23 August

Nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor.” Isaia 65:19

Cei slăviţi nu mai plâng, fiindcă toate cauzele durerii au dispărut. Nu există prietenii sfărâmate sau planuri năruite în ceruri. Sărăcia, foametea, primejdiile şi bârfa vor fi necunoscute acolo. Nici o durere nu îi va necăji; nici un gând de moarte sau pierdere nu îi va întrista. Ei nu mai plâng, fiindcă sunt sfinţiţi pe deplin. Nici o „inimă rea şi necredincioasă” (Evrei RI2) nu îi va face să se îndepărteze de viul Dumnezeu. Ei sunt fără greşeală în faţa tronului Său şi se conformează deplin imaginii Sale. Cei care au încetat să păcătuiască încetează să jelească. Nu mai plâng, fiindcă teama de schimbare a trecut. Ei ştiu că sunt în deplină siguranţă. Păcatul este izgonit afară, şi ei sunt înăuntru. Ei trăiesc într-o cetate care nu cunoaşte furtuna. Ei se bucură de un soare care nu apune niciodată. Ei se adapă dintr-un râu care nu seacă niciodată, şi mănâncă fructele unui pom care nu se usucă niciodată.

Pot să treacă milenii după milenii, veşnicia nu se va termina; şi cât va tine veşnicia, nemurirea şi binecuvântarea lor nu se vor sfârşi. Ei vor fi întotdeauna cu Domnul. Nu vor mai plânge, fiindcă dorinţa li s-a îndeplinit Nu-şi pot dori ceva ce au deja. Ochi şi ureche, Inimă şi mână, judecată, imaginaţie, speranţă, dorinţă, voinţă şi orice facultate este pe deplin satisfăcută. Aşa imperfecte cum sunt acum ideile noastre despre ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care ÎI iubesc, Duhul Sfânt ne-a descoperit destul ca să ştim că sfinţii vor primi o binecuvântare supremă.

Bucuria lui Christos, care este plină de infinite bunătăţi, este în ei. Ei se vor scălda în marea nesfârşită şi nemărginită a fericirii. Aceeaşi odihnă rămâne şi pentru noi. Nu poate fi prea departe. Peste puţin timp, salcia plângătoare va fi înlocuită de ramura victorioasă de palmier, şi picăturile de durere vor fi transformate în perle de binecuvântare veşnică. „Mângâiaţi-vă unul pe altul cu aceste cuvinte”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

31 Iulie

Eu în ei.” Ioan 17:23

Dacă astfel este uniunea care există între sufletele noastre şi persoana Domnului, cât de adânc şi larg este canalul comuniunii! Acesta nu este o conductă îngustă prin care îşi croieşte drum un pârâiaş. Este un canal de o incredibilă adâncime şi lăţime, prin care poate curge un mare volum de apă vie. Iată, El a aşezat o uşă deschisă înaintea noastră; să nu ezităm să intrăm. Această cetate a comuniunii are multe porţi de mărgărit. Fiecare poartă este dintr-un singur mărgărit şi stă larg deschisă ca să putem intra, asigurându-ne că suntem bine-veniţi. Dacă nu ar fi decât o deschizătură îngustă prin care să vorbim cu Isus, ar fi un mare privilegiu să auzim un cuvânt de prietenie prin poarta îngustă.

Cât de binecuvântaţi suntem să avem o asemenea intrare! Dacă Domnul Isus ar fi departe de noi, cu multe mări furtunoase între noi, am fi tânjit să trimitem un mesager la El să-I ducă dragostea noastră şi să ne aducă veşti de la casa Tatălui. Dar observă bunătatea Lui: El şi-a construit casa lângă uşa noastră; ba, chiar mai mult, El locuieşte cu noi şi se adăposteşte în bietele noastre inimi umile, ca să poată avea o legătură permanentă cu noi. O, ce nebuni trebuie să fim, să nu vrem să trăim în comuniune cu El!

Când drumul este lung, meticulos şi dificil, nu trebuie să ne mirăm că prietenii se întâlnesc rar, dar dacă locuiesc împreună, îl va uita Ionatan pe David? O soţie poate să îndure să nu vorbească cu soţul multe zile dacă acesta este plecat în călătorie, dar dacă ar şti că se află undeva în casă, nu ar putea suporta să stea departe de el. De ce nu te aşezi la ospăţul din via Sa, credinciosule? Caută-L pe Domnul, fiindcă este aproape. Imbrăţişează-L, fiindcă El este Fratele tău. Ţine-L strâns, fiindcă este Mirele tău. Păstrează-L lângă inima ta, fiindcă El este carnea din carnea ta.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Muntele cel Sfânt

Ai ridicat un steag, Isuse,
Ai fluierat peste pământ
Au alergat la Tine gloate,
Urcând pe Muntele cel Sfânt.

Căci Muntele se ‘nalță falnic
Printre ceilalți și printre văi
El e scăparea celor care
Ades se pierd pe multe căi.

Frumoasă înălțime este,
El bucură întreg pământ
Și este plin, plin de lumină
Căci e scăldat în Soare sfânt.

E-un Munte îmbrăcat cu slavă
Ce șade-n veșnici înălțimi
E o Cetate de scăpare
Pentru popor, pentru mulțimi.

Toți cei crescuți să poarte arma,
Cei antrenați ca ucigași
Din săbii își vor face pluguri
Arându-și câmpul blând, gingaș.

Nu vor mai învăța războiul
Nu vor mai purta sabia
Căci toți acei ce o vor scoate
Prădați și-uciși vor fi de ea.

Flămândul care locuiește
Pe Muntele Domnului sfânt
Belșug de hrană-acol’ găsește
Prin Duhul Sfânt și prin Cuvânt.

Toți orbii-și capătă vederea
Și șchiopii ‘ncep a alerga
Și-o flacără încins-ajunge
Chiar mucul ce-abia fumega.

Pe Muntele acesta mare
O Piatră șade căpătâi
Și pentru toți locuitorii
Odihnă, Doamne-n veci rămâi!

Ți-am auzit șuierătura
Cum ai suflat peste pământ
Ce har măreț, ce bucurie
Să urc pe Muntele cel Sfânt!

Camelia Stîngaciu

Isus tăcea

Motto: Isaia 53/7: „”Când a fost chinuit și asuprit, n-a
deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie
și ca o oaie mută înaintea celor care o tund: N-a deschis gura.””
Marcu 14/60-61: „”Atunci, marele preot s-a ridicat în
picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus și i-a zis: Nu
răspunzi nimic? Ce ‘mărturisesc oamenii aceștia împotriva Ta?
Isus tăcea și nu răspundea nimic.””

În Cetatea sfântă, Ierusalimul sacru,
A fost odată o judecată simulacru…
Caiafa, mare preot, era judecătorul,
Jurați, preoții de seamă și Soborul,
Iar martori erau mulți și mincinoși
Din mocirla lumii, cei mai păcătoși,
Năimiți să mintă că Cel învinuit
A căutat să strice Legea și a hulit…
Dar, la nici o acuză ce i se aducea,
Răspuns nu au primit: Isus tăcea.

Și a îndurat apoi, atâtea umilințe,
Batjocuri și ocară, și multe suferințe…
Legat la ochi, luat la palme și scuipat,
Cu spini și ghimpi a fost încununat…
Și pe lemnul crucii a fost răstignit
Dar, și pe cruce era batjocorit…
Ori, la câte umilințe a fost supus,
Isus tăcea… Și-o vorbă nu a spus.

Dar tu, creștine, tăcut-ai oare
Când te-a atins o vorbă oarecare
Nepotrivită ori cu un iz de ironie?
Sau ai răspuns pe dată, cu mânie,
Disprețuitor, cu multă răutate,
Pe care tu o socoteai dreptate
Față de un lucru atâta de mărunt?

Și ce ți-ai zis? : „L-am pus la punct
Cum merita, că fapta lui nu-i de iertat!”
Dar pare-se că repede-ai uitat
Când Salvatorul tău era bătut,
O vorbă nu a scos, ci a tăcut
Și de pe cruce i-a ierta pe toți…
Și tu, că ți-a greșit puțin, nu poți?

Asta-i porunca ce ne-a lăsat-o nouă:
„Iertați, și vi se va ierta și vouă!”
Și, dacă un om, lucrând cu răutate,
Ți-a făcut cumva o nedreptate
Ție, sau unor apropiați de-ai tăi,
Iartă-l să nu fiți doi oameni răi.

Te dor cuvintele ce ți le-a spus?
Tu amintește-ți de durerea lui Isus…
Câte ocări și hule Isus a îndurat! …
Și toate în tăcere le-a răbdat.

Așa-s cei răi, dar nu-i lua în seamă
Chiar de te urăsc și te blesteamă…
Și te judecă mereu… Și ești batjocorit…
Tu să rămâi pe drumu-ți liniștit
Și nu lua în seamă ce ți-au spus,
Ci, iartă-i cum te-a iertat Isus,
Să poți ajunge la sfârșit, când cu temei,
Hristos te judecă, nu ei!

Ioan Vasiu 

Încurajări pe cale

Nu vă lăsați răpuși de teamă
Și nici de o nevrednică reclamă.

Cu voi e Domnul vieții voastre
Să nu cădeți în valuri și-n dezastre.

Furtuni vor veni, fiți pregătiți
În încredere să v-adăpostiți.

Nicicând curajul să nu dispară
De-i dimineață, zi sau seară.

Cu voi pe cale e, constant, Păstorul
Îngrijiți-vă, liniștiți, ogorul…

El din orice cădere vă ridică
EL în traiul vostru se implică.

Nu vă lăsați răpuși de-o veste
Care nu din Paradis pornește.

Credința să nu fie tulburată
Oricât ar fi starea de complicată.

Aveți la-ndemână divina doctrină,
Și-aveți cea mai curată Lumină.

Nu vă lăsați pradă-ntristării
Poposiți în frumusețile cântării.

Triumful e de partea voastră
Deschizând spre Adonai fereastră.

Dați deznădejdea la o parte
Și priviți dincolo de moarte.

Continuând mersul spre Cetate
Dați îndoielile la o parte.

Cu voi e Fiul iubirii divine
Care-n orice moment vă susține.

George Cornici

Ce sunt eu aici sub soare ?

Ce sunt eu aici sub soare?
-Un ecou în univers.
Pe-acei pierduți ce-mi ies în cale
Să-i întorc de la pierzare,
La Isus prin al meu vers.

Ce sunt eu prin lumea mare?
-O făclie care arde,
Un drumeț ca voi, oricare,
Care luminează-n noapte
Pe vârf de munte o cetate.

Ce sunt eu trecând pustia
Unde atâția oameni mor?
-Sunt o apă, un izvor,
Care aduce bucuria
Sufletului călător.

Ce sunt eu aici în vale?
-Sunt o harpă care cântă,
Care aduce înviorare.
Coardele pun o-ntrebare:
Vă mai pregătiți de nuntă?

Dacă aici în vremuri grele
Sunt un soare mititel,
O steluță între stele,
Credincios și-n zile rele,
Sus în cer voi fi ca El.

Ce sunt eu, ce vreau să fiu
Cât voi mai avea viață?
Un ecou, dar nu-n pustiu,
Să-L proclam pe-Acel ce-i Viu,
Lumii fără de speranță.

Iany Laurenciuc 

Cetatea de furnici

ReferințeLuca 19:1-10

A fost odată-ntr-o cetate,
dar nu de oameni,
de furnici,
o mare gloată agitată
că-n valea lor avea să treacă
un licurici.

Din rang înalt era străinul
Și mii de gaze îl știau;
Și coropișnițele îl știau pe nume,
Dar frații săi nu îl iubeau…

Dar el trecea din loc în loc
Și, deși aripi el avea,
Iubea să calce printre râme
Și-ades cu ele el vorbea.

Avea un zumzet uimitor
Chiar dacă mantia-i lucea în soare,
Se așeza în rândul tuturor,
Dorind să guste viața unui oarecare.

Și-n agitația prezenței sale,
Înaltul vameș la furnici
Aflase că în vale,
În umbra de urzici,
Cu mantia-i lucindă
Pășește-un licurici.

Nu, nu se gândea să-i ceară socoteală
Că a pătruns în lumea sa,
Voia numai să-l vadă-n îmbulzeală,
Însă statura nu îl ajuta.

Și se urcă furnica-vameș
Pe-un fir de iarbă crudă,
Uimindu-se că-n iureș
Se-aude lin o odă…

Și, ascultați, ce uimitor,
Căci licuriciul ridică privirea înspre nori.

Dar, pân’ la nori,
Se-opri la firul cel de iarbă;
Cu el se-opri întreaga lume,
Iar lucruriciul îi zice vameșului pe nume:

-Eu trebuie să intru-n casa ta.
-Dar, vai, eu stau în scorburi,
Și nu sunt niciun cleric,
Și, că să știi, în casa mea e numai întuneric.

-O, tu, mai mare vameș la furnici,
Coboară-n vale, vină!
Căci eu cu strălucirea mea de licurici
Aduc în casa ta lumină.

Precum furnica și Zacheu,
Dorind ca pe Isus să-L vadă,
Urcatu-s-a într-un copac
Să fie mai presus de gloată.

Dar Cel ce vede-n miez de-atomi,
Cel ce veghează galaxii
Își aținti privirea înspre pomi
Și spre Zacheu Își ridică El ochii.

„Zachee, dă-te jos degrabă,
Căci trebuie să intru-n casa ta”

„Doamne, să-mi faci Tu bucuria asta?
Stăpânul cerului ca oaspete,
Iar eu, gazda Sa?”

Și-n mijlocul averii sale,
Zacheu fu cercetat pe loc,
Și a promis cu bucurie,
Primind pe Isus, c-o să lase tot.

Și-atunci Isus, plin de iubire,
A binecuvântat a vameșului locuință,
Căci celor pierduți le dă-n dar mântuire
Și toate astea numai prin credință….

Acum, și tu te urci în dud,
Ai auzit de Isus, de puterea Sa,
Tu printre ramuri de copac
Încerci să Îi vezi Fața,

Dar, înțelege, că-n atâta lume
El Și-a-ndreptat privirea înspre viața ta:
Isus te cheamă azi pe nume
Și trebuie să intre-n casa ta!

 Tabita Oprea

Betleem, cetate sfântă

Betleem, cetate sfântă,
Mica-n cartea lui cuvântă,
C-ai obârşie străveche,
Eşti prea mic, dar n-ai pereche.

‎Betleem, cetate sfântă,
În strai nou te înveşmântă,
Din tine-i Stăpânitorul
Care mântuie poporul.

Betleem, cetate sfântă,
‎Auzi îngerii cum cântă,
Vers duios în armonie
Proclamând a Lui domnie.

Betleem, cetate sfântă,
Glas ceresc binecuvântă,
Îngerii ţi-aduc solie,
Pace pe pământ să fie!

Betleem, cetate sfântă,
Neamurile se frământă,
Mulţi ar vrea să te împartă,
De aleşi să te despartă.

Betleem, cetate sfântă,
Peste vremi stai neînfrântă,
Să nu-ti piară mărturia,
Mare-ţi fie bucuria!

Olivia Pocol

La Golgota

La Golgota, afară din cetate,
Între tâlhari e Domnul răstignit,
A luat asupra-i vină şi păcate,
Dreptatea Legii-n El s-a împlinit.

La Golgota pe-o cruce atârnat,
În chinuri grele Domnul a murit,
Nu era-n El nimic de condamnat,
Dar astfel mântuirea-a făurit.

La Golgota, când trupul I s-a frânt,
A ridicat blestemu-adus de Lege,
Ne-a aşezat în Noul Legământ
Spălând cu sânge-a noastră fărdelege.

La Golgota El a răbdat ocara,
Dar n-a răspuns batjocurii cu ură,
Mie şi ţie ne-a luat povara
‎Fără să pună dragostei măsură.

La Golgota-n deplină ascultare
El a-mplinit ce-a fost făgăduit:
Oricine crede-n El s-aibă iertare,
Prin rănile-I El ne-a tămăduit!

La Golgota privim cu mulţumire
C-am fost aleşi pe când I-am fost vrăjmaşi,
Iar dup-a Lui cumplită pătimire
La slava Lui şi noi vom fi părtaşi.

Olivia Pocol

Astăzi, Domnul îndurării

Astăzi, Domnul îndurării
Trece iarăși prin Cetate
Și prin mijlocu-adunării
Unde-s suflete întristate. . .

E rănit adânc în suflet
Și cu ochii înlăcrimați. . .
Nu aprobă-al nostru umblet,
Totuși, ne numește frați

Și cu-o vorbă prietenoasă
Se-apropie de fiecare,
Vorbă bună și duioasă
Încărcată de îndurare,

De îndurarea cea Divină
Care mângâie duios,
Cu un har plin de lumină,
Pe cel slab și păcătos.

Pentru cei ce nu-L primesc
Mai suspină cu durere. . .
Căci în trupul omenesc
Făr` de El, sufletul piere!

Și pieirea presupune
„Despărțirea” ce-o să fie
Chin cum nu se poate spune
Pentru întreaga veșnicie.

Iar pe-acest pământ nu este
Fericire pentru suflet,
Aici moartea urmărește
Neîncetat al nostru umblet!

Iată; Mâna îndurării
Stă întinsă mai departe. . .
Cunoști vremea cercetării,
Ori pasiv, urmezi spre moarte?

Dacă-aduni în astă viață
Bogăția lumii, toată
Are ea vreo importanță
Când viața ți se gată? !

Sau plăcerile lumești
Care-ți amăgesc privirea
Poți tu să le folosești
Ca să-ți afli izbăvirea. . . ?

Ce poate să mai rețină
Departe de Sfântul Miel
Și îndurarea Lui divină,
Prețuitu-ți suflețel? !

O, nu sta nepăsător
Față de îndurarea Lui
Că-ai să-L vezi Judecător
La sfârșitul veacului,

Când nu va mai fi îndurare
Ci doar Judecată dreaptă!
Nu trata cu nepăsare
Veșnicia ce te-așteaptă!

Azi e vremea cercetării,
Vremea Mântuirii-n dar,
Dar din cauza nepăsării
Toate-ți pot fi în zadar!

Ioan Hapca