Mi-e dor!

Mi-e dor de Tine, cât de dor!
Mi-e dor de-al vieții scump Izvor!
Mi-e dor de atingerea de sus,
Mi-e dor de vorba Ta, Isus!

Mi-e dor de țara din înalt,
Mi-e dor de malul celălalt,
Mi-e dor să stau cu Tin’ mai mult,
Tu să-mi vorbești, eu să Te-ascult.

Mi-e dor de tot ce faci, mi-e dor!
Mi-e dor de-al îngerilor cor!
Mi-e de modul cum ades
Mi-ai spus că și eu sunt ales.

Mi-e dor de umplerea cu har,
Mi-e dor de-al Duhului Tău jar,
Mi-e dor să cânt cum n-am cântat
Demult un cântec inspirat.

Mi-e dor, mi-e dor, știi bine acum!
Mi-e dor să fim pe același drum,
Mi-e dor și n-am alt dor decât
Pe Tine să te am și-atât.

Lucian Cazacu 

Chiar mii de jertfe-ar fi puține

Chiar mii de jertfe-ar fi puține să-Ți aduc zilnic la altar,
Ce-ar fi aceasta pentru Tine la cât de mare e-al Tău har?

Chiar munți de aur și rubine de Ți-aș aduce acum în dar,
N-ar egala atâta bine cât mi-ai făcut Tu la Calvar.

Chiar de mi-aș înfrâna tot trupul, și chiar de-ar fi să-mi fie ars,
Nu aș putea plăti cu lutul tot ce-a-nsemnat păcatu-mi șters.

Chiar ani la rând dacă aș plânge, și-o viață de m-aș tângui,
N-aș stinge lacrima de sânge ce-a curs pentru a mă mântui.

Sub inspirația-Ți divină, ocean de psalmi aș vrea să-Ți scriu,
Să vadă toți a Ta lumină și-n cor să strige că ești viu.

Să cânt cântări din cer trimise cu har să sfarme orice zid,
De Duhul Sfânt să fie aprinse cum mai de mult cânta David.

Să se arate aurora, să se topească negrii nori,
Să cânte iarăși ca Debora, mulțimea de biruitori.

Ce minunat ești Tu, Isuse, ce măreții te înconjoară,
Ce bucurii ne-aduci aicea când slava cerului coboară.

Ce mângâieri ne lași în suflet când treci, o, Doamne printre noi,
Cum ne îndrumi al nostru umblet și cât de bun ești Tu cu noi.

Ce alinare, ce iubire, e Rege sfânt privirea Ta,
Ce dar, ce mare mântuire ai scris cu sânge-n Golgota.

Ce sfântă binecuvântare ești pentru noi că ne primești,
Că dăruiești oricui iertare și de la moarte izbăvești.

Nimic n-ar fi frumos făr` Tine, nimica farmec n-ar avea,
Nici flori, nici păsări, nici destine, nici noi, poate, n-am exista.

Te laud Domn presfânt și mare, iar pentru toate Te slăvesc,
Mă-nchin în fața Ta, scump Soare, și umilit îți mulțumesc.

Puiu Chibici 

Iubire fara anotimpuri

Nameti de alb, inca mai staruie-n fereastra,
Priviti de bolta luminoasa si albastra,
Crengi  dezgolite parca nu-si asteapta primavara,
Iar vintul bate de dimineata , pana  seara.
M-apropii de fereastra, ma gandesc;
-Pana in primavara… nametii ,se topesc!
Si pasarile vor tasni prin verde iara,
O sfant Isus ,
Scoate-mi Te rog  si sufletul in sfanta primavara!
Ca-i -ntroienit de multe ori
Si-adanc,cu inima -mpreun-suspina,
Ar vrea mai mult din soarele ceresc,
Prezenta Duhului Cel Sfint,
S-o simta, sa-l aline…
Sa fie; ca in Dragostea dintai!
Iubire fara anotimpuri!
Doar plai ceresc, cantari in Duh,
Si rugaciuni -nspre cer suind,
Fara de ocolisuri!
-Cand Painea se-mpartea la toti,
Si-n lacrimi, bucurie ,ajungea la fiecare!
Cand nu stiai cand incepea – rodirea-n Duh
Si te simteai de la-nceput pin’la sfarsit;
In sarbatoare!
Cand copilasi rodeau iubire -n cor si-n poezii,
In mijlociri ,batrani si tineri stateau in inchinari,
De la apus …Pina in zori de zi ,
In splendide cantari -n mijiri trandafirii.
Ma uit pe geam…Si-mi astept primavara!
Sa se topeasca albele troiene,
S-aud iar corul,orchestra si fanfara
La Cina ,rugaciunea si Psaltirea!
Sa-mi dea prin Duhul Sfint,Isus Christos;
PECETLUIREA!

Sanda Tulics

Cândva, demult

Cândva, demult,
Am încercat să descifrez în stele,
Viaţa mea…Dar gândurile mele,
Se învârteau în cercuri milenare,
Căutând un strop de pace şi culoare…
Pe corzi de curcubeie, simfonii
Sunau straniu. Iar cântecele mii,
În note calde şi-n sublim acord,
Mă îndemnau să merg doar înspre nord…
Busola timpului pierdut, mi-a fost,
Impuls spre viaţa traiului anost,
Dar saturat de grijuri şi nevoi,
Am vrut să-mpart avutul meu la doi,
Enumerând ce am şi ce-am primit,
Am realizat că sunt un parvenit,
Ce-a luat de-a gata fără vreun efort,
Tot ce-a fost sfânt. De-atunci în mine port,
Lumina, Calea, Apa, Pâinea, Viaţa,
Mă bucur când apuc iar dimineaţa,
Căci ştiu că n-am vreun merit pe pământ,
Ci totul se cuvine Celui Sfânt,

Cândva, demult,
Căutam avid răspuns la o-ntrebare:
“De ce există-atâta nepăsare,
Indiferenţă, lipsă de iubire…
Şi ce înseamnă oare, fericire?
Trecând prin prelucrare, în cuptor,
Am învăţat ce-nseamnă ca să mor,
Sub flacăra credinţei ca să ard
Şi să-nţeleg că viaţa nu-i hazard,
Că tot ce sunt ca om pe-acest pământ,
E dat de Dumnezeul nostru Sfânt.
Şi-atâta timp cât sunt un egoist,
Nu-L pot cunoaşte-n Adevăr pe Crist,
Când lepădarea sinelui va fi
Totală, taina vieţii-oi dobândi,
Acel ce e-nfrânat şi e smerit,
E numit “fiu”, de Tatăl e iubit,
De-aceea eu în ascultare stau
Şi viaţa-ntreagă Domnului o dau.

Nu mai privesc întrebător la stele,
Ci vreau să mă înalţ mai sus de ele,
Pe aripile Duhului cel Sfânt,
Mă voi desprinde de acest pământ
Şi-acompaniat de-al îngerilor cor,
În simfonii de dragoste şi dor,
Voi căuta un loc în galaxii,
Unde-am s-aştept docil Isus, să vii,
Ca să mă iei Acasă…Maranata!
Vino degrabă, să mă duci la Tata!

Lucica Boltasu