Iubind azurul

Iubind azurul la margini de soare
Aduc în suflet înalta culoare,
Ochiul îl fac un penel de aur
Şi-ncerc să pictez al slavei tezaur.
Privirea se duce,pătrunde-n lumină
Dorind să îi prindă a ei rădăcină,
Strălucirea însă e aşa măreaţă
Că soarele pare o pată de ceaţă.
Iar ochiul meu slab începe să plângă
Cu lacrima grea penelul să-l frângă.

Iubind azurul dorinţa mă saltă,
Mă face să zbor la a slavei poartă,
Cu aripi de gând ce mă tot înalţă
Să ajung lumina care îmi dă viaţă.
Dar a slavei poartă nimic n-o cuprinde
Şi gându-mi prea slab n-o poate deschide.
Eu rămân stingher la margini de soare
Privind doar azurul cu-nalta culoare.

Îmi ascut urechea şi-o pun să asculte
Coruri îngereşti,ca să o încânte,
Muzica divină cântând veşnicia
S-aprindă şi-n mine, din slavă făclia.
Dar urechea mea este mult prea surdă
Să prindă cântarea eternă şi blândă,
Pentru al ei vers închis este sulul,
Eu rămân mâhnit doar iubind azurul.

Frumosul din slavă doresc să îl laud,
De el să mă bucur,mai mult să îl caut,
Norii să nu fie,în suflet nici unul
Pe cerul înalt să stea pur azurul.
Dar ochiul,urechea îmi sunt aşa slabe,
Aripa de gând şi ea frântă cade,
În dorinţa lor azur să străbată
Să deschidă-n slavă o frumoasă poartă.

Stanculesc M.