Mama

Ești raza caldă a dimineții,
Ești har divin, ești sensul vieții,
Ești cântec drag, ești armonie,
Ești pace, farmec, bucurie.

Tu, suflet plin de bunătate
Ce totul faci, ce totul poate,
Tu nume sfânt, de pus la rană,
Fii binecuvântată mamă.

Cu tine viața e frumoasă,
Cu tine-i plinătate-n casă;
Tu ești a lumii bogăție,
Ești susurul ce blând adie.

De ziua ta se-aprind candele,
Se împletesc cununi de stele,
Se aștern covoare vii de flori
În zeci și sute de culori.

E ziua ta, e sărbătoare,
Mama e-un nume scump sub soare.
De aceea azi cu bucurie
Din inimă-ți dorim: fii fericită,
De acum și până-n veșnicie.

Puiu Chibici 

Reclame

Aş vrea să-mi fie dragostea

Aș vrea să-mi fie dragostea o floare:
O roză cu parfumul ei ceresc,
Prinsă-n mănunchi cu-o sărutare,
Și azi și mâine să ţi-o dăruiesc.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mână,
Ce știe mângâia obrazul tău lovit,
Dar și să știe cum să-ţi lege-o rană
Mereu, mereu la timpul potrivit.

Aș vrea să-mi fie dragostea un cântec,
Un imn ce să-L slăvească pe Hristos,
Pe care să ţi-l cânt când fără zâmbet,
Îţi este ziua sub un cer noros.

Aș vrea să-mi fie dragostea lumină,
Când este întunericul prea greu.
Și-n nopţi de chin, cu raza mea senină
Să-ţi fiu indicator spre Dumnezeu.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mare,
Sau poate-un munte cu izvorul lin,
Numai să-ţi fiu o binecuvântare
Din Mâna Creatorului Divin!

Lidia Maria Senași 

Ce dulce-i drumul meu

Ce dulce-i drumul meu Isuse,
cand Tu-mi ești Soțul meu Cel Bun,
de cîte ori am spus aceasta
și încă tot mai am s-o spun.
Ce plin de cantec mi-e pustiul
prin care îngerii-mi plutesc,
ce-nmiresmat mi-e tot cuprinsul
ca un lăcaș Dumnezeiesc.

E plin lăuntrul meu de Tine
și-n ce se vede și-n ce nu
a Tale-s gîndurile mele
ai Tăi mi-s ochii, tot sunt Tu.
Și cugetul mi-e curăție
și tot ce am mi-e minunat,
căci eul meu, Isuse-n Tine
mi-e împletit și-mpreunat.

O, ce adînc trăiesc în Tine
și ce adanc în mine Tu,
tot ce-am avut s-a dus Isuse,
ci numai ce-i din Tine nu!
Se ducă toate cate încă
nimicul nu le-a spulberat
rămană-mi veșnic dulce numai
ce-i din al Tău cu-adevărat.

Traian Dorz

Cântec sfânt

Albastrul cerului senin
Şi zorii dimineţii,
Al îngerilor cânt sublim
Pe pajiştea vieţii,

Să-ţi ducă luntrea liniştit
Pe marea fără spume
Surâsul fie-ţi înflorit
Cât vei trăi în lume!

Să cânţi cu nourii ce merg
Pe bolta plumburie,
Să zburzi cu fluturii ce-alerg
Prin luncă, prin câmpie,

Şi-n pârâiaşul cristalin
Privind mulţimi de stele
Să-nveţi un cântec sfânt, sublim,
Ce-l torc în noapte ele.

Cu el s-aduci omagiul sfânt
Părintelui divin
În seara străvezie, când
Lumini pe cer se-aprind.

Şi-n albii dimineţii zori
Să-l cânţi cu ciocârlia
În timp ce-n ram, privighetori,
Vă-ngână melodia.

Sara Dehelean

Am dorit să-Ți fiu…

Am dorit să-Ți fiu, Isuse, o lumină dulce,
însă, parcă Ți-am fost numai un sărut pe Cruce,
și-am dorit să-Ți fiu o mînă moale și ușoară,
însă, parcă Ți-am fost numai cantec și povară…

Am dorit să-Ți fiu un zîmbet într-un ceas de jale,
însă, parcă Ți-am fost numai plans și dor pe cale,
am dorit să-Ți fiu o umbră într-o grea dogoare,
însă, parcă Ți-am fost numai dragoste ce doare…

Am dorit să ai, Isuse, un alin în mine,
dar atît de prea departe dragostea mea vine
şi-a Ta sete-ndepărtată nu se mai alină
– orişicît Ți-ar fi de dulce, apa mea-i puțină…

Doamne, cand va fi, odată, să nu-Ți fiu departe,
tot ce n-am putut fi-n viată să-Ți pot fi în moarte,
și-apoi, după Înviere, pană-n Veşnicie,
ce n-a fost nici Ieri, nici Astăzi,
măcar Maine fie.

Traian Dorz

Pe aripi de iubire!

Am făurit un cȃntec,
pe Drumul Iubirii;
un cȃntec de slavă,
o plămadă sfȃntă,
ca zorii sfinţirii!

Am făurit un Imn,
pe Drumul spre Ierusalim!
Un Imn ceresc,
în cuvintele Cerului
în minunea Harului,

pentru iubirea Ta,
pentru lumina Ta,
pentru mȃntuirea Ta,
pentru cerul Tău,
pentru sufletul meu;
pentru biruinţă,
pentru întreaga Ta Ființă!

L-am înrămat cu ramuri de finic,
l-am pus la picioarele Tale;
l-am spălat cu lacrimi,
l-am îmbrăcat cu dor,
cu jerbe de osanale,
și i-am dat Numele Tău, Doamne,
să-L poarte-ntre oameni
în har şi sfinţire,
pe aripi de iubire!

Gelu Ciobanu

O apă curgătoare

O apă curgătoare
Este în stânga mea.
Și pomi cu crengi pletoase
Pe al ei mal.
Un loc umbros de munte
Și răcoros,
Un freamăt liniștit
Dar prea frumos.
Cu flori pe deal,
Albastru, bleu – deschis
Cu păsări diferite,
Pare-un vis.
În mărime și culoare
Și în cânt;
Sunt unice în felul lor.
Zâmbesc în gând.
În față-i o podișcă
Cu carii vechi în lemn
Sub care se revarsă
În vaduri, apă. Semn
Că-i totul în mișcare,
E viață în natură;
În frunze verzi, în iarbă,
În tot e-o legătură
Ce duce mai departe
Speranță, bucurie,
În gând, în vânt, în suflet,
Pe-a norilor solie.
……………………………..
Și… apa curge…
Ducând cu ea
Și gândul meu
Și starea mea.
Căci iar se schimbă,
Se innoiesc,
Cum apa plimbă
Și izvorăsc
Noi, mici izvoare
Ce se revarsă
În râul mare
Ce pace-mi lasă
Când îl ascult
Și-adânc suspin,
Mă liniștesc
Și mă alin.
Și se grăbește…
Aleargă parcă…
Să-și cânte-n treacăt
Povestea toată.
Și-așa… fără să se oprească
În tropot vrea să îmi șoptească:
”Fii mulțumit!
Este speranță!
Ești sprijinit
Cu siguranță!
Ești ocrotit!
Nu-ți fie teamă!
Călăuzit, și casa-ntreagă
El ți-o iubește
Că scumpă-i este.
E Dumnezeu
Ce totul vede,
Ce îți vorbește”.
……………………………..
Și întărit iar mă ridic
Din locu-n care-am mulțumit
De tot ce-n viață întâlnesc
Și vreu mai vesel să trăiesc.
A pus atâta bucurie
În jur, e-așa o armonie,
De-ți faci timp
Ca să le privești,
Să mai respiri,
Să te-odihnești.
Să-apreciezi
Că-i o splendoare.
În duh, o binecuvântare.
Te-ndeamnă toate
Într-un cântec.
E sănătate pentru suflet.

Lidia Gheorghe

O viziune sfântă

Iată, îmi plec genunchii în fața Ta, Stăpâne
Tatăl Domnului nostru prea Sfânt, Isus Hristos,
Din care orice ființă, familie, și-orice nume,
Poartă amprenta Ta de Creator Frumos.

Te rog, bogate Tată în slavă și-n putere
Să ne-ntărești lăuntric prin Duhul Tău cel Sfânt
Așa încât, Isus să fie a noastră avere
Prin dragoste, plantați în dreptul Tău Cuvânt,

Ca să putem pricepe împreună cu toți sfinții
Care-Ți este lărgimea-n gigantul Univers,
Și să lăsăm lungimea și adâncimea minții
Să explodeze-n cântec, în lauda și în vers,

Ca să putem cunoaște, dragostea Ta Isuse,
Care întrece știința a omului căzut
Și-n plinătatea Ta, s-avem inimi supuse
Și-o viziune Sfântă cum nu am mai avut.

Știm că puterea Ta lucrează-n noi iubire
Mai mult decât noi cerem, mai mult decât gândim.
A Ta să fie slava, și-acum, și-n nemurire,
Din neam în neam, și-n vecii vecilor, Amin!

Alin jivan

Armonia

Armonie, armonie,
Totul e desăvârșit.
Frunze, flori peste câmpie,
Totu-i verde, înflorit.

Armonie, armonie,
Toți te vor și te doresc.
Chiar și pasărea din glie,
Cântă cântul tău ceresc.

Armonie, armonie,
Peștii mării te cunosc.
Pân’ și viermele te știe,
Toate se-mpletesc frumos.

Armonie, armonie,
Mare dar și minunat,
Însă omul nu te știe,
Se complace în păcat.

Armonie, armonie,
Chiar de-i viu e trecător.
Însă Cel ce va să vină,
Te așteaptă cu mult dor.

Armonie, armonie,
Soare, stele, galaxii,
Tot se mișcă-n armonie,
Numai tu, de ce nu vii?

Armonie, armonie,
Tot la tine mă gândesc,
Până când va sta orbirea,
Peste neamul omenesc?

Armonie, armonie,
Dulce cântec și duios.
Scapă-ne de-a Ta mânie,
Doamne bun, Tu ești milos.

Raneta Alexandru

Devreme dimineața, când zorii se aprind, Domnul mi-a arătat cum a creat totul într-o armonie perfectă, dar omul- coroana creațiunii… atunci m-am întrebat?

Balada celui mântuit

A fost odată, ca niciodată,
Pe-un drum de țară, lâng-un copac
Și o fântână abandonată,
A fost odată un om sărac.

Avea o casă ca vai de lume,
O barbă rară și-un trup firav;
Când avea sare, n-avea legume,
Când avea pâine, zăcea bolnav.

Trecură anii și omul nostru,
Văzând că n-are nici un noroc,
Voind pesemne să-și schimbe rostul,
C-un sac în spate, o luă din loc.

-Ce faci, vecine, întreabă unul,
Luna trecută credeam că mori…
-Eu? Plec în lume să-mi port suspinul
Și nu vreau aur, nu vreau comori;

Dar uite-ntr-una un dor m-apasă,
Îmi umple pieptul și nu-nțeleg:
Intru pe ușă și-mi caut casă,
Mă uit la mine și nu-s întreg…

-Și eu, vecine, pățesc ca tine-
Ades mă tulbur și mă gândesc,
O deznădejde intră în mine,
Respir și umblu, dar nu trăiesc.

Mă prinde-adesea fiorul rece,
O fi o boală, ce pot eu ști?
Mai iau o țuică, da’ tot nu-mi trece-
Însă matale, dacă mai vii,

Poate ai leacul și-mi spui și mie,
Poate-i vreo plantă, să-mi fac un ceai,
Poate-o pastilă, vreo alifie-
Ești om de treabă, știu c-ai să-mi dai.

…Porni săracul, vuiau copacii,
Țipau prin codri păsări de pradă,
În bălți mâloase săreau brotacii,
În noapte, hiene veneau să-l vadă.

-Ce faci, om singur, părea că-ntreabă
Flegmatic, vântul ce-l însoțea;
La vârsta asta n-ai altă treabă?
Te-ntoarce-acasă că-i lumea rea.

-Îți zic de bine, șoptea și ploaia,
Ești ud iar mâine e și mai grav-
Te lasă vântul, te ia văpaia,
Arșița-i mare, tu ești bolnav.

II

…Mergea săracul și lacrimi grele
Brăzdau obrajii de pergament-
Ziua sub soare, noaptea sub stele…
Dar într-o noapte se-opri atent:

-Ce cântec straniu străbate zarea
Și-a lui chemare cum m-a străpuns!
Parcă deodată la întrebarea
Încă nepusă, el mi-a răspuns.

De parcă-n beznă simți o lumină
Ce-ți vine-n minte și-ți bate-n piept;
Iar mintea-ți cântă, inima-i plină
De ceva dulce, și blând, și drept.

Poate mă știe cel care cântă,
Că eu pe dânsul nu cred că-l știu-
Dar viața-ntreagă el mi-o cuvântă,
Ce sunt acuma, ce pot să fiu.

Să merg acolo, uite-o lumină,
Cred că-i o casă, n-o fi om rău!
Da, se zărește sus, pe colină
Și poate-mi spune secretul său.

…La casa veche, fără de poartă,
Întins pe prispă, sta un bătrân;
Cânta un cântec despre o soartă
Ce-o are omul, lâng-un Stăpân.

Stăpân puternic, plin de iubire,
El știe totul, totul i-al Lui,
În El nu-i umbră de amăgire,
În El ești liber, de te supui.

Din bezna nopții ascultă luna
Și-abia respiră mirat săracul;
Ar spune-o vorbă, n-are niciuna
Și-n iarba-naltă își lasă sacul.

Mai trece-o clipă, sau poate zece,
Sau poate-o mie, o viață-ntreagă;
De-aicea n-are cum să mai plece
Căci vrea să știe, să înțeleagă:

-Tu, om departe de orice stare,
Bătrân cu plete lungi, colilii,
Ți-e fericirea atât de mare,
Ești om ca mine, de unde vii?

De unde-i pacea ce te-nconjoară?
Te uiți la mine, deloc mirat
Și stai aicea, cântând afară,
Parcă pe mine m-ai așteptat…

Zâmbi bătrânul și se ridică
Cu pas nesigur și tremurat
Și-n odăița din casa mica
Pe omul nostru l-a invitat.

„Dar sărăcia-i la ea acasă,
Gândi săracul în sinea lui,
O carte mare ce stă pe masă
Și-o haină veche ce stă în cui.

Și uite-acuma ia cartea-n mână,
Ce-o vrea să-mi spună? Mai bine plec…”
Dar gazda-i face semn să rămână
Și, stând de vorbă, orele trec.

Află săracul atât de multe
Și-atâtea doruri s-au ostoit!
Întreaga viață ar sta s-asculte
Dar are-o treabă de-ndeplinit…

-Te-ntorci acasă? întreabă vântul,
Ai tăi se-așteaptă să fii răpus;
Mergi dar în pace și dea Preasfântul
Să înțeleagă ce le-ai adus!

Șoptește ploaia: -E vai de tine,
Ești tras la față și-mbătrânit.
Te-ajute Domnul, căci se cuvine
Să spui la alții din ce-ai primit.

III

…Lângă fântâna abandonată,
Lângă copacul bătrân de ani
Răsun-un cântec despre un Tată
Fără de moarte, fără orfani.

E Dumnezeul, făcând o lume,
Născându-Și Fiul spre a-L jertfi,
Ca ne’nsemnatul să aib-un nume
Cu care veșnic nu va muri.

În casa veche, ca vai de lume,
Intrau trei raze pe-un ochi de geam;
-Cătați, pesemne, ceva anume,
Le spuse-o mierlă ce sta pe ram.

-Nu știi, surato, de unde vine
Această pace, cum l-a găsit?
Nu-i el săracul plin de suspine?
Și-acum ce are de-i fericit?!

Răspunde mierla: -Voi, raze blânde,
E fără grijă, așa ca noi
Și, luându-și pacea, știm noi de unde,
El cântă-ntr-una, ca un mierloi…

Sub cer de vară se-opresc la poartă
Un copilandru și tatăl lui:
-Uite, sărmanul, ce tristă soartă,
S-a-ntors acasă puțin cam șui.

Nu știu ce crede, mai spuse tatăl,
Că unde merge, parcă sunt doi
Și cântă-ntr-una, și-i vesel, iată-l:
E om, măi frate, nu cintezoi!

Convins că știe ce-i după moarte,
Vorbește-ntr-una de Dumnezeu
Și de păcatul ce ne desparte
De Raiu-n care trăiești mereu.

Ia Biblia-n mână și povestește
Despre Hristosul care-a murit,
Apoi se uită, parcă-L zărește…
E clar: sărmanul, a-nnebunit.

Eu știu că lumea a fost creată,
Am și credință, dar cu măsură;
Nu poți fi mistic și ziua toată
Doar despre asta să dai din gură!

Se-oprește fiul în loc o clipă:
-Știi, dragă tată ce-am auzit?
Că boala asta e ca o gripă-
Aseară altul s-a-mbolnăvit.

Și-acuma are și nea Ilie
Atâta pace!… Eu, ce să spun?
Dacă aceasta e nebunie,
Aș vrea, tăicuță, să fiu nebun…

Carmina Iri Voicu