Tara de vis

Tara de vis eu te doresc
In mine inima suspina
Tara de vis eu te iubesc
Si-astept sa vad a ta lumina.
Tara de vis eu te privesc
Prin tainele ce-s nepatraunse
De ochii care sunt firesti
Si n-au privirea inspre cruce.

Tara de vis o Paradis
Tu esti cetatea mult dorita
De cei alesi, rascumparati
Ce-asteapta clipa mult iubita.

Tara de vis eu te astept
Sa-ti vad atunci a ta splendoare
De cel ce este imparat
De cel ce ne-a adus salvare
Acolo vom gasii pe cei
Ce au plecat mult prea devreme
Acolo vom fi mangaiati
Si vom scapa de-orice durere.

Tara de vis o, paradis
Tu esti nadejdea noastra vie
Al nost` Isus  ni te-a promis
Vom sta in tine-o vesnicie.
Ne vom vedea, ne-om saluta
In tine patrie aleasa
Frati si surori, mostenitori
Vom fi pe veci in sfanta casa.

Daniel Hartie 

Călare pe un asin venea…

Un Rege bun şi minunat,
Poteca-ngustă o străbate…
De toţi, El este aşteptat
În mândra, frumoasa cetate.
Călare pe un blând asin
Slăvitul Rege vine, vine…
Cu gândul bun, cu gând senin
Priveşte spre marea mulţime.
Crengi verzi în mână toţi aveau,
Straie pe jos cu drag au pus.
Nerăbdători cu toţii stau
Să vina al lor iubit Isus.
În cor, toţi strigă osanale
Şi Rege pe El Îl numesc,
Slavă-I aduc pe a Sa cale,
Îi spun strigând cât Îl iubesc;
Multe ovaţii se aud…
Cetatea-ntreagă acum vuieşte.
Isus Se opreşte, stă în drum,
Mulţimea cu drag Îl priveşte.
Alături, veneau ucenicii;
Chiar după El vin, se arată…
Isus, mergând pe drumul crucii
Cu milă Se uită spre gloată.
Cu lacrimi, pe toţi îi priveşte…
Se uită lung, pe săturate,
La ce va fi apoi, gândeşte
Când vor fi toate, dărâmate,
Când vremea  va fi pe sfârşite,
Şi toate se vor prăbuşi…
Ce spune Domnul, se-mplineşte,
Dar El, va fi în veşnicii!

Florența Sărmășan 

Suntem străini

Suntem străini prin lume jos
Călătorind întruna
Cu-un dor de Țara lui Hristos
Şi să primim cununa,

Suntem pribegi, singuri pe drum
Prin vânt şi neagră noapte,
Tânjim după un Loc mai bun
În veşnica Cetate!

Doar Duhul Sfânt triumfător
Ne e călauzire
S-ajungem în sfântul Pridvor
In ziua de răpire.

Sunt tot mai mulți tâlhari acum
Ascunşi printre tufişuri
Pândind pe cei ce merg pe drum
Prin văi şi prin suişuri.

Primejdii sunt la orice pas,
Dar Dumnezeu cel Veşnic
A spus: Nicicând n-am să te las!
Şi El ne este Sfeşnic

Ne poartă înspre Veşnicii
Pe aripi de putere,
Şi ne revarsă bucurii
Chiar şi-n cruntă durere!

El cântăreşte-n mâna Sa
Povara ce-o vom duce
Şi ne-ntăreşte-n lupta grea
Să nu tăiem din cruce.

Când valul e de neoprit
Şi greu peste măsură,
El, ca un Tată Preaiubit
De-ai Săi copii se-ndură

Şi mustră marea, cât ar fi
Ea de învolburată,
De tine nu se va lipi
Nimic, căci El ți-e Tată!

El duce sarcina ta grea
Să nu-i simți tu povara
Să poți ajunge-n Țara Sa
Să uiți toată ocara.

Când toate împotrivă-ți sunt,
Şi nu mai vezi scăpare,
Trădat de toți, bătut, înfrânt,
Ajuns la disperare,

Să ştii că numai Unul, sus
Acela ți-este Frate
E preaiubitul nost Isus,
El luptă cu dreptate!

El surpă ce nu-i adevăr,
Şi nimiceşte răul
Ce pentru tine-i un mister;
El răscoleşte hăul,

Nimic nu poate fi ascuns
Sau tăinuit vreodată
De Cel ce este mai presus
De bolta înstelată!

El ştie tot, chiar viața ta
În mâna Lui o ține
Din toate doar El te-a scăpa
Dacă rămâi cu Sine!

Nu prin puterea ta mai stai
Şi azi încă-n picioare,
Ci Dumnezeu de sus, din Rai
Te-a întărit pe cale!

Să-i mulțumeşti cu dor nespus,
Să stai în umilință,
Să fii ascultător supus,
Slujeşte-I cu credință!

Aşteaptă-L până va veni,
Cu haina nepătată,
Să poți pleca spre veşnicii
Spre Țara minunata!

Valentin Ilisoi 

Cheia Slavei

O, călător pornit spre veci
Ce-alergi prin locuri sumbre,
Prin văi adânci şi pe poteci
Şi-ntunecate umbre,

Ai străbătut atâta drum
Cu dor s-ajungi acasă,
Să scapi de lumea de acum
Şi de tot ce te-apasă.

În calea ta ai întâlnit
Atâtea lucruri rele,
Ce fără veste te-au orbit
S-ajungi în chinuri grele.

Ai mers mereu cu pas grăbit
Prin munți câmpii şi ape,
Dar nici măcar nu te-ai gândit
Că veşnica Cetate

Se-nalță falnică spre ceruri,
Pe-aşa frumoase temelii
Stau neclintite aşa ziduri
Zidite doar din pietre vii.

Iar porțile-i aşa gigante
Sunt încuiate… cum deschizi?
Opreşte-te o clipă frate
Să poți ca să te cercetezi!

Opreşte-te, căci vine noaptea,
E-aşa aproape ținta ta.
Şi dacă nu ai luat cheia,
Amarnic tu vei regreta!

Intoarce-te acum din cale,
Mai este timp, nu amâna,
Întoarce-te cât încă-n zare
Se mai aude vocea Sa…!

Şi am văzut cum călătorul
S-a ‘ntors căutând cheia cerească,
Tot alerga frângându-şi dorul
Şi suspina să o găsească.

A alergat cu stăruință
Spre locul cel mai blestemat,
Spre locul fără de credință
Pe unde cheia a uitat.

Din nou străbate el pustia,
Se-ntoarce prin munții de jar…
Aşa de grea este simbria
Când nu veghezi şi cazi din har…

Ajunge la un râu şi intră,
Porneşte pe albie-n sus…
Ce limpede e Apa sfântă,
Cuvântul Domnului Isus!

Ce bine e-n răcoarea Apei,
Ce bine-i prin Ea ca să treci
Când cauți cheia, căci afla-vei
Locurile acelea seci

Unde puteai s-o pierzi adesea,
Unde puteai să uiți deplin
Că tu faci parte din Mireasă
Şi ai pregătit un Cămin!

De-odată călătorul urcă
Pe malul apei şi cu dor
Aleargă prin păduri, de parcă
Ar avea aripi de cocor.

Dar vai, ce grea e acum calea,
Atâtea primejdii apar,
Căci porci sălvatici umple valea
Şi-atâtea mărăcini răsar…

Ce bine e să fii pe cale
Treaz, să veghezi în orice vreme,
Să nu laşi valorile tale
Prin lumea asta a se pierde…!

Ajunge în sfârşit pribeagul
La locul unde-a poposit
Şi caută, răscolind tot praful,
Aşa de trist şi obosit.

De-odată, sub munți de gunoaie
Sclipeşte aurul curat,
Întunecata lui odaie
De raze sfinte-a luminat!

Ce fericire, iată cheia!
Striga plângând de dor mereu,
O, cum m-au înşelat aceia
Să ma depart de Dumnezeu.

Mi-au dat atâtea în favoare
Doar ca să-nşel, să mint, să prad,
Să fac doar rău la semeni care
M-au sprijinit când stam să cad.

Şi-aşa pierdut-am cheia sfântă,
Iubirea, dragostea de sus,
Pe lucruri care nu încântă
Şi nu Îl cinstesc pe Isus.

Şi luă sărmanul cheia-n mână,
O şterge de praf şi noroi;
Şi merge-acum spre o bătrână,
Spre unul ce e în nevoi,

Ajută, face fapte bune,
Nu-l vezi strigând sau tâlhărind,
Căci dragostea e-o nouă lume,
E-un pas spre nou-Aşezământ!

Aceasta este Cheia Slavei,
Iubirea, harul cel măreț!
Cu ea , orice porți deschidea-vei
Ca să ajuți şi să înveți

Pe oameni, care este drumul
Spre locul veşnic, minunat,
Să ştie că eate doar unul:
IUBIREA…! Cel mai important!

Valentin Ilisoi

Intrarea Domnului Isus în Ierusalim

Referințe

Un gând frumos, un gând sublim
În Sfânta Carte era scris
Că va intra-n Ierusalim
Isus,  Cel de veacuri promis.

Și-un lucru și mai minunat
Ce prevedea  planul divin
Era că blândul Împarat
Va fi călare pe-un asin.

Avea sa fie bucurie
Iar, Mesia ca Împarat
Cu strigăte de veselie
Urma să fie-ntâmpinat.

Așa fusese profețit
De proorocul Zaharia
Și tot ce-a spus, s-a împlinit
Căci  Domnul e pe veci tăria.

În prima zi din săptămână
Isus a intrat in cetate
Cu ramuri de finic in mânå
A fost intampinat de gloate.

Era călare pe-un asin,
(Pe-un măgaruș împrumutat)
Plin de iubire si blajin
Venea acum ca Împarat.

Norodul striga osanale:
„Isus să fie onorat”
Și așternea haine pe cale
Să treacă Cel glorificat.

Alți oameni presărau pe drum
Buchete frumoase de flori.
În aer un suav parfum
Se înălța incet spre nori.

„Osana! Fie binecuvântat
Fiul lui David, pe vecie!
Trăiasca-l nostru Împărat!”
Striga norodul cu târie.

Cetatea întreagă e-n mișcare
Nu e o zi ca orișicare,
Căci oameni, de la mic la mare
Salută-a Regelui intrare.

Doar cațiva sunt deranjați
De atmosfera nou creată.
Sunt cărturari și ‘ nalți prelați
Care se mânie de-ndată.

Acești oameni sunt plini de ură,
De pizmă ochii le sclipesc.
Le tremură-ntreaga făptură
Când copiii pe Hrist slăvesc.

De-aceea fac planuri murdare
Ce satisfac a lor plăcere.
Doresc pe Isus Să-l omoare
Ca să-L aducă la tăcere.

Prin viclenie și minciună
Și prin comportament nedemn
Chiar la sfârșit de săptămână
Îl răstignesc  pe Hrist pe lemn.

Hristos e mort , și e păzit
Cu grijă  de soldați romani.
Planul cel rău a izbutit
Și-s bucuroși ai Săi dușmani.

Se pare că Stăpänul viețiii
De către Moarte a fost înfrânt.
Însă în zorii diimineții
Hristos a ieșit din mormânt.

Hristos e viu, a inviat!
Dovada e mormäntul gol.
Și-acest cuvânt adevărat
Făcu pământului ocol.

Vestea-învierii a străbătut
Orice cătun și orice sat.
Iar astăzi în orice ținut
Se-aude: Hristos a înviat!

Ghiță Mănăilă

Isus intră în Ierusalim

Pe jos cu ramuri de finic
Pe Domnul, toți Îl așteptau
Afara, strânși mare și mic
Să-L vadă venind, își doreau

Ei, au aflt că va veni
Nerăbdători se-nghesuiau
Pe jos cu ramuri verzi și vii
Ei, haine-n calea Lui puneau

Voiau să știe că-I iubit
Și e dorit de toți ai Lui
Să fie onorat, cinstit
Ca și un Fiu al Cerului

Doi ucenici Domnu-a trimis
Un măgăruș ca să găseascăî
Ei au făcut tot ce Le-a zis
Împlinitori, să se numească

Cu măgărușul au venit
Isus, pe el a-ncălecat
Înspre cetate a pornit
Era de oameni așteptat

Mulțimea-L ovaționa
Căci toti minunile-au văzut
Cu bucurie-n El credea
Și-L lăudau atât de mult

Cu toți strigau în gura mare
Să fie binecuvântat
Și haine Îi puneau ăn cale
Cinstindu-L ca pe-un Împărat

Cu cât de ei se apropia
Simțea o milă grea, adâncă,
Căci El știa ce va urma
Și atunci a început să plângă

Bine știa ce va veni
Cetatea se va ruina
Nici urma de om, n-a mai fi
Și totu,l se va spulbera

Piatra pe piatră nu va sta
Că atunci când a fost cercetată
Nu a primit ce trebuia
Și morți cu toți, vor fi odată…

Florența Sărmășan

Doamne, dacă n-aș avea…

Doamne, dacă n-aș avea
Glas să-mpărtășesc părerea,
Mulțumirea sau durerea,
Atunci, Doamne, te-aș ruga
Să-mi vibrezi Tu coarda vocii!
Și pe-altar de adorare
Ți-aș aduce o cântare
Ce Ți-o-nalță orice floare
Când presimte-n ea bobocii,
Împrăștiind peste coline
Vorbe bune, despre Tine.

Doamne, dacă n-aș avea
Decât liniște, să port
În timpanul meu cel mort,
Atunci, Doamne, Te-aș ruga
Ca oceanul de tăcere
Să-l seci Tu, de dragul meu;
Ca să pot s-aud mereu
Despre bunul Dumnezeu,
Despre marea Lui putere-
Și-orice strigăt de-ajutor
Să mă facă lucrător.

Doamne, dacă n-aș avea
Decât ochi fără privire
Ca-ntr-o lungă adormire,
Atunci, Doamne, Te-aș ruga
Ca, în marea-Ți îndurare,
Să-mi redai culoarea vieții,
Bucuria dimineții,
Vraja din lăsarea ceții.
Și, văzând a Ta lucrare,
Să mă-nchin și să Îți spun:
-Doamne, știi că totu-i bun!

Doamne, dacă n-aș avea
Chip să mișc a mea făptură
În lumeasc-alergătură,
Atunci, Doamne, Te-aș ruga
Să-mi strângi oasele uscate,
Să-mi faci umblet, să-mi faci pas,
Să fiu mântuirii glas
Din cetate în cetate;
Ducând până-n largul zării
Vestea bună, a iertării.

Acum văd, aud, vorbesc,
Întind mâna sau pășesc
(Pentru toate-Ți mulțumesc)!
Însă, Doamne, Te-aș ruga
Să-mi dai fir de-nțelepciune
Ca să spun, în rugăciune:
-Doamne, dacă n-aș avea
Tot ce am, tot ce mi-ai dat,
Tot pe Tine Te-aș urma
Ne-ncetat.

Carmina Iri Voicu

În drumul spre Slavă

Suntem în drumul spre Slavă
(Nu spre himere sau lut)
Separăm grâul de pleavă
Avem în Fiul un scut.

Suntem drumeți spre odihna
Neconturbată de-un val
Ne place s-atingem Lumina
Spre-a ști ce-i un sfânt ideal.

Imbold de-a învige-ncercarea
Primim din cerescul Izvor
Vrem să-ntreținem umblarea
Dorind un edenic decor.

Nu vrem răsplată umană
Nici valori fără iz divin
Știm că ne-așteaptă coroană
Și Cel ce ne-a dat un destin.

Crezul format lângă Dânsul
(Păstorul supremei iubiri)
Pătrunde, cu farmec, întinsul
Celor mai sfinte simțiri.

A Lui bunătate se-arată
Oricând, oriunde am fi
Pășim spre-o Cetate bogată
Unde-ai Lui, toți, vor sosi.

Avea-va final pribegia
Când glasu-I duios va rosti:
”N-ați părăsit părtășia,
În veci cu Mine veți fi.”

George Cornici

Parcurgem calea spre Eden

Călăuziți de-aceeași Carte
Parcurgem calea spre Eden
Dar focul viselor deșarte
L-am transferat în alt teren.

Trimitem gânduri spre Cetate
Că-n alte zone e pârjol
Ne-am ancorat în Trinitate
Căci a umplut al vieții gol.

În fiecare zi prezența
Fără de care am pieri
Ne fericește existența
Chiar dacă sunt intemperii.

În timpul zilelor toride
Prea multe umbre nu găsim
Și totuși noi putem decide
Doar către glorii să pășim.

Prin densa pâclă de probleme
Ne-am pierde dacă n-am vedea
Pe Cel ce vrut-a să ne cheme
Ca multe daruri să ne dea.

Da, slăbiciunea-i trecătoare
Și iarăși pasul e vioi
Să biruim în încercare,
Să nu ne frângă vreun puhoi.

Spre farul care nu se stinge
Privim, mereu, încredințați
Că nimeni nu poate învinge
Un crez la care-am fost chemați.

George Cornici

Binecuvântat în cetate

“Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, vei fi binecuvântat în cetate.”(Deuteronom 28.2-3)

La oraş, fiecare este plin de griji şi ocupaţii multiple, şi acela care e nevoit să trăiască acolo zi de zi, găseşte că este un loc istovitor. Oraşul este plin de frământări neîntrerupte, de zgomot, de agitaţie. Numeroase sunt ispitele vieţii din oraş, precum şi nevoile de tot felul. Dar pentru cine stă sub adăpostul Celui Prea înalt, aceste greutăţi îşi pierd tăria; cu această binecuvântare, credinciosul găseşte plăcere în datoriile sale şi o putere în cererile lui. Binecuvântarea Domnului îl păzeşte de rău, păstrându-1 în cinste. Atât pentru muncitori, funcţionari, cât şi pentru orice altă ocupaţie, viaţa de oraş constituie un prilej de a fi folositori, putând să lucreze cu folos pentru Domnul, printre aceste mulţimi grăbite. Putem prefera liniştea de la ţară, dar dacă nevoia ne cheamă la oraş, să n-o dăm la o parte, pentru că acolo este un loc nimerit desfăşurării activităţii creştine.

Sprijinindu-ne pe această făgăduinţă, să ne aşteptăm la lucruri bune din partea Lui, având urechea deschisă pentru a auzi vocea Domnului şi mâna gata pentru a lucra după poruncile Sale. Ascultarea aduce binecuvântare şi există o mare răsplătire în păzirea poruncilor Sale.

Charles Spurgeon