Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Unicul Tezaur!

Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!
Doamne, Tu ești stânca mea! Ps. 18:1-2 (a).

Ref. Ps. 18:1-2; Iov 42:2; Ps. 18:16.

Stânca mea, tăria mea, cetățuie tare
Te iubesc din inimă, Domnul meu cel Mare
Fără Tine ce aș fi? – Un nimic, doar humă, abur
Doar prin Tine este ”a fi”, Tu ești Unicul Tezaur!

Știu că Tu poți totul, Doamne, împotrivă nu-ți stă nimeni
În Tine-i viața, calea, rostul, este cineva asemeni?
Nu-i, căci tu ești Sfântul Soare, Unicul, de la-nceput
Ce măreț, și ce splendoare-i tot ce-n Tine-i conceput!

Părinte peste vremi, soroace, ce veghezi cărare, cale
Minunat în tot ce-ai face, la umbra aripilor Tale
Caută adăpost fii din țărână, înfiați prin Jertfa-n Dar
Stăpân pe clipa cea haină, îi porți cu drag, Preasfânt Olar!

Fii lăudat în orice vreme, preasfințit în orice ceas
Numele Tău Sfânt azi cheme, pământeni în rugă, glas
Venereze în ardoare, pe Cel Sfânt, Cel înviat
În viața – clipă de sub soare, mereu, mereu fii înălțat!

Lidia Cojocaru 

A mai trecut din viaţă ta un an…

A mai trecut din viaţă ta un an…
Încă o treaptă ai mai urcat spre infinit
Şi tu… uitat de toţi, priveşti îngândurat prin geam
Tăcut şi trist cu sufletul sărman
La drumul vieţii tale… ce aproape-i de sfârşit.

Ai mai rupt o filă azi din calendar
Simţind în ritmul inimii o jale
Căci prea uşor te-ai văzut pe al vieţii cântar
Iar anii tăi ţi-au zburat în zadar
Şi acum tu plângi în pragul veşniciei tale.

Te uiţi la norii încărcaţi cu frig
Răsfoind mănunchiul zilelor pierdute
Căci amintirile în inimă adânc se înfig
Iar sufletul… ce nu l-ai preţuit
Îndurerat suspină în chinuri negrăite.

Priveşti la mersul limbilor de ceas
Când sună gongul ultimelor clipe
Şi izbucneşti în plâns când vezi cu ce ai rămas
Căci n-ai avut măcar un mic popas
Să-ţi faci cinstit bilanţul zilelor trăite…

Trec anii şi zilele încet se duc
Bat la portiţa vieţii tale nepoftite
Şi în tăcere asculţi cum clipele încet se scurg
Cum frunzele se scutură în amurg
Şi tu ai rămas cu visurile neîmplinite.

Ce vrei să faci acum în ceas târziu?
Când nu mai vezi în viaţa ta scăpare
Şi deznădăjduit suspini pe drumul tău pustiu
Simţind durerea sufletului viu
Ce plânge îndurerat… căci vrea eliberare.

Te zbaţi şi lupţi cu pumnii… dar în vânt
Nu te-ai gândit că vei plăti vreodată
Te-ai crezut grozav… dar vezi că eşti şi tu pământ
Căci un clopot îţi va bate în curând
Şi tu te îngrozeşti căci moartea în prag te aşteaptă.

Ce mai aştepţi acum din viaţa ta
Când la încrucişări de drum te vezi ajuns
Căci un gol în urmă laşi ce nu-l mai poţi umplea
Cu pieptul tremurând de vina grea?
Neputincios oftezi şi nu te poţi opri din plâns…

Mai scurt e timpul astăzi ca oricând
Ce mai aştepţi… din ultima fărâmă…?
Nu te gândeşti la suflet… de ce îl laşi plângând?
În pragul veşniciei sângerând
Când scopul lui e ca să ajungă în slăvi divine.

Te simţi dezamăgit… şi-ţi pare rău
Prea ieftină… a fost plăcerea lumii
Tu ai ales să mergi pe căile şi drumul tău
Şi ai fugit de dragostea lui Dumnezeu
Prin pustiul fără apă unde cresc doar spinii.

Opreşte-te… din alergarea ta
Şi nu mai rătăci pribeag prin lume
Hristos cu drag te aşteaptă… tu nu mai amâna
Căci vrea să fii cu El în slava Sa
Trezeşte-te! Auzi? Căci viaţa ta apune…

Mihail Cebotarev 

Am trăit un ceas pe roată

Referințe
Am trăit un ceas pe roată…
El, Olarul, m-a luat
Și-a zdrobit ființa-mi toată;
Într-o clipă m-a sfărâmat.

M-a zdrobit atât de tare
Până am crezut că mor;
Și cu ultima suflare
L-am rugat pe Creator

Să-și ridice a Sa mână
De pe trupul meu slăbit
Căci nu sunt decât țărână –
Lut sărac, neprețuit.

Dar Olarul, în tăcere,
Continuă zdrobirea mea
Frământându-mă-n durere
Tot mai mult, în palma Sa.

Și când am crezut că gata,
Chinul meu s-a terminat,
El îmi arătase roata
Unde voi fi modelat.

Ca un foc trecu prin mine
Când m-a pus pe roata Lui
Prelucrându-mi lutul bine,
Până strop de aer nu-i.

– Căci de aer mai rămâne
Într-un vas de lut creat,
Când olaru-n foc îl pune
Se va sparge dintr-odat`. –

Și m-a modelat Olarul,
Vas de preț El m-a făcut;
Am simțit atunci că Harul
Peste margini m-a umplut!

Când deschise-apoi cuptorul
Și-am văzut cât e de-aprins,
Tremurat-am la fiorul
Rece care m-a cuprins.

A lăsat să-mi ardă vasul
Pân` de mine am uitat…
După ce trecuse ceasul,
Mâna Lui m-a deșteptat.

A trecut acum cuptorul,
Parcă alta-i viața mea;
Simt cum vasu-mi Creatoru-l
Mângâie cu mâna Sa.

El se bucură și-i place
Că-s frumos și strălucesc;
Doar El singur poate face
Din pământ, un chip ceresc!

Da, această experiență
Gândul, traiul mi-a schimbat
Și-n a Domnului prezență
Eu am plâns al meu păcat.

I-am cerut să-mi dea iertare,
Să m-ajute să mă-ndrept,
Să-i dau cinste, ascultare
Și-n veghere să-L aștept.

L-am rugat cu stăruință
Să îmi dea al Său sprijin
Ca să pot în pocăință
Să trăiesc curat, amin!

Slavă Lui căci mă trecuse
Prin văpaia focului
Și din lutu-mi slab făcuse
Vas de cinste-n Casa Lui!

La ceas de veghe

Ma mustr’un gand ca nu fac indeajuns,
pentru a Ta imparatie;
Ma mustr’un gand ca nu lucrez cu spor,
s-adun mai multe spice in ogor.

E soapta Duhului cel Sfant ce-mi da povata,
sa imi consum viata cu folos;
E Sfanta’nvatatura a Lui ce ma invata,
sa nu traiesc doar pentru’aicea jos.

Si’ncerc sa lupt cu fiecare zi ce trece;
sa adun bob cu bob in spic.
Si de-i furtuna, iar ispite vor sa ma incerce,
ma rog, si-i cer putere ca sa ma ridic.

Si fiecare zi, ce o traiesc, e’o lupta,
Dar zilnic, de ma bizui Doar pe El;
Teama, deznadejdea…nu ma mai framanta,
si’ntreaga mea viata nu imi mai e la fel…

Lory Robu 

Lacrima Cerului

La ceas tainic de înserare,
Sufletul vede cuprins în visare
Cum inima arde-n candele sfinte
De-un dor nemărginit, făr-de cuvinte.

Liniștea s-așterne-ncetișor
Peste vântul care adie gânditor,
Izvoare de iubire plâng în tăcere
Peste ființa cuprinsă de durere.

Din cupola pură a cerului
Se pogoară roua Cuvântului.
Picură lacrimi peste floarea de crin
Și-n suflet se strecoară un suspin…

Fire de lumină nesfârșite vin
Și valuri de iubire împresoară lin,
Un soare-n raze luminat.
În cerul meu. Fii  binecuvântat!

Nemes Cristina Gabriela

Apleacă-te şi vei fi ridicat

“Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui, El să vă înalţe.” (1 Petru 5.6)

Aceasta este o făgăduinţă: dacă noi ne plecăm, Dumnezeu ne va ridica. Smerenia duce la slavă; supunerea este calea ridicării. Aceiaşi mână a lui Dumnezeu care apasă asupra noastră ca să ne facă să ne plecăm, este gata să ne ridice ca să primim această binecuvântare. În lumea aceasta trebuie să te pleci, ca să câştigi. Mulţi se înjosesc în faţa oamenilor, dar nu capătă ocrotirea mult dorită. Dar acela care se pleacă sub mâna lui Dumnezeu, va fi îndreptat, sprijinit, îmbogăţit şi întărit de El. Obiceiul Său este de a-i smeri pe cei mândri şi a-i înălţa pe cei smeriţi.

Totuşi lucrările lui Dumnezeu îşi au vremea lor. Trebuie ca acum, chiar din această clipă să ne smerim, pentru ca Domnul să facă să nu apese asupra noastră mâna întristării. Când ne loveşte El, datoria noastră este să primim loviturile Sale cu o supunere totală. Înălţarea noastră va avea loc “la vremea ei” şi Dumnezeu este cel mai bun Judecător al acelui ceas şi zi. Să nu dovedim nerăbdare ca să primim o binecuvântare. Pentru ce s-o dorim mai înainte de vremea ei? Ce pretindem noi? Desigur, nu suntem încă destul de smeriţi, ca să aşteptăm într-o supunere liniştită. Dumnezeu să ne dea această smerenie!

Charles Spurgeon

Ce-si vor aminti oamenii?

Va veni pentru oricine
ziua ultimului ceas
vei pleca spre’o alta lume
si’aici tot va fi ramas

n’o sa’si aminteasca nimeni
lucrurile ce’ai avut
dar de faptele facute
ne vom aminti mai mult

casa ta pe dinafara
vor uita cum arata
dar te’or plange toti saracii
cati au stat la masa ta

nu’si vor aminti batranii
ce masina ai condus
dar te’or plange schiopii care
pan’ acasa tu i’ai dus

nu vor sti cei de departe
telefonul ce’ai avut
dar te’or plange intristatii
de cuvantul ce l’ai spus

nu vor sti cei din spitale
cat de mult tu ai lucrat
dar te’or plange toti bolnavii
pentru vizita ce’ai dat

nu’si vor aminti toti oamenii
la ce facultati ai fost
dar te’or plange toti orfanii
mangaierea ce le’ai fost

nu’si vor aminti vreodata
ce’ai lasat sau ce ai fost
faptele lua’vor locul
bogatiei fara rost

ce’si vor aminti acestia,
nu conteaza atat de mult
de n’ar fi spus Isus cuvantul
‘Fa-i lui, ca mie mi-ai facut!’

e scrisa’n carte orice vorba
e scirsa’n cer oricare fapta
si pentru tot ce ai facut
vei lua de la Isus rasplata!

Isus cand a murit cu greu
Sutasul groaznic a strigat:
„Era Fiul lui Dumnezeu
Cu-adevarat, cu-adevarat!”

Dar ce-o sa strige dupa tine
Cand vei pleca de pe pamant:
„S-a dus, dar lasa ca e bine!”
Sau „era un fiu al Celui Sfant”?

De mori acum unde ajungi?
In cer sau iad, atat e vesnicia
unde’ai de gand ca sa te duci
cand vei sfarsi calatoria?

Paul Spoiala