Mă țin de haina Ta

În valea umbrei morții acum dacă aș fi
Aș ști că ești cu mine și că mă vei păzi.
Aș merge pe cărare cântând de dragul tău
Simțindu-te pe Tine, Isuse, Domnul meu.

Căci bucuria Sfânta și dragostea-Ți divină
M-ar umple de speranță, mi-ar oferi lumină.
M-ar ține în picioare și m-ar purta prin har,
Mi-ar oferi putere, iubire, pace-n dar.

De-aceea nu mă clatin, privesc mereu în sus
Căci știu, Tu ești cu mine o, Domnul meu Isus.
Chiar dacă e furtună și valu-i ambițios,
Mă țin de haina Ta, iubitul meu, Hristos.

Tu ști o, scump Isuse, cunoști sufletul meu,
Te rog, rămâi cu mine când vine ceasul greu.
Călăuzește-mi viața, întinde-Ți mâna Ta
Și poartă-mă pe cale, simțindu-ți Dragostea.

 Nichifor Nicu 

Samariteanul

Isus a spus o pildă minunată
Menită ca răspuns la o-ntrebare
La-nvățătorul Legii de-altădată. .
”Și cine e aproapele meu oare?”

Un om a început ca să coboare
Spre Ierihon dinspre Ierusalim
Grăbit, cu treburi cum e fiecare
Dar singur, personajul anonim.

Curând pe drum, la prima cotitură
Pe lângă păduricea cu tufari
Primi ca din senin o lovitură
Fiind așteptat acolo de tâlhari.

Ce l-au bătut, l-au dezbrăcat cu sila
Pe bietul om l-au jefuit de tot
Acești tâlhari ce nu știau ce-i mila
Ei l-au lăsat zăcând aproape mort.

Apoi pe-același drum din întâmplare
Se coborâ și-un preot tot la fel
Văzând pe cel căzut lângă cărare
L-a ocolit și n-a oprit la el.

Iar mai apoi și un levit cu treabă
Pe-același drum trecu întâmplător
Și ocoli pe cel căzut cu grabă
Fără să-i dea vreo mână de-ajutor.

Iar mai târziu fiind în călătorie
Chiar un Samaritean pe drum veni
Văzând pe-acel căzut și-n agonie
Cuprins de milă lângă el se-opri.

S-apropiat legându-i orice rană
Și untdelemn și vin pe ele-a pus
Să-l poată îngriji și să-i dea hrană
Pân’ la un han pe-asinul său l-a dus.

Aici El a plătit să-i fie bine
Și-a stat cu el până a doua zi
Spunând hangiului: – grijește-l bine!
Și când mă-ntorc tot restu-ți voi plăti.

Acum Isus a pus o întrebare
Ce a căzut ca fulgerul pe ape
”Care din ei au dat dovadă oare
Aceluia căzut c-a fost aproape?”

Acum a priceput și-nvățătorul
Și imediat a dat corect răspunsul
”Acela ce îi dete ajutorul
Pentru că milă și-a făcut de dânsul”.

O Doamne-acum vedem că-n întâmplarea
Cu-acel umil Samaritean milos
Noi fost-am cei căzuți, însă salvarea
Ne-ai dat-o Tu Slăvitule Hristos.

Ai pus balsamul Tău de vindecare
Un vin ceresc ce vindecă din plin
Și-un untdelemn ce n-are-asemănare
Căci numai Tu dai Duhul cel divin.

Pe noi nu ne-a costat, numai pe Tine
Răbdând pe cruce tragice momente
Iar la hangiu ca să ne fie bine
Ai mai lăsat și două Testamente.

Ce Dragoste, ce Har, ce Veste bună
Isus ne ești de-a pururea model
Iar vocea Ta și-acuma mai răsună:
”Te du acum și fă și tu la fel!”.

Daniel Hozan

Ai grijă!

Nu te băga-n discuții inutile,
Vorbește atunci, doar, când ești întrebat.
Mai bine-i să fii înțelept, copile,
Decât flecar să fii considerat.

Nu-ți spune nimănui secretul tău,
Nici prietenilor noi, nici celor vechi,
Căci vorba ta poate avea ecou
Și adesea și pereții au urechi.

Să nu te-ncrezi în omul muritor,
Nici chiar în haina de pe tine;
Căci omul este schimbător
Ca vremea-n zilele senine.

Să nu calci pragu-aproapelui prea des
Ca nu cumva să te urască,
Crezând că poate ai vreun interes
Și apoi să te disprețuiască.

Nu-ți vinde taina nimănui
Și nu-ți dori ce nu-i al tău.
Spune ce ai doar Domnului,
Puternicului Dumnezeu.

Nu te pripi să iei vreo hotărâre
La nervi sau chiar la supărare,
Fii cumpătat în fapte și-n vorbire
Și ține-ți pasul drept pe-a Sa cărare.

Te apropie, mai bine să asculți,
Decât să-nșiri cuvinte fără rost;
Nu fi și tu așa ca cei mai mulți,
Căci tot ce scoți pe gură are un cost.

Puiu Chibici  

Ai strigat… și Ți-a răspuns

Ai strigat în toiul nopții
Când inima-ți era plină
De adânca beznă-a morții
Și-ai primit pe loc lumină;
Domnul ți-a îndreptat iar sorții
Pe cărarea Sa divină…

De vrăjmaș întemnițat
Și legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ți-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric…

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit…
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Și ți-a dat o pace dulce…

Ai strigat în viața ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieții vâltori
Și-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ți muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Șoapta din inima ta
Și suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Și-ai văzut cum îți răspunde
Domnul în dragostea Sa…

Ai strigat din strâmtorare
Și întorsuri fără ieșire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate și iubire
Și-ai văzut ce Mână tare
Ți-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieții
Era așa de înverșunată
Încât „Zorii Dimineții”
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertății
Ți-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Și-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ți-se toate
Căci din orișice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Și tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ți-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Și din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Și atunci ți-a schimbat starea
Dumnezeu cu brațul Său!

Ai strigat când neputința
Ți-a îngenuncheat din plin
Perspectiva și ființa
Și-ai văzut Harul divin;
Ți-a dat Domnul biruința
Izbăvindu-te deplin!

Amintește-ți și răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul și aude,
Și în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ți vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Și-ai primit întotdeauna
Ajutor când ți-a fost greu
Ori te sugruma furtuna…
Dar față de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ți-a fost greu
Și-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe – eu
Totdeauna mai presus!”

Ai strigat din groapa morții
Și-ai privit la Cel ce aude
Și cu drag îndreaptă sorții
Celor morți pe căi zălude…
Ți-A răspuns și-n miezul nopții
Dar tu tot nu-I vrei răspunde…

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Și-izbăvirea ți-a fost mare
Căci din veac și până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac…

Ai strigat când te îngrozea
Valul morții, furios
Și-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spațiu întunecos…

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuța inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna…

Ai strigat… căci deznădejdea
Te-a înfrânt și umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ți-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăși înrobit… .

Ai strigat… și Ți-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ți-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu? !

O, părăsit și uitat de lume
În necazuri și la greu…
Domnul te-a strigat pe nume
Și te-a căutat mereu,
Să înțelegi un lucru anume:
– Ești iubit de Dumnezeu!

Ești iubit de El și-așteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o șovăire…
Și cu inimă înțeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

Ioan Hapca

Mă ții pe stâncă-n mâna Ta

O nouă zi mi-ai dat, Isuse
S-o prețuiesc și să îți cânt
Tu mă ridici când sunt slăbit
Îmi dai putere și avânt.

Mă ții pe stâncă-n mâna Ta,
Și-mi dai să beau din apa vie
Ma-ndrumi atunci când rătăcesc
Îmi dai din sfânta bucurie.

Mă urci pe treptele de har,
Și îmi vorbești cald și duios
Îmi mângâi inima zdrobită
Îți mulțumesc, Isus Hristos

Pășești cu mine-n bucurie
Pășești chiar și în suferință
Îmi îndrepți pașii pe cărare
Și mă ridici iar în credință.

De-aceea cred deplin în Tine,
Și stiu că nu mă vei lăsa,
Mă ții mereu sus în picioare,
Mă ții mereu în mana Ta.

Nichifor Nicu 

Frunze

Când sub primul păcat am căzut
Și-am văzut cât sunt de gol, slab și urât,
Din frunze-o haină mare mi-am făcut
De ochii Tăi dorind să mă ascund…
Erau doar frunze.

Când prima jertfă pe altar eu am adus
Crezând ca fumul ei v-ajunge-acolo sus,
Am pus doar frunze smulse de prin pom
Pe care focul le-a topit pe loc…
Erau doar frunze.

Când ai venit la mine-ntâia data,
Dorind să calci cărarea cea mai plată
Ți-am pus covor de frunze sub picioare,
Dar s-au uscat și drumul a fost tare…
Erau doar frunze.

Când ai privit la jertfa mea săracă
Și ai mustrat trăirea întinată
Cerând din pom nu frunzele, ci rodul
Știind că pan’ acum nu am dat totul…
Erau doar frunze.

Știai că printre frunze am ajuns la rod
Și ca din lemn o cruce ca să fac eu pot,
Simțind înțepătura cununii de spini
Tu ai privit adânc, adânc in min ‘…
Erau doar frunze.

Dar ai văzut și-n frunze un folos
Căci pentru Tine eram valoros.
Tu m-ai creat: știai ce sunt, ce pot
Și mi-ai dat șansa sa aduc un rod…
Nu numai frunze.

Iar Tu ai luat din ce am fost cândva
Punând chiar totul in lucrarea Ta.
Un pom cu rod Tu m-ai făcut acum
Și-mi pregătești in cerul Tău cununi…
Cununi frunze.

Agheorgiesei Maria 

De n-ai fi Tu

De n- ai fi tu in viata mea Stapan
Cand stoluri de sageti se-arunca-n mine,
A pacii vorbe n-as mai sti sa spun
Si raul nu l- as transforma in bine.

De nu mi-ai intari piciorul slab
Cand temeliile se clatina sub mine,
As oscila asemeni lui Ahab
Si n-as mai sti sa ma indrept spre Tine…

De nu mi-ai limpezi privirea stearsa
Cand neguri ma-npresoara nemilos,
As rataci pe o carare falsa
Si as inainta fara folos…

De nu mi-ai curati auzul care,
Adesea pare surd la Glasul Tau,
As asculta soptiri din departare
Care m-ar rataci de harul Tau…

Cand mana mea se-ntinde inainte
Dorind un sprijin in momentul greu,
De n-ai intinde bratul Tau, Parinte,
M-as prabusi mereu in drumul meu…

De n-ar simti dulceata mangaierii
Inima-mi trista si-apasata chiar,
S-ar sfarama-n singuratatea serii
Traind mereu un viu si crud cosmar…

Dar Tu: Stapan, Prieten, Tata, Domn
In maretia creatiunii Tale,
M-ai intocmit pe mine – carne, om…
Si- ai pus in mine taine ideale…

Si te implici in mersul meu spre cer
In fiecare pas si-naintare,
Facandu-ma sa uit ce- i efemer
Si sa tintesc spre tarmurile Tale…

Cozma Ruth

Mulțumesc

Mulțumesc iubite Tată
Pentru tot ce Tu mi-ai dat,
Mulțumesc azi pentru viața,
Pentru harul nesecat.

N-am cuvinte potrivite,
N-am nici versuri prea alese,
Orice as scrie pe hârtie,
Pare gol și foarte lesne.

Dar aș vrea totuși să-Ti spun
Ca răcoarea umbrei Tale,
Eu o simt tot mai adânc
Chiar de soarele e tare.

Și nici ploaia cea mai rece
Plină de picuri amare
Nu-mi va stinge bucuria
Ce o am pe-a Ta cărare!

Daniela

De va fi…

De va fi să am o viaţă
plină cu miros  de crini,
atunci ştiu că dimineaţă,
mă trezesc în gând cu Tin’…

De va fi să am cărarea,
plină cu dureri şi spini,
atunci ştiu că TU, Stăpâne,
mai curat vrei să mă ţin…

…şi de-ar fi să umblu singur
pe cărările de-aici,
şi atunci ştiu că a’Tale aripi,
mă păzesc în orice chin…

Căci în zorii dimineţii,
la amiaz’, sau în apus,
eşti cu mine pretutindeni,
…Tu aşa ai zis Isus…

Laura Iova

În țara de lumină

In țara de lumină când voi sfârși cărarea,
Ca un izvor în mare când m-oi vedea ajuns,
Îmi voi pleca genunchii pentru întâia oară
La poarta veșniciei când m-a-ntâlni Isus.

Îmi voi pleca genunchii pe treptele iubirii
Ca cerbul spre lumina izvorului, setos,
Ca vulturul cu aripi îmbrățișând pământul
Mă voi pleca în fața măririi lui Christos.

Și-atuncea-mi s-or deschide și ochii de lumină
Și inima, și gândul, și zâmbetul stingher…
Și-oi fi ca o minune în mâinile iubirii
Îmbrățișând albastrul a celorlalte zări.

Eu nu știu care strune îmi vor spori cântarea,
Eu nu știu care înger m-ar face fericit
De n-oi ajunge țara luminilor stelare
Ce-o port de-acuma, Doamne, în suflet și în gând.

Eu nu știu dacă viața-mi va da vreo alinare,
Eu nu știu dacă ochii m-or face să privesc
Minunea învierii în orice primăvară
Și-n orice fir de iarbă un suflu Părintesc…

Spre țara de lumină mai am puteri în suflet
Cât gândul mi se ține de Soarele frumos,
Cât mai vibrează-n sânge lumina veșniciei,
Cât mă mai ține brațul iubirii lui Christos.

De-aceea mi se-ndreaptă cărarea către Tine
Ca un izvor în mare, ca soarele spre-apus
Și cred că-n veșnicie, la poarta de lumină
Mă va-ntâlni atuncea iubirea Ta, Isus!

Mihai Ghidora