Creatia si recunostinta

„Laudati pe Dumnezeul dumnezeilor …pe Cel ce-a facut cerurile cu intelepciune caci in veac tine indurarea Lui!~Psalmul 136:2-5”

Intr-o zi, mergand spre locul de munca ,am vazut pe bara unei masini o eticheta pe care era scrisa: Ai multumit azi unei plante verzi ?” Ciudat , m-am gandit . Plantele ,desigur,sunt esenta vietii . Prin procesul de fotosinteza ele produc oxigen . Apoi ne asigura mancarea ,combustibil ,medicamente si o multime de materiale de construtii si industriale .

Voia sa spuna eticheta aceea ca din cauza faptului ca depindem atat de mult de plante ar trebui sa multumin lor pentru binecuvantarile noastre ?
Minunile creatiei ar trebui sa ne umple inimile de multumire , dar totdeauna numai pentru Creator . In cartea sa devotionala , Oswald Chamber a scris:

„Invata sa asociezi ideile demne de Dumnezeu cu tot ce se intampla in natura – rasaritul si apusul soarele si stelele , schimbarea anotimpurilor – si imaginatia ta nu va fi niciodata aservita impulsurilor tale , ci totdeauna va fi in serviciul lui Dumnezeu.”

Si servirea este recunostinta din toata inima fata de Acela care a adus totul in existenta si care sustine lumea noastra prin puterea Sa cea mareata. Fii constient de creatie . Soarele ne aminteste de caldura iubirii lui Dumnezeu. Imensitatea spatiului ne vorbeste nemarginirea Lui.

Rasaritul si apusul soarelui ne reveleaza frumusetea si splendoarea naturii Sale divine . Cum ar trebui sa ne faca acestea sa-L laudam pe Acela care ne-a dat viata fizica , dar care ne-a daruit viata vesnica prin credinta in Domnul Isus Cristos !”
O, de ar lauda oameni i pe Domnul pentru bunatatea Lui si pentu lucrarile Lui minunate fata de fiii oamenilor!

Eticheta aceea ar trebui schimbata astfel: „Ai adus multumiri lui
Dumnezeu azi?” D.J.D.

Vant si ape, tarana si lumina
Vorbesc de dragostea-I divina;
Tu l-ai multumit vreodata
Pentru toate ce ne-arata?” 
– Anonim

Este bine sa ne inchinam lui Dumnezeu in natura,
daca aceasta ne ajuta sa ne inchinam
Dumnezeului naturii 
.”- mjl De Haan, mj).

Painea zilnica

Mă-mbrățișează Iubirea

Întâia dată când i-am simțit căldura
(Când cu surâsu-i dulce m-a îmbrățișat)
Am înțeles că Ea este măsura
Să știu ce-nseamnă un Fiu crucificat.

De-atunci Iubirea, constant, este cu mine
În necazuri mici sau mari nu m-a părăsit
Din Ea se nasc bucuriile depline
Cu Ea, ci numai cu Ea sunt fericit.

Mi-a pus în suflet dorul veșniciei
Din starea neputinței m-a eliberat
M-ajută să păstrez starea vredniciei
Plânge cu mine când sunt întristat.

Mă-mbrățișează și iar mă-mbrățișează
Cu gingășie mă mustră când greșesc
Seninătate-n ființă îmi așează
Unde e Ea stările uscate-nfloresc.

O, cum să n-o păstrez în visterie?
Cum să n-o iubesc? Și cum să n-o ador?
Mă-nvață practică, nu teorie
Al Ei izvor e-atât de înviorător.

Mă contopește cu eternitatea
Căci n-are început și nu are final
Susține tot ce-i sfânt, susține Trinitatea
Al Ei obiectiv e fundamental.

De n-ar exista în viața noastră
Am fi ca pleava suflată de vânt
Iubire eternă, iubire măiastră
Vei trece cu noi dincol’ de mormânt.

George Cornici

Lăsând pe Rege să se nască

Lăsând pe Rege să se nască,
Și-n viața voastră, veți vedea
Cum bucurii o să-ncolțească,
Să-L înțelegeți veți putea.

Bătând la ușa încuiată
L-ați tot respins, L-ați tot respins
Dar a bătut încă odată
C-a Lui iubire nu s-a stins.

El va aduce tratamentul
Să vindece al vostru trai
Veți îndrăgi evenimentul
Și veți porni cu drag spre Rai.

În orice inimă deschisă
Se naște-al Lui ceresc program
A voastră soartă e decisă:
Moștenitori cu Avraam.

În ieslea inimii să fie
Căldura dragostei cerești
C-atunci trăiți în armonie
Cu legile duhovnicești.

El vă aduce siguranța
Că existența are-un rost
Va fi învinsă ignoranța
În El avea-veți adăpost.

Deschideți fără amânare
Lăsați- vă pătrunși de El
Lumina Lui dă-nseninare,
Creează dor pentru Betel.

Lăsând pe Rege să se nască
Și-n viața voastră veți vedea
Cum hotărâri o să-ncolțească
Pe El, oriunde, a-L urma.

Și-L veți urma spre veșnicie,
Chiar de veți trece prin cuptor
Veți fi-mbrăcați în vrednicie
Lângă al vostru Blând Păstor.

George Cornici

Spre altruism

A venit timpul să ne vedem doar ochii!
Mereu încântați de alte valori
Am umblat căutând între zâmbete,
Am umblat căutând între flori,
Cine timp mai avea
Să privească în ochi
Acea depărtare-ntre noi? !

A venit timpul să urcăm alte trepte.
Ce pot spune ochii acum? !
Oboseală, trădare și lipsă,
Neputință în noi, neputință în jur…
Singuratici pornim, singuratici ne-ntoarcem,
Ca o frunză bătută de vânt…
Dacă pomul vieții s-ar coace
Rămânem oxidați la pământ.

Se-ntâlnesc doi, în sat, pe o stradă
Nu mai sunt ca și ieri emotivi,
Peste tot: la serviciu, în casă, la școală,
Numai ochi singuratici, pustii, și atât…
Ne-am deprins a zâmbi fără suflet,
Ne-am deprins a trăi pentru noi,
Doar vorbim de valori, de origini
Dar în inimă, vai, suntem goi!

A venit timpul să ne vedem doar ochii,
Ce pasivi, ce absenți arătăm!
Golul acesta reiese din suflet,
Astăzi mascați, demascați ne vedem…

Poate-o fi să-nvățăm bunătatea,
Către cer tot mai mult să privim,
Să se vadă astfel unitatea
Și căldura cu care trăim,
Poate-o fi din lumină să stoarcem
Ce e bun, ce e sfânt, ce-i frumos,
Să lucească în ochi bucuria,
Să se vadă în viață Christos!

Mihai Ghidora 

Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de-al vedea şi-al pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
–––––––––––––-
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
––––––––––––––––
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.

Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.

Stănulescu Mircea 

E Stapanul Dumnezeu

Priveste azi catre soare
Si pune-ti o intrebare,
Cine oare l-a creat
Cu lumina imbracat?

Cine-a pus in el caldura,
S-o imprastie in natura,
Zi de zi sa nu se stingă
Si cu raze sa ne-atinga?

Iti raspund acuma eu,
Este Tatal Dumnezeu!
El e Creatorul mare
Ce ridica-al nostru soare.
***
Sau priveste catre lună
Stele-n jurul ei adună,
Si intreab-o dar, pe ea
Cine a creat-o-asa?

Cine-i spune sa se-arate
Ca o regina in noapte,
Cu lumina si splendoare
Parca e al noptii soare.

Iti raspund acuma eu,
E Stapanul Dumnezeu
Ce-a creat tot universul
Si le da la toate sensul.

Iurescu Iulian 

În cenușa deznădejdii

În cenușa deznădejdii,
Stau îngenuncheat, mă rog,
Și te strig: „Domnul nădejdii,
Apă vie dă-mi să sorb!„

Că sunt ars de sete-n suflet,
Mă topesc de plâns și dor,
Vreau să fiu mai sfânt în umblet,
Să cânt de-al Tău ajutor.

Stau murdar în gânduri rele,
În cenușă proșternut,
Mă vait de faptele mele,
Mă căiesc, că-s cunoscut

De Cel ce merge cu mine
Pe toți munții care-i urc,
Și în valea cu suspine,
M-a săltat când am căzut.

Treb` să urc pe-o cărăruie
Sus de tot și să apuc
O pâine ce mi se-ntinde…
Mă prind de funii să-ajung,

Ca să sar și peste-o punte,
Ca să trec și peste-un pod,
Și-încă-un deal, tot mai aproape,
Izbăvirea parcă-o văd…

Și iar stau într-o cenuşă,
Și mă opresc din urcat,
Zici că-i bine, că-i călduță,
Dar sufletul… e-apăsat.

Și cu haina-așa mânjită,
Deodată mă trezesc,
Că-o primisem pentru-o nuntă,
Și-aș vrea să mă curățesc.

Timpu-i scurt, și-mi vine-a plânge.
Să întârzii, nu aș vrea.
Inima-n mine s-ar frânge,
Dacă ușa s-o-ncuia.

Este-un timp, o oră, o dată,
Nu pot merge prea târziu.
Să pierd veșnicia toată…
Ce mă ține? Doar eu știu.

Sar în apa izbăvirii,
Prin credință-a mă spăla,
Și cu lacrima sfințirii
Implorând victoria…

Iau o funie-mpletită
Cu post și cu rugăciune,
Și înspre pâinea râvnită…
Lupt cu-a mea întinăciune.

Calc pe mine, pe-al meu eu,
Doare, însă Dumnezeu
Mă apucă și mă saltă
Să mai pot urca o treaptă.

Nu mai sta! Cenușa-i rece!
Și vezi, timpul iute trece.
De când Domnul te-a chemat,
Uită-te, cât ai urcat?!

Prin credință te-ai decis
Și inima ți-ai deschis.
El dă binecuvântarea!
Dumnezeu face chemarea!

Pâinea caldă te așteaptă!
Urcă treaptă după treaptă!
O vei frânge, o vei gusta,
Și vei da și altora.

Trupul ți se va-ntări,
Te vei simți-mbărbătat.
Mereu îți vei aminti:
Dumnezeu te-a ridicat!

Apă vie îți va da,
Rod de viță-adevărat,
Bogății-ți va arăta,
Daruri care ți-a păstrat.

O întreagă aventură
De astăzi, tu, vei avea
Dacă-L ai pe El ca țintă,
Hrana, apa – Biblia.

Și ce-n urmă ai lăsat,
Doar că El ți-e așa de drag,
Tu, nebinecuvântat,
Nu rămâi, copile drag!

La cenușă-ai renunțat,
Iată-te cu un palat!
Erai singur ca o zgură
Fără-a Domnului căldură.

Însă El te cercetează,
Te ajută, te veghează,
În necaz te sprijinește,
Însutit îți răsplătește!

El poate să curățească
Sufletul, să-l primenească,
Să te spele-n sânge sfânt
Prin jertfă și prin Cuvânt.

Lidia Gheorghe 

Pe pieptul Tău

Pe pieptul Tău Isuse
Îmi plec ființa mea,
Să simt a Ta căldură,
Să simt dragostea Ta,

Când vânturi reci în noapte
Lovesc fără-ncetare,
Să îmi stingă credința
Că merg pe-a Ta cărare.

Când valurile, Doamne
Se-nalță ca un munte,
Cum voi putea răzbate
De nu eşti Tu în frunte?

De nu mă ții de mână
În clipele de jar
Nu voi putea vreodată
Să gust din al Tău har,

Voi pierde chiar şi drumul
Spre Veşnica Cetate,
Când ape ne-nblânzite
Mă trag mereu spre moarte…

Când totul mi-e ‘mpotrivă,
Când toți mă părăsesc,
Să nu mă laşi Isuse
Ca să mă prăbuşesc.

Să mă tragi după Tine
Oricât aş fi de greu
Şi-n orice vijelie
Când voi cădea mereu,

Să Îți întinzi Tu mâna,
Să mă ridici de jos,
Mă ia pe al Tău umăr
Iubitul meu Hristos!

Oricât de grea povară
Aş fi eu pentru Tine,
Nu vreau nicicând Stăpâne
Să Te desparți de mine!

Să nu mă laşi vreodată
Să cad pe mâini haine,
Căci îmi doresc Isuse
Să cad mereu la Tine!

Căci Tu cunoşti durerea,
Povara mea cea grea
Şi strigi „Destul!” când parcă
Eu nu mai pot răbda.

Dar omul plin de ură
Se-avântă furtunos,
Să nimicească totul,
Să piardă nemilos,

Mereu să mă lovească
Până când cad răpus,
Căci nu cunoaşte mila,
Nici dragostea de sus.

De-aceea vin la cruce
Din nou să Te-ntâlnesc,
Să-mi plec cu dor genunchii,
Să-Ți spun cât Te iubesc!

Şi vreau ca-n orice clipă
Ție să mă supun,
Să-Ți faci a Ta lucrare,
Să văd cât eşti de bun!

Mă ține Tu aproape
De Tine, Domnul meu
Să nu m-abat din cale
Chiar când îmi este greu.

Şi lasă Apa Vie,
Puterea, Duhul Sfânt
Peste a mea ființă
Cât mai sunt pe pământ,

Să mă călăuzească
În orice zi deplin
Spre Țara cea cerească
Până în veci! Amin!

Valentin Ilisoi

Promisiune

Mi-e inima franta si rece
si totusi clipa tace si trece …
alaturi de mine esti numai Tu
chiar si atunci cand eu spun :”- Nu! ”

dimineata ma trezesti cu o raza de soare ,
deschid ochii si privesc a Ta splendoare,
imi atingi fata cu racoarea diminetii,
si imi saruti fruntea cu roua frumusetii…

Dar eu tot trist ,incerc sa ma trezesc
si nu vad nimic din ce faci ca sa am dezmierzi,
incep o noua zi ,dar tot cu gandul la ieri
trece clipa si eu ajung ..tot nicaieri!

Durerea imi sfasie inima ,dar tac…
esti si acum aici,si am incercat
Sa Te simt ca mai demult ,
Dar …am uitat !

La amiaza, ma-nconjori cu a soarelui caldura
si parca simt din nou a Ta iubire,dar o lovitura
trimite din nou a mea inima pagana
in a durerii si tristetii grea tarana…!

Desi acum pamenteasca-mi fire
imi reaminteste de a lui Isus jerfire,
cum eu ,prin necurmatele-mi pacate
Il judec si Il trimit din nou la moarte !

Dar ajunge ,Tata, cu atata suferinta
sunt salvat de acum ,prin a Ta biruinta
Tu moartea ai rapus-o si-n sfarsit
pot sa ma declar ,Parinte, implinit !

Implinit, prin necurmata-Ti iubire
Iertat, prin adevarata-Ti mantuire
Fericit, prin binecuvantarile ceresti
Da ,Tata ,de azi nu mai pacatuiesc !

Promit sa las pacatele deoparte
si sa traiesc de acum numai in a Ta dreptate
Viata mea pe altar Ti-o daruiesc si stiu
ca prin Iubirea Ta pot sa ma declar azi al Tau fiu…!!!

Rosu Nicoleta

Tata iti multumesc

Pentru tot ce-ai pus în viața mea,
doar să-Ți mulțumesc aș vrea:
pentru nouri, pentru ploaie,
pentru-a Ta caldă chemare,
pentru vânt, pentru căldură,
pentru sfânta ’nvățătură,
pentru recolta bogată,
pentru V(v)iața ‘mbelșugată,
pentru gheață și zăpadă,
pentru toți cei ce-or s-o vadă,
pentru aer și lumină,
pentru-a Ta Sfântă odihnă,
pentru apă, pentru tină,
pentru câte-or să mai vină
pentru haine, pentru casă,
pentru toți cei de acasă,
pentru pâinea de pe masă,
pentru florile din glastră,
pentru-a cerului senin,
și toate câte mai vin,
pentru Domnul nostru Sfânt,
ce-a venit ieri pe pământ,
pentru mântuirea ce ne-a dat,
prin Isus crucificat
și că viața ne-a salvat,
din mocirlă și păcat,
pentru ce ne-a pregătit,
prin al Său Fiu Preaiubit,
pentru multe alte stări,
și-alte multe binecuvântări,
nu pot să nu mă opresc,
și să nu îți mulțumesc.

Sabadac Viorel