Vine primăvara!

Vine primăvara
Dinspre albe zări
Să îmbrace Ţara
În cȃntări și flori.
Sufletele-adună
Calde reverii,
În văzduh răsună
Glasuri de copii.

Tot ce are viață
Rȃde iar și cȃntă
Ca o dimineață
Cu lumină sfȃntă;
Ca o zi senină
Și un mȃndru soare,
Ca o luna plină
Peste-a nopții mare!

Vine primăvara
Să ne-aducă-aminte
Dragostea și harul
Zilelor preasfinte;
Că-n această vreme,
Peste boldul morții,
Dumnezeu ne-a dat
Primăvara Vieții!

Gelu Ciobanu 

Mi-ai aşternut

Mi-ai aşternut un loc binecuvântat,
Ca un rai din sfânta veşnicie,
Fuior de raze calde m-au îndrumat,
Pe calea nemuririi, spre Împărat!
E dulcea Lumină din Împărăţie!

Şi pomul cu promoroacă învelit,
Veghează neclintit în haina albă,
Păsări trufaşe demult l-au părăsit,
Au plecat spre alte zări croncănind,
Şi-au luat păcatele în desagă!

Vă veţi întoarce voi păsări haine,
La pomul încărcat de roade, frumos,
Dar e prea târziu că Stăpânul vine,
Pe norii cerului din slăvi divine,
S-adune rodul pârguit în Hristos!

Maria Șopț 

Pale calde, râu de soare

Pale calde, râu de soare,
Ce mă scaldă în răcoare,
Pală blândă, adiere,
Lasă feței mângâiere.

Crâng cu melodii măiestre,
Poartă-n spate o poveste
Ca un mit legat în sac
Și sute de ani cărat

Pentru tine, pentru mine,
Să-avem pace, să-avem bine,
Mulți viața lor și-au dat
Și mult sânge-a fost vărsat…

Astăzi, mai mulțumitor
Decât ieri, și mai cu dor
Îți întind pe-al Tău altar
Jertfa laudei în dar.

Toate-n taină le-ai făcut;
La sfârșit, Ți-au și plăcut.
Așa bine-au fost croite
Că-au ajuns desăvârșite.

Tu ești mai presus de toate.
Tu ești Cel ce totul poate.
Nimeni nu este ca Tine,
Când faci ceva, Tu faci bine.

Tu ești Bun și nimeni altul
Nu se poate măsura
În tărie sau în sfatul
Ce cu dragoste-l poți da.

Tu ești Cel Atotputernic.
Tu ești Dumnezeul meu.
Mulțumiri vrea să-Ţi aducă,
Și laude, sufletul meu.

Pentru jertfa de pe cruce,
Pentru sângele vărsat
Ce viață, pace-mi aduce,
Doamne, fii-n veci lăudat!

Lidia Gheorghe

Cândva, demult

Cândva, demult,
Am încercat să descifrez în stele,
Viaţa mea…Dar gândurile mele,
Se învârteau în cercuri milenare,
Căutând un strop de pace şi culoare…
Pe corzi de curcubeie, simfonii
Sunau straniu. Iar cântecele mii,
În note calde şi-n sublim acord,
Mă îndemnau să merg doar înspre nord…
Busola timpului pierdut, mi-a fost,
Impuls spre viaţa traiului anost,
Dar saturat de grijuri şi nevoi,
Am vrut să-mpart avutul meu la doi,
Enumerând ce am şi ce-am primit,
Am realizat că sunt un parvenit,
Ce-a luat de-a gata fără vreun efort,
Tot ce-a fost sfânt. De-atunci în mine port,
Lumina, Calea, Apa, Pâinea, Viaţa,
Mă bucur când apuc iar dimineaţa,
Căci ştiu că n-am vreun merit pe pământ,
Ci totul se cuvine Celui Sfânt,

Cândva, demult,
Căutam avid răspuns la o-ntrebare:
“De ce există-atâta nepăsare,
Indiferenţă, lipsă de iubire…
Şi ce înseamnă oare, fericire?
Trecând prin prelucrare, în cuptor,
Am învăţat ce-nseamnă ca să mor,
Sub flacăra credinţei ca să ard
Şi să-nţeleg că viaţa nu-i hazard,
Că tot ce sunt ca om pe-acest pământ,
E dat de Dumnezeul nostru Sfânt.
Şi-atâta timp cât sunt un egoist,
Nu-L pot cunoaşte-n Adevăr pe Crist,
Când lepădarea sinelui va fi
Totală, taina vieţii-oi dobândi,
Acel ce e-nfrânat şi e smerit,
E numit “fiu”, de Tatăl e iubit,
De-aceea eu în ascultare stau
Şi viaţa-ntreagă Domnului o dau.

Nu mai privesc întrebător la stele,
Ci vreau să mă înalţ mai sus de ele,
Pe aripile Duhului cel Sfânt,
Mă voi desprinde de acest pământ
Şi-acompaniat de-al îngerilor cor,
În simfonii de dragoste şi dor,
Voi căuta un loc în galaxii,
Unde-am s-aştept docil Isus, să vii,
Ca să mă iei Acasă…Maranata!
Vino degrabă, să mă duci la Tata!

Lucica Boltasu