Secretul bucuriei

Cu mulţumirea vine bucuria,
Un simplu “mulțumesc” face minuni,
De Sus ni-s date viața și tăria
Și nicidecum pentru c-am fi mai buni!

Unde e împăcare-i bucurie
Căci pacea sufletului dă odihnă,
Iar unde-i pace este armonie
Și zilele vor curge lin, în tihnă.

Recunoștința-i taina bucuriei,
Să prețuiești ofrandele mărunte,
Să ții deschisă poarta omeniei
Și-nspre căzut mereu să-ntinzi o punte!

Neîndoios, îţi crește bucuria
Când pâinea ta cu cei lipsiți împarţi,
Când iei ștergarul și-ți faci datoria
În ochii Domnului tu te înalţi.

Dar bucuria-n suflet e deplină
Că-n Cartea Vieții numele ți-e scris,
Atunci ți-e chipul plin de-a Sa lumină,
Căminul tău e-un colț de paradis.

Olivia Pocol

Mă plec înaintea Ta

Doamne, ma plec inaintea Ta cu deplina sfiala,
Caci esti totusi Tatal meu, Pastorul meu…
Cand vin la Tine sunt cuprins de respect si de teama…
Caci esti Dumnezeu peste universul intreg!

Cine sunt eu? Ce-s pasii mei prin lumea-aceasta?
Sunt Doamne marunt ca un fir de nisip,
Credinta, puterea mi-e slaba…
Si totusi, cine sunt eu de m-ai iubit?

Prin veacuri au fost titani ai credintei
Apostoli, martiri ce pe deplin Ti-au slujit,
Avem atatea marturii si-atatea exemple,
Dar eu? Te slujesc eu, pe cat m-ai iubit?

Cand ma asez in Fata Ta la rugaciune,
Te vad Suveran peste Universul intreg.
Ma cutremur Doamne, caci totusi, cine sunt eu?
Ce-i glasul meu sa-ndrazneasca sa-Ti cer?

Am lucrat putin pentru Tine,
Din timpul meu putin Ti-am jertfit,
De aceea, m-apropii cu sfiala de Tine,
Nu merit nimic din tot ce mi-ai dat,
Si ca in har m-ai iubit!

Rugaciunea mea sa fie un dar al credintei,
Omagiu pentru trupu-Ti de cuie brazdat,
Ofrandele  laudelor, laurii bucuriei
Caci sangele-Ti cald de pacat m-a spalat.

M-apropii de Tine cu adanca sfiala,
Cum se-apropie cerbul de izvorul curat,
Cum se-atinge albina de polenul cu nard,
Cum se-atinge-un lepros de vesmantu-Ti curat.

M-apropii de Tine odata cu brazii,
Cu muntii, cu stelele, cu izvorul curat
Caci stralucesti Stapane zambind minunat!
In toate Te vad cum respiri tot mai alb!

De aceea, Ti-aduc inainte viata-mi,
Atat de marunta, cat un bob de nisip,
Sunt nevrednic Parinte de Tine,
Dar Te laud, Te-ador de pe ale mele inaltimi.

Lauda mea sa fie mereu pentru Tine!
Tot mai mult sa Te iubesc, sa Iti cant;
Caci prin Tine exist pe pamant,
Iar eu? Pentru Tine traiesc, Te iubesc, Te ador si Iti cant.

Anca Barbu

Dincolo de apus

Când soarele apune peste întins de mare
Iar marea se-nroşeşte sub mângîieri de soare,
A mai trecut o zi a timpului bătrân,
Din el tot mai puţine să vină mai rămân.

Când zorii se ivesc peste piscuri de munţi
Iar tu privind cu frică aştepţi să le înfrunţi,
A mai trecut o noapte a timpului bătrân
Din el tot mai puţine odihna lor ţi-o spun.

Când verile-s puţine să te-ncălzeşti în ele
Iar iernile sunt dese, din ce în ce mai grele,
Sunt mai puţine clipe ce vin să te mângîie
Rămânând însă multe cu trista lor solie.

Când mâna tremurândă se ţine de un fir
Şi de pe el o smulge şi-o pală de zefir,
Simţirile de viaţă sunt doar o amintire
Şi-aceea rătăcită în scurta ei ivire.

Când verdele e mut,pierdut într-un pustiu
Iar ochiul nu îl vede decât în cenuşiu,
Privirea în oglindă se-ntreabă cine eşti,
De cel pe care-l vezi nu îţi mai aminteşti.

Când gândul care-i singur şi-şi caută alin
Are în el speranţa eternului divin,
Apare-n el un licăr trezindu-ţi amintiri
Ce îţi aprinde iarăşi lumina din priviri.

Atunci mâna îţi prinde un fir ce-i nevăzut
Ce peste nopţi şi zile cândva tu l-ai ţesut,
Şi dac-ai pus în el şuviţe de iubire
Va fi prins cu putere de mîinile divine.

Ele-ţi vor fi alin peste apus de soare
Ca gândul obosit nimic să nu-l doboare,
Vei aştepta ca zorii iviţi pe veşnici munţi
Cu-a ta privire vie iubindu-i să-i săruţi.

Mâna ta tremurândă nicicând nu va mai fi,
Nici verdele pierdut în locuri cenuşii,
Timpul n-o să mai treacă în triste nopţi şi zile
Ci doar într-o lumină din mîinile divine.

Iar verile puţine şi iernile tot grele
Vor dispărea odată cu lacrimi de durere,
Căci peste trupul nou şi gândul bucuriei
Va veni primăvara eternă a veşniciei.

Stănulescu M.

Comoara lui Dumnezeu

“Domnul va deschide pentru tine comoara Sa.” (Deuteronom 28.12)

Aceasta e zis cu privire la ploaie, pe care Domnul o va da în anotimpul său. Ploaia este emblema împrospătării cereşti, pe care Dumnezeu e gata să o răspândească peste poporul Său. Oh, trimite-ne, Doamne, o îmbelşugată ploaie!

Noi ne închipuim că această comoară nu poate fi deschisă decât printr-un mare proroc ca Ilie. Dar nu este aşa, căci această făgăduinţă este pentru toţi credincioşii israeliţi. Prieten credincios, Domnul va deschide pentru tine buna Sa comoară. Şi tu poţi să vezi cerul deschis şi sa iei partea ta, cu inima plină de credinţă, ba încă şi pentru cei ce te înconjoară, câte o bună parte. Cere ce vrei; dacă rămâi în Domnul Cristos şi rămân în tine cuvintele Sale, nimic nu-ţi va fi refuzat.

Până acum, încă n-ai făcut cunoştinţă cu toate comorile Domnului tău; dar El ţi le va descoperi. Desigur că tu nu cunoşti încă plinătatea bucuriei legăturii Sale; dar El îşi va descoperi dragostea, descoperindu-ţi-Se astfel din plin. Numai El poate face acest lucru pentru tine. Dacă tu asculţi repede glasul Său, supunându-te voii Sale, bogăţiile slavei Lui sunt ale tale.

Charles Spurgeon