber şi suveran L-a trimis pe omul lui Dumnezeu ca să prorocească şi pentru mine. Slavă Domnului pentru trezirea care a lucrat-o El în aceste oase uscate prin cuvântul credinţei. Binecuvântat să fie şi mai mult acel suflu ceresc din cele patru vânturi care mi-a dat viaţa. Într-adevăr, Domnul este Dumnezeul cel viu, căci El m-a adus la viaţă. Chiar viaţa mea cea nouă cu suferinţele şi necazurile ei, este dovada strălucitoare că Domnul este acela care omoară şi învie. Numai El este Dumnezeu. El este tot ce este măreţ, frumos şi glorios, şi din adâncul fiinţei mele îl ador, pe El, cel mai măreţ “Eu sunt”. Toată slava fie sfântului Său Nume. Eu îl voi lăuda toată viaţa mea.

Charles Spurgeon