Da, e mare Domnul nostru

Da, e mare Domnul nostru,
Sfânt și vrednic de-nălțat
El nu-i idol, nu e monstru,
El e Cel ce ne-a creat!

El e Cel ce dă viața,
Sănătate și belșug,
El aduce dimineața
Când umbrele nopții fug.

Ca un Stăpân, peste toate
Și-a pus Numele Lui Sfânt
Să arate că El poate
Ține tot ce-i pe pământ!

El conduce cu putere
Cer, pământ și univers
Și-i încercă prin durere
Pe cei ce nu se smeresc.

Omul își imaginează
Că El seamănă-n vreun fel
Și apoi Îl și pictează
Și se închină la el.

Însă El nu e statuie,
Nici pictură și nici ciob
El e Duh, e Apă Vie
Vede totul, nu e orb,

Nu e surd, ca și sculptura
Omului, nu este mut…
El vorbește cu natura,
Toate-L știu și Îl ascult!

Stelele în șir, pe nume
Îi răspund la-al Său apel
Căci nu-i nimenea în lume
Mare și Sfânt, cum e El!

Mai presus de constelații,
Mai presus de galaxii
El domnește peste spații
Peste-a lumii-mparatii,

Schimbă lucruri deodată
Sfarmă tot ce-i întinat,
Ca Stăpân pe lumea toată
El e Cel mai înălțat!

De n-ar fi El, n-ar fi viața,
N-ar fi univers nici cer
N-ar fi noaptea, dimineața,
Ar fi nul… de n-ar fi El!

De nu ne-ar ține de mână,
De nu ne-ar da-nștiințări
Am fi astăzi toți țărână,
Rătăcind pe-alte cărări.

Însă El se îngrijește
De-orice mădular din trup,
El leagă și curățește
Ramurile ce se rup,

El deține untdelemnul
Pentru vindecarea ta
Însă cheamă-L azi pe Domnul
Mântuirea să îți dea!

Isus și astăzi dă iertare,
Tot El dă viață celor morți,
Ridică, dă eliberare
E cel mai mare peste toți!

Puterea Lui nemăsurată
Ne ține pe-ale Lui cărări
Și-n dragostea Sa neschimbată
Ne poartă înspre desfătări

De har, de pace, de iubire
În Duhul Sfânt ca să zburăm,
Ne pregătește de răpire
Ca să putem să ne salvăm.

Nu toți au haru-acesta mare
De a-L cunoaște pe-Împărat!
În schimb El vrea doar ascultare
De-al Său Cuvânt ce ni L-a dat,

Căci El e Apa cristalină
Ce curge de sub tronul Său
El vrea ca să stăm în lumină,
Să fim supuși lui Dumnezeu!

O clipă, scurtă e vegherea,
Apoi vom fi cu El pe veci… !
Căci El ne va da învierea
Din mormintele noastre reci!

Dar luptă, mergi veghind întruna,
Cu El trăiește zi de zi,
Astfel să dobândești cununa
Ce nu se poate vesteji!

Căci mare va fi răsplătirea
Celor ce-au biruit prin El,
Ei vor gusta ce-i nemurirea
Trăind lângă Preasfântul Miel!

Ce să-ți dorești mai mult in viață
Decât să fii lângă Isus… ! ?
Să-L vezi în marea dimineață
Pe Cel ce crucea ta a dus… !

Pe Cel ce a purtat ocara,
Batjocuri multe-n locul tău,
Ca să nu-ți duci singur povara
Când Îl urmezi pe Dumnezeu!

Nu-i țel mai mare-aici în lume
Mai vrednic, nici mai înălțat
Decât să-L poți chema pe nume
În ziua-aceea pe-Împărat!

Să-I vezi semnul iubirii Sale
Purtate-n mâini ca veșnic steag
Un sfânt motiv de sărbătoare
În cinstea Celui scump și drag…!

Ni-i dor de El, dorim să vină,
Să Îl vedem cât mai curând!
Ca să plecăm înspre lumină
Să fim pe veci cu Domnul Sfânt!

Valentin Ilisoi 

Stea nouă

Când cerul cu-nălțimi surâde
Trezindu-și valurile-n stele
Care pulsează tremurânde
Prinse-n avânturile mele

Parcă aș țese-o melodie
Din grămădiri și constelații
Simțindu-mă în veșnicie
Fără de rugi și meditații.

Numai trăiesc și, pur și simplu,
Doar mă preling în astă stare,
Neînsemnat îmi pare timpul
Ce-ncearcă să m-atragă-n zare.

Respir fiindcă se respiră
Neatingând ițe de gânduri
Ce ca și strunele pe liră
Adastă sunete în rânduri.

Mă-nalț căci starea mă înalță
Doar tălpile-mi ating pământul,
Iar eu cu sufletu-n prefață
Timid încerc să văd Cuvântul.

Citind din rază până-n rază
Nu-mi este dat de-al înțelege
Când El întreg mă-mbrățișează
Fără de buchiile-n lege.

Și îl citesc în puls de sânge
Fără obstacole de minte,
Iar fericirea mea îmi plânge
Că tremur ca o stea fierbinte.

Simt înălțarea mea în glorii
Înfășurat în libertate,
Iar mărunțișuri de istorii
Rămân meschine și uitate.

Nici nu m-atinge „cum-se-cade”,
Ființa-mi cântă și nu geme
Ca un Icar care nu cade
Planând ca aripa prin vreme.

Iar steaua mea ce, întristată,
Vedea sfârșitul de putere
Se-nflăcără mai înălțată
Nepricepând nici o cădere.
Victor Bragagiu

O credință-naripată

O credință-naripată depășește constelații
Nu se-ncurcă-n labirintul generat de speculații
Trece dincolo de spațiul dominat de curcubeie
Chiar acum se delectează pe edenica alee.

Credința ce are aripi spre tenebre nu privește
O imensă-mpotrivire constatăm că n-o oprește
Ci, instantaneu, cuprinde orice inimă predată
Iar povara care-a fost e-n pustie alungată.

Când lăsată-i să lucreze vom primi o confirmare
Că ne-așteaptă o răsplată cu-o sublimă-ncoronare
Ea privește spre-o minune și e sigură că vine
Să-ntărească înc-odat’ pe creștini și pe creștine.

Ea luptă cu uriașii; și ce credeți? Îi învinge
Suflul ei din Dumnezeu, niciodată, nu se stinge
Dacă-i scade-nflăcărarea numai noi suntem de vină
Nu am apelat la ea, n-am cerut să intervină.

Un răspuns la rugăciune nu mai vine; cum se face?
Cu Duhul lui Dumnezeu nu-i lăsată să se-ncarce
Și-atunci pune stăpânire, peste noi, o nepăsare
Constatăm că-nviorarea, care-a fost, nu mai răsare.

O credință fără aripi e ca trupul fără vlagă
Nu e-n stare să reziste când va bântui o plagă
E-o fântână fără apă, setea n-o mai potolește
Nu mai dă încredințări, nu mai speră, nu muncește.

E-mbrăcată în Lumina cu izvor în strălucire
Ea ne scaldă într-u râu de supremă fericire
Da, depinde doar de noi s-o avem în visterie
Nu se poate activa cu-n pahar de șmecherie.

Numai când credința-i vie e posibil un miracol
Astfel, vom îndepărta piatra marelui obstacol
Vom învinge, negreșit, ‘naltul val de ignoranță
Și vom merge spre Canaan îmbrăcați în siguranță.

O, de-am înțelege azi ce ne spune proorocia
Pe credința-naripată ne clădim ucenicia
O trimitem să ne-aducă rezultatele din Slavă
Să-i privim, neîncetat, starea-i limpede, suavă.

O credință-naripată depășește constelații
Nu se-ncurcă-n labirintul generat de speculații
Trece dincolo de spațiul dominat de curcubeie
Chiar acum se delectează pe edenica alee.

George Cornici