Ce te preocupă?

“Cine este omul care se teme de Domnul?” Psalmul 25:12

Te preocupă ceva? Probabil vei spune: “Nu, nimic, dar noi toţi suntem preocupaţi de ceva, de obicei de noi înşine sau, dacă suntem creştini, de experienţa noastră. Psalmistul spune că trebuie să fim preocupaţi de Dumnezeu. Viaţa noastră trebuie să fie caracterizată de conştiinţa continuă a prezenţei Lui Dumnezeu, nu doar de nişte gânduri despre El. Întreaga noastră fiinţă, lăuntrică şi exterioară, trebuie să fie
absolut preocupată de prezenţa Lui Dumnezeu.

Conştiinţa unui copil este atât de plină de mama lui, încât, chiar dacă el nu se gândeşte in mod conştient la mama lui, totuşi, atunci când apare un pericol, relaţia care rămâne este cea cu mama lui. La fel trebuie şi noi să trăim, să ne mişcăm şi să ne avem fiinţa în Dumnezeu (Fapte 17:28), să privim totul în relaţie cu Dumnezeu, deoarece conştiinţa continuă a prezenţei Lui caută să iasă întotdeauna în faţă.Dacă suntem preocupaţi de Dumnezeu, nimic altceva nu mai are loc în noi, nici grijile, nici necazurile, nici întristările. Acum vedem de ce Domnul nostru a subliniat atât de mult păcatul îngrijorării Cum putem îndrăzni să fim atât de lipsiţi de credinţă când Dumnezeu ne înconjoară din toate părţile?

A fi preocupat de Dumnezeu înseamnă a avea o baricadă puternică împotriva tuturor atacurilor duşmanului. “Sufletul lui va locui în linişte…” (Psalmul 25:13. KJV). În necazuri, neînţelegeri, acuzaţii, în mijlocul tuturor acestor lucruri, dacă viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, El ne va păstra în linişte. Noi înşine ne privăm de revelaţia minunată a acestei prezenţe continue a lui Dumnezeu cu noi. “Dumnezeu este adăpostul nostru” – nimic nu poate pătrunde în acest loc de adăpost.

Oswald Chambers

Ce te preocupă?

“Cine este omul care se teme de Domnul?” Psalmul 25:12

Te preocupă ceva? Probabil vei spune: “Nu, nimic, dar noi toţi suntem preocupaţi de ceva, de obicei de noi înşine sau, dacă suntem creştini, de experienţa noastră. Psalmistul spune că trebuie să fim preocupaţi de Dumnezeu. Viaţa noastră trebuie să fie caracterizată de conştiinţa continuă a prezenţei Lui Dumnezeu, nu doar de nişte gânduri despre El. Întreaga noastră fiinţă, lăuntrică şi exterioară, trebuie să fie
absolut preocupată de prezenţa Lui Dumnezeu.

Conştiinţa unui copil este atât de plină de mama lui, încât, chiar dacă el nu se gândeşte in mod conştient la mama lui, totuşi, atunci când apare un pericol, relaţia care rămâne este cea cu mama lui. La fel trebuie şi noi să trăim, să ne mişcăm şi să ne avem fiinţa în Dumnezeu (Fapte 17:28), să privim totul în relaţie cu Dumnezeu, deoarece conştiinţa continuă a prezenţei Lui caută să iasă întotdeauna în faţă.Dacă suntem preocupaţi de Dumnezeu, nimic altceva nu mai are loc în noi, nici grijile, nici necazurile, nici întristările. Acum vedem de ce Domnul nostru a subliniat atât de mult păcatul îngrijorării Cum putem îndrăzni să fim atât de lipsiţi de credinţă când Dumnezeu ne înconjoară din toate părţile?

A fi preocupat de Dumnezeu înseamnă a avea o baricadă puternică împotriva tuturor atacurilor duşmanului. “Sufletul lui va locui în linişte…” (Psalmul 25:13. KJV). În necazuri, neînţelegeri, acuzaţii, în mijlocul tuturor acestor lucruri, dacă viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, El ne va păstra în linişte. Noi înşine ne privăm de revelaţia minunată a acestei prezenţe continue a lui Dumnezeu cu noi. “Dumnezeu este adăpostul nostru” – nimic nu poate pătrunde în acest loc de adăpost.

Oswald Chambers

Poemul Deborei

– în versuri albe –
Judecãtori 5
Binecuvântaţi pe Domnul
căpitani viteji ai rugăciunii
luptând pe baricada credinţei
pentru victoria Noului Israel!
Luaţi aminte, împăraţi,
şi voi, guvernatori ai lumii!
Ascultaţi cântarea mea
voi, domnitorilor,
ca să învăţaţi a-L lăuda
pe Domnul domnilor şi Regele regilor!
Cu alăuta inimii
şi cu harpa sufletului meu
vreau să-I cânt numai Domnului,
da, numai Lui,
pentru că El este vrednic de laudă.
Doamne,
Tu ai pornit din Seir
străbătând câmpia Edomului,
munţii şi dealurile Neamurilor
ca să faci dreptate poporului Tău.
Munţii s-au clătinat înaintea Ta,
dealurile au luat-o la fugă.
Chiar şi Sinaiul s-a mişcat
şi norii au turnat cu găleata.

Când drumurile cele vechi şi drepte
stăteau părăsite
şi mulţi dintre noi băteam cărările strâmbe
Tu ai venit să faci dreptate
s-alungi duşmanii din noi,
să ne deschizi ochii pentru Împăratul
numit  Adevăr şi pentru împărăţia
numită Iubire.
Când rugăciunile căpitanilor erau fără putere,
fără credinţă şi zel,
Te-ai ridicat Tu să mijloceşti pentru noi,
ca o mamă în Noul Israel.
Când dumnezeii străini
scoteau din inimile noastre
război peste război
şi, la porţile noastre,
rânjeau păzitorii vicleni ai minciunii,
Tu ai venit să proclami Adevărul
nu prin scut, nici prin suliţă,
ci printr-o cruce nălţată
în afara Cetăţii.

Toţi cei ce-L iubiţi pe Domnul
ieşiţi din cetăţuile gândurilor rebele
şi veniţi, sus pe culme,
la Cel ce Se roagă şi-acum pentru voi!
Inima mea se îndreaptă spre voi,
căpitani ai rugăciunii,
porniţi la atac mână în mână cu Prinţul divin!
Voi care călăriţi nu pe caii cei mândri
ai Neamurilor, ci pe măgăriţele albe
ale candorii şi slujirii umile,
voi care staţi pe covoarele oferite
drept aşternut al picioarelor Lui,
cântaţi, cântaţi pe drumul vostru
şi pregătiţi oriunde, în inimi pustii,
calea Domnului meu!

Arcaşii cei iscusiţi ca şi tânărul David
să cânte binefacerile divine
pentru toţi goliaţii ucişi.
Poporul Domnului să coboare
la porţile Locuinţei Morţilor
şi să lupte împotriva lor
cu arcul rugăciunii stăruitoare!
Trezeşte-te, Debora, din nou!
Aprinde flacăra vegherii
şi-a cântului înflăcărat
pentru Regele nostru!
Scoală-te, Barac, din somn,
din somnul nepăsării!
Suntem în Ghetsimani,
încolţiţi, trântiţi dar nu omorâţi.
Mulţi robi de război te aşteaptă.
Te scoală, Barac, măcar tu
şi vino de partea biruitorilor,
a celor ce nu cârtesc,
ci merg înainte spulberând pe rebeli şi tirani
pentru biruinţa finală!
La râuri ce curg fără nume
s-au luat mari hotărâri
în părtăşii ce s-au scris pentru cer,
pentru eternitate.
Dar unii au rămas în staulul lor …
Aţi vrut să ascultaţi numai
behăitul turmelor ?
La pâraiele lui Ruben,
a întâiului născut din Israel,
din Noul Israel,
vitejii rugăciunii şi cei ce mânuiesc
sabia Cuvântului
s-au sfătuit cu Tatăl.
Galaadul comodităţii nu şi-a părăsit locuinţa.
Negustorii lui Dan, pe corăbii,
şi-au văzut de afacerile lor.

Aşer a stat fericit, în odihnă,
pe Limanul ne-implicării
şi-al scuzei ce-nşeală pe mulţi:
„De ce să mă bag tocmai eu ?”
Dar Zabulon nu şi-a iubit viaţa
şi tocmai de aceea a câştigat biruinţa.
Neftali, deşi în câmpie,
s-a ridicat totuşi la înălţimile luptei.
Cel slab a fost tare
şi împăraţii duşmani s-au luptat în zadar.
Frica şi spaima cea oarbă
au fost spulberate în vânt.
Grija de ziua de mâine,
violenţa de orice natură,
sărăcia luată drept virtute
s-au coborât de pe cai învinse
de vitejii rugăciunii.
Aceştia luptau din ceruri
ca cetăţeni ai Împărăţiei eterne.
Roiuri de stele unite în cânt
au trimis săgeţi de raze
în duşmani, printre nori, spre pământ.
Sisera, tiranul de gând şi de visuri,
pe pârâul Chison e din nou aruncat.
Din vremuri străvechi
acest râu e acelaşi.

Călcaţi în picioare oştirea de duhuri
şi aruncaţi-o-n pârâul Chison.
Dar cei ce nu vor să lupte,
s-ajute lucrarea Îngerului,
vor fi ca Meroza,
lipsiţi de binecuvântarea cerească
şi vor fi mereu apăsaţi
de blestemul neînduplecat al Legii.

Mai dă-ne Doamne şi astăzi
surori ca Iael!
Ea dându-i o cană de apă,
şi lapte, şi unt,
prin fapta-i vitează aprinse cărbunii
pe capul duşmanului.
O şansă-n plus sau … o salvare ?
Dar văzându-l împietrit de oboseală
a luat ţăruşul dreptăţii
şi l-a lovit cu ciocanul cuvântului sfânt
care poate sfărma oricare stâncă.
Căci numai atunci avem biruinţa
când mintea ajunge sub controlul Îngerului
şi gândul cel rău este sfărâmat
ca şi capul lui Sisera.

Pe fereastră, printre zăbrele,
mama lui Sisera mai speră şi azi
să-i vină fiul acasă.
Dar de unde să mai vină
când el a terminat-o cu viaţa de duşman
al Adevărului şi gândul şarpelui din el
a fost răpus de viteaza Iael ?
„Pentru ce zăboveşte ?”,
se-ntreabă mama îngrijorată.
Mama lui Sisera, pe toate meridianele,
se-ntreabă la fel totdeauna:

„De ce nu vine carul biruinţei lui ?”
Ea nu ştie că fiul ei este înfrânt
înainte de începerea luptei.
Şi-şi face iluzii acum:
„Negreşit prada i-e mare
şi n-au timp destul s-o împartă!”

Dar adevărata pradă,
împărţită cu „cei mari”
şi care la început au fost
atât de mici şi smeriţi,
este a Îngerului
care nu S-a cruţat pe Sine
iubindu-ne „atât de mult”.
Ai Lui sunt băieţii şi fetele credincioase,
ale Lui sunt hainele neprihănirii
care n-au nevoie să fie vopsite
de ochii lumii.
Ale Lui sunt hainele cusute la gherghef
cu-atâta migală şi dăruire
de vitejii luptători
de pe frontul rugăciunii şi al slujirii.

Biruitorul Neamurilor
se-ntoarce la noi.
Carul Lui, să ştiţi, nu zăboveşte.
Atunci cei ce-L iubesc cu-adevărat
vor eclipsa soarele
pe cerul Împărăţiei eterne.
Arată-Te, Înger, din nou
şi dă-ne odihna promisă!

Corneliu Livanu