Cat de mult ma iubeste Dumnezeu

Stau, si privesc la ce El a creat. .
La natură, ape, mări, la cerul înstelat. .
Și un gând in minte imi răsună mereu. .
Oh. . Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau acum, si la mine eu privesc. .
Si-mi dau seama ca am chip dumnezeiesc. .
Și nu pot opri gândul ce răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau si privesc la cate calauziri. .
În rătăcire sumbra de la El primi
Si un gând răsună, răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Dar, mai presus de toate astea, de parcă n-ar fi fost deajuns
Dumnezeu L-a trimis să moară pe Fiul Său Isus,
Pe dealul Golgota, pe-o cruce-nsganerata,
Adevarata Lui iubire a fost arătată. .

Si ce-am facut eu sa merit asa ceva? …
Prin moartea Sa eu am primit viața. .
Dragostea Lui în inima mea a fost turnată,
Prin Duhul Sfânt, eu am viața schimbată. .

Dar oare ce facut-am eu sa primesc eu atât? . .
Prin sângele Lui sa fiu considerat un sfânt? . .
Eu n-am facut nimic, nu e deloc meritul meu,
Ci în toate, s-a văzut că mă iubește Dumnezeu.

Si, ca un răspuns la ale mele cugetări,
Apar in inimia mea gânduri cu mari însemnări,
Si, gândurile aceste sunt de la Dumnezeu
Si El spune: „Uite cat de mult te iubesc Eu!”

 Marius Tarcău

Dor de Nicolae Moldoveanu ( La centenarul nașterii)

Cânta privighetoarea pe Siret
În sălciile verzi și trestii frânte,
Și parcă lunca murmura încet
Când începea Culai și el să cânte.

Acest copil cu chipul luminos
A îndrăgit încă de mic cântarea,
Dar pentru că-L iubea mult pe Christos,
În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea.

A dus în viață cântecul cu el
La cei spre care revărsa iubire,
Și lângă note-a pus în cânt și zel,
Știind că munca lui este zidire.

Dar a văzut, slujind neîncetat,
Că nu-i ușoară calea pocăinței,
Căci zbirii răi, cu chip întunecat,
I-au dat un… „Sfânt cuptor al suferinței”.

Cinci ani de închisoare, ani de chin,
Departe de cei dragi și de-nchinare,
Dar, întărit de Cer sub… „Cer senin”,
El a cântat și-a scris și-n închisoare.

Mii de cântări vibrează și acum
În inimi care pentru Domnul cântă,
Căci Niculiță ne-a lăsat un drum
Și prin cântare o lumină sfântă.

Prin tot ce-a scris el e prezență vie
Și ce-a cântat e Cerului prinos,
Câci viața lui a fost o simfonie
Și a fost dirijată de Christos!

Simion Felix Marțian

Când ai luat, Isuse, chip uman

Prin fecioara Maria ai luat chip uman
Părăsind glorii, părăsind pitorescul Liman
Ai luat decizia fără vreo ezitare
Dorind să scoți planeta din nepăsare.

A găsit de trebuință divina Trinitate
S-arate pământenilor ce-nseamnă puritate
Și-un plan s-a conceput cum altul n-a mai fost
Să beneficieze Terra fără nici un cost.

Și-ai acceptat, Isuse, să Te cobori din Slavă
La o planetă foarte, foarte bolnavă
Și-ai venit la noi cu cerescu-Ți tratament
Să vindeci orice ignoranță și-orice faliment.

Nicicând în Univers așa ceva nu s-a-ntâmplat
Dumnezeirea să vină în iesle, din Palat
Din pitoresc meleag să vină la paie și la lut?
Așa ceva pământul, nicicând, n-a mai văzut.

Știai ce Te așteaptă în lumea de himere
Cum unii-Ți vor da ură, nu dragoste și miere
Și cum te vor respinge fruntașii națiunii
Și cum vor neglija efectele minunii.

Pe toate le știai dar dragostea-Ți divină
A vrut să răspândească mirabila Lumină
Să scoată omenirea din vidul neputinței
S-o-nvețe să îmbrace veșmântul umilinței.

Ai acceptat să vii în lumea cu țărână
Să aibă cetățenii o Lege la-ndemână
Să știe să trăiască nu sub imboldul firii
Ci în conformitate cu starea Nemuririi.

La cei ce Te-au primit le-ai transformat gândirea
Să-și poat-aduce la altar iubirea
Și ai plantat în ei nu pământești tendințe
Ci sfinte aspirații și sfinte preferințe.

Și azi irozii ar vrea să Te ucidă
Poarta spre Tine ar vrea să o închidă
Dar astăzi ești la dreapta Părintelui, în slavă
Iar ei călătoresc spre veșnica epavă.

Ne duce gândul, iar, la ieslea săracă
Și ființa noastră recunoștință-mbracă
Și ‘nălțăm, supuși, melodia adorării
Îmbrățișând Iubirea și faptul Întrupării.

George Cornici

Adevărul Tău deplin

Adevărul Tău deplin
Ne sfințește în chip divin
El ne îndreaptă și ne arată
Calea cea adevărată.

Ca să mergem toți pe ea
În Împărăția Ta
Să cântăm cu bucurie
Căci Biserica Ta-i vie

Duhul Sfânt în noi l-ai pus
Și ne-ai ridicat în sus
În inimă avem izvoare
Ce aduc viața viitoare.

Ele curg spre orșicine
Care prin credință vine
La Domnul Isus Hristos
Care iartă pe păcătos.

El mult a suferit
Pentru noi căci ne-a iubit
Ne-a adus la toți vestirea
Căci El este Mântuirea.

El e calea adevărată
Și Lumina ce ne arată
Adevărul cel divin
Și-n el ne sfințește, amin!

Constantin Sferciuc 

Sunt

Sunt o piesă dintr-un plan,
Și nu praf de galaxii,
Nu un chip de porțelan
Colectat doar pentru „a fi”.

Sunt o ființă, nu mister,
Și-n al vieții metronom,
Chiar și-n spațiul efemer
Nu sunt animal, ci OM.

Sunt un fir țesut cu scop
În mătasea timpului,
Sunt o lacrimă, un strop
Din izvorul vieții Lui.

Sunt cu inimă și gând,
Sunt cu vorbă și cu sfat,
Călător comunicând,
Sunt real, nu vis ciudat.

Sunt aici, și voi mai fi,
Dar știu bine, voi pleca
Spre un alt tărâm de zi,
Unde nu voi mai visa.

Sunt ce sunt, și știu acum:
Sunt chemat, ales, iubit!
Sunt cu El și sunt pe drum.
Nu sunt trist, ci fericit!

Lucian Cazacu 

Adu-ţi aminte, Domnul meu…

Adu-ţi aminte, Domnul meu,
De starea roabei Tale,
Vezi mersul ei slăbit şi greu,
Privind cu dor spre cer mereu,
De-aici de jos din vale.

Adu-ţi aminte, Domn iubit,
De lacrimile mele,
Şi dă-mi al păcii răsărit
În duhu-mi strâns şi încolţit
De gândurile rele.

Adu-ţi aminte, o, Isus,
De ruga mea săracă,
Şi lasă-mi harul Tău de sus
Ca-n toate voia-Ţi mai presus
În mine să se facă.

Adu-ţi aminte, o, Hristos,
De inima-mi zdrobită
Şi dă-i Tu iar un chip frumos
S-arate doar ce-i cu folos,
De Tin’ călăuzită.

Adu-ţi aminte, Doamne iar,
Pe plaiurile sfinte,
Când vei veni cu slăvi şi har,
De-un rob netrebnic şi murdar..
Adu-ţi Te rog aminte…

Paula D 

De ce nu ni se spune desluşit?

„Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul Omului dintre cei morţi.”

Marcu 9:9

Nu spune nimic până când Fiul Omului nu a înviat în tine – până când viaţa lui Crisios cel Înviat nu te domină, astfel încât să înţelegi ce i-a învăţat Crisios pe oameni când a trăit pe pământ. Când ajungi la o stare lăuntrică bună, cuvintele pe care le-a rostit Isus îţi sunt atât de clare, încât eşti uimit că nu le-ai înţeles mai înainte. Nu le-ai fi putut înţelege înainte pentru că nu erai matur din punct dc vedere spiritual ca să le poţi purta.

Domnul nostru nu ascunde de noi aceste lucruri; ele nu pot fi purtate până când nu ajungem într-o stare corespunzătoare în viaţa spirituală. “Mai am să vă spun multe alte lucruri, dar acum nu le puteţi purta.” Trebuie să avem comuniune cu viaţa Lui înviată înainte de a putea purta anumite cuvinte. Ştim noi ce înseamnă primirea vieţii înviate a lui Isus?

Dovada că ştim este faptul că putem înţelege Cuvântul Lui. Dumnezeu nu ne poate revela nimic dacă nu avem Duhul Lui. O atitudine îndărătnică îl va împiedica efectiv pe Dumnezeu să ne reveleze ceva. Dacă ne-am format o părere fixă despre o doctrină, lumina lui Dumnezeu nu va mai veni la noi in acea direcţie, căci nu o putem primi. Acest mod îngust de a gândi se va sfârşi imediat ce viaţa Lui de înviere va putea pătrunde în noi.

„Nu spuneţi nimănui…” – dar atât de mulţi spun ce au văzut pe Muntele Transfigurării. Ei au primit viziunea şi mărturisesc despre ea, dar viaţa lor nu se potriveşte cu ea, pentru că Fiul Omului n-a înviat încă in ei. Mă întreb când va lua El chip în tine şi în mine?

Oswald Chambers

Un chip curat

Tu, vrei să dăltuiești în mine
Un chip curat;
Dar sunt atât de colțuros,
Atât de strâmb –
Și totuși vrei să-i dai o formă
Cum doar un Creator o poate face.
Vrei să mă-nveți iertarea,
Dar iertarea doare
Căci Tu dai cu dalta
În colțul sinelui
Ce a crescut în inimă,
Pentru că vrei s-o faci curată;
Urlu, căci dalta intră adânc
Să scoată afară
Tot ceea ce din gând
Mi-a picurat în minte
Ideea că vegherea
E doar pentru cei slabi.
Și văd același plan
Ce l-ai avut cu primul om
De-al face după chipul Tău
Îl vrei înfăptuit și în mine
Cel mai neînsemnat om.
Ca și el nu vreau să ajung
Să fug din prezenta Ta
Și atunci îmi rămâne doar
Să veghez.

Ciprian Dobocan 

Chemarea la o relaţie personală

“Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” Matei 5:41

Esenţa învăţăturii Domnului nostru este că relaţia pe care El o cere este imposibilă dacă El nu Şi-a făcut lucrarea Sa supranaturală în noi. Isus Cristos cere să nu existe nici cea mai mică urmă de resentiment – nici măcar suprimat – în inima unui ucenic, atunci când se confruntă cu tirania sau nedreptatea. Nici un entuziasm nu va rezista la tensiunea pe care o pune Isus Cristos asupra lucrătorului Său. Un singur lucru va rezista, şi anume relaţia personală cu El, relaţie care a trecut prin cuptorul Său purificator până când n-a mai rămas decât un singur scop: “Sunt aici pentru ca Dumnezeu să mă trimită unde vrea El. Orice alt lucru se poate înceţoşa, dar această relaţie cu Isus Cristos nu trebuie să se înceţoşeze niciodată.

Predica de pe munte nu este un ideal, ci este o declaraţie a ceea ce se va întâmpla în mine după ce Isus Cristos va fi schimbat înclinaţia mea naturală şi va fi pus în mine o înclinaţie asemănătoare cu a Lui. Isus Cristos este singurul care poate împlini Predica de pe munte.Dacă vrem să fim ucenici ai Lui Isus, trebuie să fim făcuţi ucenici în mod supranatural; cât timp noi ne-am fixat ca scop să fim cu orice preţ ucenicii Lui, putem fi siguri că nu suntem. “Eu v-am ales.” Aşa începe harul Lui Dumnezeu. Este o constrângere de care nu putem Scăpa; putem să nu ascultăm de ea, dar nu o putem genera.

Suntem atraşi prin harul Său supranatural şi nu putem niciodată spune unde a început lucrarea Sa. Acţiunea prin care Domnul face un ucenic este supranaturală. El nu zideşte pe nici o capacitate naturală. Dumnezeu nu ne cere să facem lucrurile care sunt uşor de făcut în mod natural; El ne cere să facem numai lucrurile pentru care suntem în chip desăvârşit potriviţi să le facem prin harul Său – şi aici apare întotdeauna şi lucrarea crucii.

Oswald CHAMBERS

Nu las nimic „în voia sorții”

Nu las nimic „în voia sorții”
(Ref.: Ps.16,5-6)

Trăind în trupul pieritor,
Nu las nimic „în voia sorții”
Căci sunt în duh nemuritor
Și-n mine ia mereu proporții
Un Chip divin, de Creator…

Cu „chipul” nou, strălucitor,
Sfidez întunecimea morții,
Lumin spre veci biruitor
Și Domnul îmi întinde sorții
Ca unui fiu moștenitor.

Și nu mă clatin niciodată
Căci Domnul e lumina mea
Și moștenirea Minunată
De Care parte voi avea
Și-acum și veșnicia toată!

De-aceia-L laud fără încetare,
Osana-I strig de bucurie!
Că-n dragostea-I nespus de mare
Mi-a făcut parte în veșnicie
Cu El, prin jertfa-I mântuitoare!

Ioan Hapca