Aș vrea să nu mai fie dor

Aș vrea să nu mai fie dor
Nici timp de așteptare.
Să cânt cu îngerii in cor
Doar Ție “Osanale!”.

Aș vrea să scap de-acest pământ
Plin de ocări și trudă,
Să trec dincolo de mormânt,
Din lumea asta cruda.

Aș vrea s-ajung, Isuse drag,
Pe străzile de aur,
Să mă primești chiar Tu în prag
Și să îmi fii tezaur.

Aș vrea sa-ti cânt, să te slăvesc
Cu cerul împreună,
C-aici, pe plaiul pământesc
Ai fost a mea arvună!

Dar pana atunci, oricât va sta
Necazul, suferința, …
Ca să ajung în slava Ta
Eu îmi voi da silința!

Carmen-Anastasia Ciurbe

Închinarea

„Şi și-a întins cortul având Belelul la apus și Ai la răsărit. A zidit acolo un altar Domnului.” Geneza 12:8

Închinarea înseamnă a-i da lui Dumnezeu cel mai bun lucru pe care El ţi l-a dat. Ai grijă ce faci cu lucrul cel mai bun pe care-l ai. Oricând primeşti o binecuvântare de la Dumnezeu, dă-i-o înapoi ca pe un dar al dragostei. Fă-ţi timp să meditezi înaintea lui Dumnezeu şi înapoiază-i binecuvântările într-un act deliberat de închinare. Dacă aduni lucruri pentru tine însuţi, acestea se vor transforma într-un putregai spiritual, aşa cum se întâmpla cu mana când era păstrată. Dumnezeu nu te va lăsa niciodată să păstrezi un lucru spiritual doar pentru tine; trebuie să-i fie înapoiat Lui pentru ca El să-l poată face o binecuvântare pentru alţii.

Betel este simbolul părtăşiei cu Dumnezeu; Ai este simbolul lumii. Avraam şi-a „întins cortul” între acestea două. Adevărata valoare a activităţii noastre publice pentru Dumnezeu este dată de profunzimea părtăşiei noastre cu El. Graba nu este niciodată bună: întotdeauna există destul timp pentru a ne închina lui Dumnezeu. Clipele de linişte înaintea lui Dumnezeu pot fi o capcană. Trebuie să ne „întindem corturile” acolo unde vom avea totdeauna momente de linişte cu Dumnezeu, indiferent cât de zgomotoase ar fi momentele noastre în contact cu lumea, in viaţa spirituală nu există trei clape distincte, şi anume: închinarea, așteptarea şi lucrarea.

Unii dintre noi mergem în salturi, ca nişte broaşte spirituale, sărind de la închinare la aşteptare şi de la aşteptare la lucrare. Dorinţa lui Dumnezeu este ca acestea trei să meargă împreună. Ele au mers întotdeauna împreună în viaţa Domnului nostru. El nu era niciodată grăbit, deşi era totdeauna ocupat. Aceasta este o chestiune ce ţine de disciplină; nu putem ajunge acolo dintr-o dată.

OSWALD CHAMBERS

Aşteptare împlinită

Cu degetele reci si inclestate
Pe-o lira care plange la zenit,
Port tot pustiul in privirea goala,
Grele-mi sunt pleoapele scrutand inspre Cherit.

Eu doar astept sa invieze,
Acelasi imn cantat atunci demult
Cand Elohim se inalta ca Rege
Al spatiilor de Lumina si volut.

Astept sa  cante-a lor cantare iar levitii,
Iar Templul viu sa se imbrace-n fum,
Cu  inima batand in  ceata orei, densa
Clar, vocea Regelui tanjesc din nou s-aud.

Dar iata, pasii Lui se-aud din vale
Si urca inspre Muntele cel Sfant,
Un uragan de tunete vibrante
E Glasul viu, de Dumnezeu Preasfant.

Si ma-nfior de-o nesecata zare,
Cu suflet- freamat catre El pornesc,
Iar fiicele Salemului, din falnice  pridvoare
Imi tot soptesc: “ E prea tarziu sa te grabesti! “

“ Nu-mi spuneti ca nu-I El, suratelor,
Fiice de regi , de capetenii,  de voivozi,
De mi-ati iesit in cale sa m-abateti, sa stiti
Cuvantul scris se va-mplini pana la iot.

Sa iasa-n albul lor vesmant  levitii,
Sa nu mai planga nimeni intre tinda si altar,
Iar roadele dintai sa fie gata,  masurate
Caci vine-al ispasirii Mare Preot, Vesnicul Echad !”

Si-alerg cu inima vibrand in mii de- acorduri ample
Spre El,  picioarele I le-am cuprins si plang,
Scaldat in razele Iubirii  tandre,
Cerul coboara , Viata in mine proclamand.

“ S-a savarsit , Davarul s-a-mplinit!
Rosteste Domnul bland, ocrotitor,
Cu fratii Mei raman Eu pe vecie,
Destul , cu-atata  asteptare, plans si dor!”

de Daniela Reghina Onu

In asteptare…

E-aproape sa vina Isus.
Doar clipe ramas-au din noapte…
Franturi de-amintiri m-au rapus
Si-n neguri se-aud numai soapte.

Cazut-am sub crucea ce-o port
Si-mi pare atat de straina!
As vrea s-o ridic, dar nu pot
Caci soapte-n ureche imi suna….

Si ganduri mereu ma framanta,
Si-n plans mai gasesc alinare,
Si orice speranta mi-e franta….
La cine gasi-voi scapare?

Caci cerul se-arata de-otel
Si marea-si arunca talazul;
Si totusi, mai sper, poate El
Imi ia de pe umeri necazul.

Si sper, si veghez, si astept;
In gand imi rasare cununa…
Si dorul mai arde in piept…
Un semn, si se-opreste furtuna!

Lidia Ilas

Frumusețea nesiguranței

Şi ce vom fi nu s-a arătat încă.”

1 loan 3:2

Înclinaţia noastră naturală este de a fi atât de riguroşi şi de calcu­laţi, încât privim nesiguranţa ca pe un lucru rău. Ne imaginăm că trebuie să ajungem la un anumit sfârşit hotărât mai dinainte, dar nu aceasta este natura vieţii spirituale. Natura vieţii spirituale este aceea că suntem siguri în nesiguranţa noastră, iar urmarea este faptul că nu ne facem cuibul nicăieri. Raţiunea spune: „Dacă aş fi în acea situaţie…” Noi nu ne putem imagina pe noi înşine in nici o situaţie în care nu am fost niciodată.

Siguranţa este semnul vieţii cârmuite de raţiune; nesiguranţa plină de har este semnul vieţii spirituale. A fi siguri de Dumnezeu înseamnă a fi nesiguri de toate căile noastre, a nu şti ce-ar putea aduce ziua de mâine. De obicei acest lucru este spus cu un oftat de tristeţe, deşi el ar trebui să fie mai degrabă expresia unei aşteptări cu sufletul la gură. Noi suntem nesiguri de pasul următor, dar suntem siguri de Dumnezeu. Imediat ce ne predăm Lui Dumnezeu şi facem lucrul ce ne stă înainte, El ne umple viaţa cu surprize la tot pasul.

Când deve­nim apărătorii unui crez, ceva din noi moare; nu-L credem pe Dumnezeu, credem numai în credinţa noastră despre El. Isus a spus:…..”dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi…“.Viaţa spirituală este viaţa unui copil. Noi nu suntem nesiguri de Dumnezeu, ci nesiguri de ceea ce va face El în continuare. Dacă suntem siguri doar de credinţele noastre, vom ajunge să fim plini de noi înşine, tăioşi şi să avem verdictul finalităţii în legătură cu convingerile noastre; dar când avem o relaţie bună cu Dumnezeu, viaţa ne este plină de o nesiguranţă şi aşteptare spontane, voioase.Isus a spus: „Şi aveţi credinţă în Mine“, nu „Credeţi anumite lucruri despre Mine”.

Lasă totul în mâna Lui; este nesigur, într-un mod glorios, cum va lucra El, dar va lucra. Rămâi credincios Lui!

Oswald Chambers

Închinarea

Şi și-a întins cortul având Belelul la apus și Ai la răsărit. A zidit acolo un altar Domnului. Geneza 12:8

Închinarea înseamnă a-i da lui Dumnezeu cel mai bun lucru pe care El ţi l-a dat. Ai grijă ce faci cu lucrul cel mai bun pe care-l ai. Oricând primeşti o binecuvântare de la Dumnezeu, dă-i-o înapoi ca pe un dar al dragostei. Fă-ţi timp să meditezi înaintea lui Dumnezeu şi înapoiază-i binecuvântările într-un act deliberat de închinare. Dacă aduni lucruri pentru tine însuţi, acestea se vor transforma într-un putregai spiritual, aşa cum se întâmpla cu mana când era păstrată.

Dumnezeu nu te va lăsa niciodată să păstrezi un lucru spiritual doar pentru tine; trebuie să-i fie înapoiat Lui pentru ca El să-l poată face o binecuvântare pentru alţii. Betel este simbolul părtăşiei cu Dumnezeu; Ai este simbolul lumii. Avraam şi-a „întins cortul” între acestea două. Adevărata valoare a activităţii noastre publice pentru Dumnezeu este dată de profunzimea părtăşiei noastre cu El. Graba nu este niciodată bună: întotdeauna există destul timp pentru a ne închina lui Dumnezeu. Clipele de linişte înaintea lui Dumnezeu pot fi o capcană.

Trebuie să ne „întindem corturile” acolo unde vom avea totdeauna momente de linişte cu Dumnezeu, indiferent cât de zgomotoase ar fi momentele noastre în contact cu lumea, in viaţa spirituală nu există trei clape distincte, şi anume: închinarea, așteptarea şi lucrarea. Unu dintre noi mergem în salturi, ca nişte broaşte spirituale, sărind de la închinare la aşteptare şi de la aşteptare la lucrare. Dorinţa lui Dumnezeu este ca acestea trei să meargă împreună. Ele au mers întotdeauna împreună în viaţa Domnului nostru. El nu era niciodată grăbit, deşi era totdeauna ocupat. Aceasta este o chestiune ce ţine de disciplină; nu putem ajunge acolo dintr-o dată.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

De ce nu pot veni după Tine acum?

..Doamne, – l-a zis Petru, – de ce nu pot veni după Tine acum?” loan 13:37

Sunt momente când nu poţi înţelege de ce nu poţi face ce vrei. Când Dumnezeu aduce în viaţa ta o perioadă de goliciune, nu te grăbi s-o umpli, ci aşteaptă. Acea perioadă de goliciune poate veni ca să te înveţe ce înseamnă sfinţirea; sau poate veni după sfinţire, ca să te înveţe ce înseamnă slujirea. Nu porni niciodată la drum înainte de a fi călăuzii de Dumnezeu. Dacă ai cea mai mică îndoială în privinţa vreunui drum de urmat, înseamnă că El nu te călăuzeşte în acea direcţie.

Ori de câte ori te îndoieşti dacă trebuie să faci un anume lucru, nu-l face.La început poate vezi clar care este voia lui Dumnezeu – întreruperea unei prietenii, ruperea unei relaţii de serviciu – ceva ce simți desluşit că este voia lui Dumnezeu să faci; dar nu acţiona niciodată sub impulsul acestui sentiment. Dacă faci aceasta, îţi vei crea dificultăţi pentru a căror rezolvare va fi nevoie de ani de zile. Aşteaptă timpul pregătit de Dumnezeu pentru a te convinge de un lucru şi El va face aceasta fără să-ţi provoace suferinţe sau dezamăgiri. Cînd este vorba de voia providenţială a lui Dumnezeu, aşteaptă ca El să acţioneze.Petru n-a stat în aşteptare înaintea lui Dumnezeu, ci a presupus în mintea lui de unde va veni încercarea; dar încercarea a venit de unde nu se aştepta.

„Îmi voi da viaţa pentru Tine.” Declaraţia lui Petru a fost sinceră, dar pornită din ignoranţă. „Isus i-a răspuns: «… nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine de trei ori».” Aceste cuvinic au fost rostite de Cel carc-1 cunoştea pe Petru mult mai bine decât se cunoştea el însuşi. Petru nu-L putea urma pe Isus, deoarece nu se cunoştea pe sine şi nu ştia de ce este capabil. Devotameniul natural poate fi suficient ca să ne atragă Ia Isus, să ne facă să simţim fascinaţia Sa, dar nu ne va face niciodată ucenicii Săi. Devotamentul natural se va lepăda întotdeauna de Isus, într-un fel sau altul.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

Adevărul

Cuvântul Tău, o Doamne-i adevărul!
Şi Duhul Sfânt pe care ni L-ai dat,
Aşa cum ne-a-nvăţat Mântuitorul,
Căci adevărul ne-a răscumpărat.

Veniţi deci ca să spunem adevărul,
Căci adevărul liberi ne-a făcut,
Aşa cum i-a-nvăţat Mântuitorul
Pe-aceia care-n El s-au încrezut.

Aceasta este calea cea curată,
Pe care cei neprihăniţi s-au dus,
Viaţa, adevărul fără pată,
Şi calea veşniciei, e Isus.

E-adevărat că adevărul doare,
Dar trebuie să-l spui neapărat,
Căci în minciună omenirea moare,
Dar adevărul ne-a răscumpărat.

Deschide Doamne ochii, prin credinţă
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt.

Pe munte sus, în slava fericirii,
Vor locui doar cei adevăraţi,
Când noi din-inimă vestim Cuvântul,
Şi adevărul îl vestim la fraţi.

Minciuna rea şi prefăcătoria,
E uniforma celui păcătos,
Oricine nu trăieşte adevărul
Îmbracă haina celui mincinos.

Dezleagă-te din lanţul urâciunii,
Şi spune adevărul tuturor!
Să ne lăsăm de patima minciunii,
Căci păcătoşii în minciună mor.

Căci numai dacă noi iubim minciuna,
Şi mai privim spre ea şi tu şi eu,
Nu vom intra în Ţara Fericirii,
Căci adevărul sfânt e Dumnezeu!

De vom intra la nuntă fără haină,
De vom intra la cină dezbrăcaţi,
Cuvântul cel adevărat ne spune:
Vom fi legaţi şi-afară aruncaţi.

Vă amintiţi de pilda cu nuntaşii,
De omul care nu s-a pocăit,
Chiar dacă vii şi stai în adunare,
De nu eşti sincer, vei fi pedepsit.

Aşa ca Anania şi Safira,
E soarta celor care vor minţi.
Un faţa adevărului cel veşnic,
Toţi mincinoşii se vor prăbuşi.

Nu-i glumă fraţi, minciuna e fatală!
Doar adevărul ne va izbăvi!
Minciuna e o cursă, o momeală,
Ea îţi oferă bani şi bogăţii.

Iar martorul cel mincinos rămâne
Să fie judecat şi pedepsit,
În marea zi, în ziua care vine,
Cu toţi aceia care au minţit.

Căci prin minciună, vechea Izabelă,
Prin martori mincinoşi ea l-a ucis
Pe-acel Nabot, pe omul fără vină,
Luându-i via, după cum e scris.

Şi bietul Iosif pus în lanţuri grele,
În temniţă a stat, a suferit,
Din cauză că femeia păcătoasă,
Pe Potifar în faţă l-a minţit.

Şi vai, ce mulţi copii iubesc minciuna!
Minţind pe tata şi pe mama lor,
Căci mincinosul minte totdeauna,
Indiferent copil e, sau major.

Şi ce ravagii! Chiar şi credincioşii
Se mai ascund, că doar n-o fi păcat,
Se mai unesc şi ei cu mincinoşii
Şi nu declară tot ce-au câştigat…

Şi câte învârteli şi dedesupturi!
Se fac alegeri „libere”, să ştiţi,
Dar cum se poate? unii prin minciună
Să stăpânească peste pocăiţi!

Minciuna însă n-are temelie,
Când bate vântul se va clătina,
Căci ea se-nalţă numaidin mândrie,
Dar nu rezistă, se va spulbera.

Şi ce folos de cele adunate?
Când adevărul nu l-ai apărat…
Sărmane om, chiar de-ai avea palate,
Pe mincinoşi vrăjmaşul i-a-nşelat.

Isus a zis: pe calea pocăinţei
Tu frate vei ajunge mântuit,
Minciuna zice: „luptă-te cu alţii,
Că doar aşa vei ajunge vestit!”

De ce să stai în praf, în umilinţă,
Când poţi să stai pe scaune de onor!
Dar mântuirea-i numai prin credinţă,
Nu-i prin onoarea dată de popor!

Făţărnicia frate, şi minciuna,
I-a înşelat pe-atâţia muritori,
Şi s-au pierdut pe veci, pe totdeauna,
Ei au căzut, chiar de-au urcat în nori.

Bărbatul care şi-a minţit soţia
Soţia care-a procedat la fel,
Judecătorul care-nchide ochii,
Tot mincinos e declarat şi el.

Şi vai, ce mulţi se-ascund după minciună!
Căci adevărul pare îngropat;
Zic mincinoşii care se adună:
„Că a minţi, n-ar fi aşa păcat…”

Dar tatăl ei nu-i adevărul, frate,
Minciuna e unealta celui rău,
Prin ea vrăjmaşul nostru ne desparte
De pocăinţă şi de Dumnezeu.

De-ai ştiut aceasta, şi-ai iubit minciuna,
Eşti cât se poate de greşit, de laş,
Chiar dacă vii aici la adunare,
Cu adevărul tu te faci vrăjmaş.

Să ne lăsăm de patima murdară!
În adevăr veniţi ca să trăim!
Să dăm păcatul, tot ce-i rău, afară!
Şi de minciună să ne pocăim!

Ea este soră şi cu lăcomia,
Căci pentru bani, se strecoară minciuni,
Ea ne aduce-n suflete mândria,
Şi-atâtea alte patimi, stricăciuni.

Ea stă ascunsă-n haine foarte fine,
De eşti atent, o poţi descoperi
În omul care înainte-ţi vine
Cu vorbe dulci, cu prefăcătorii.

Dar orişicât ţi-ar spune el din Carte,
Îl vezi că-i rece, că e prefăcut,
Iar adevărul stă de el departe,
Căci adevăru-i sfânt de la-nceput.

Un adevăr e flacără, căldură,
Minciuna-i rece ca şi un gheţar,
Chiar dacă-ţi spune multe din Scriptură,
Nu-i bucurie, nu e nici un har.

Vedeţi pe câte laturi ne atacă,
Minciuna cea de veacuri un război,
Să minţi şi tu, să mint şi eu oleacă,
Minciuna rea se ţine după noi.

Te îngrozeşte parcă adevărul,
Când ne arată tot ce e murdar,
Căci mântuirea nu-i prin iscusinţă,
Doar adevărul ne aduce har.

Căci nu averea, titlul sau onoarea,
Ne duce-n ceruri lângă Dumnezeu,
Ci pocăinţa, dragostea, răbdarea,
Şi adevărul, cât ar fi de greu.

Dar nu-nţeleg sărmanii prefăcuţi
Că trebuie întâi să ne smerim,
Isus Hristos ne porunceşte astăzi,
Să ne întoarcem, să ne pocăim.

Hristos în faţa lui Pilat răspunde,
Şi la preoţi adevărat le-a spus,
Cu preţul vieţii, Domnul nu se-ascunde,
Căci El e adevărul sfânt de sus.

Ce facem noi trecând prin strâmtorare?
Vom spune adevărul, sau minţim?
Minciuna e să ştiţi şi lepădare,
De frica morţii noi tăgăduim.

Apostolul s-a blestemat pe sine
Că nu-L cunoaşte, însă a minţit,
Şi doar atunci când a cântat cocoşul,
De Domnul lui din nou şi-a amintit.

Nu poţi cu firea, dând cu pumnul frate,
Să biruieşti minciuna celui rău,
Căci izbăvirea noastră de păcate,
E prin Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Dar ce e rău, e că împotrivirea
Ne poartă-n valuri greu de biruit,
Când omul vrea cu mintea şi cu firea,
Să lupte, şi să fie mântuit.

Sărmanul Petru s-a convins la urmă,
Că vitejia nu e un pumnal,
Căci numai Domnul ne va trece marea,
Şi vom ajunge dincolo, la mal.

Nu mai ştirbiţi lucrarea mântuirii
Cu tot ce e străin şi omenesc,
Lăsaţi-vă de gândurile firii,
Şi cereţi harul Tatălui Ceresc!

Prin adevăr, prin focul Cincizecimii,
Să mai topim gheţarii din popor!
Să cerem fraţi, puterea înnălţimii,
Să cerem de la Domnul ajutor!

Să ridicăm ologii de pe vatră
Prin Duhul Sfânt, aşa ca la-nceput!
Să schimbe Domnul inima de piatră
La toţi aceia care au crezut!

Să scoatem „baalii” toţi din adunare!
Pe-acei ce vin cu prefăcătorii!
Să cerem de la Domnul cercetare!
Să ne trimită ploile târzii!

Ne-am săturat de cloaca cea amară,
De ape tulburi care-mbolnăvesc,
Avem nevoie de lumină clară,
Şi de puterea Tatălui Ceresc!

Veniţi să spunem lumii adevărul!
Să spunem şi la fraţi ce-i de făcut
Să ne întoarcem la Mântuitorul!
La dragostea dintâi, de la-nceput.

Să părăsim minciuna şi păcatul,
Căci Domnul vine, fraţilor, curând!
Să stăm în aşteptare, în veghere,
În adevărul Domnului umblând

Te poţi lăsa sărmane de minciună,
E foarte greu, dar cere ajutor!
Căci adevărul ne va da cunună,
Dar mincinoşii în pedeapsă mor.

Şi vai, în câte feluri se mai minte!
Minciuna e un mare dicţionar,
Şi glumele sunt tot minciuni scornite,
Aruncă-le te rog din buzunar!

Nu-ţi face listă să le pui în frunte,
Sau pe la mijloc, când ai predicat,
Căci glumele şi vorbele uşoare,
Sunt tot minciuni, ce tu le-ai strecurat.

Şi predica din prefăcătorie,
Să mă iertaţi, ea nu revarsă har,
Sărmanul om se luptă şi nu ştie,
Că toată truda lui e în zadar.

Şi rugăciunea, şi cântarea, frate,
Doar de pe buze, n-are mângâieri,
Din inimă, lucrările predate
Ne-aduc de sus dumnezeieşti puteri.

Precum se vede, omul vechi e ciumă,
El este condamnat la răstignit,
De fapt, păcatul care îl sugrumă,
Acesta trebuieşte pedepsit.

Dar noi îl punem pe altar să steie,
Îl respectăm pe omul cel firesc,
Şi-i cerem adevăruri să ne deie,
Dar bieţii oameni nu se pocăiesc.

Şi uite-aşa, nădejdi înşelătoare,
E masa noastră deseori, să ştiţi,
Căci ne hrănim cu lucruri pieritoare,
Şi ne-nşelăm că suntem mântuiţi.

Vorbim adesea şi despre răpire,
Şi slava-n care o să locuim,
Dar pocăinţa pare rătăcire,
Căci nu ne place să ne pocăim.

Cămilă dragă, acul e subţire,
Cum vei străbate, ştie Dumnezeu,
Voi fraţi zgârciţi, Isus Hristos vă spune
Că veţi ajunge-n ceruri foarte greu.

Şi cei săraci, mai mint şi ei de frică,
Şi caută adăpostul în minciuni,
Nu prin minciună omul se ridică,
Ci când înalţă sfinte rugăciuni.

Şi-acei a cu păcatele ascunse,
Pe jumătate le-au mărturisit,
Şi uită că-naintea Celui Veşnic
Orice păcat va fi descoperit.

Precum se vede, nu-i nici o scăpare,
Doar adevărul ne va izbăvi!
Căci nu există ascunziş sub soare
În care noi scăpare vom găsi.

Şi-apoi de ce să fugi? când Domnul cheamă
Să ne lăsăm de lanţul cel străin!
Căci unii strigă: „Ajutor! Salvare!”
Dar de minciună încă se mai ţin.

Deschide Doamne ochii prin credinţă!
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt!

Şi-atunci nădejdea nu ne mai înşeală,
Când noi prin Duhul suntem ancoraţi,
În locul unde nu e îndoială,
În locul sfânt, cu-acei răscumpăraţi.

Afară vor rămâne mincinoşii
Şi cine a iubit ce e păcat,
În ceruri vor ajunge credincioşii
Ce adevărul veşnic l-au păstrat.

Dionisie Giuchici

Pregateste-te

O, tu biserica aleasa,
Biserica a lui Hristos,
De ce nu vrei s-ajungi acasa,
Crezi ca intarziu fara rost?!
Ti-am dat un timp de propasire
Ca sa te marturisesti,
Dar tu te-afunzi in nepasare
Si ceri minuni Dumnezeiesti.
De ce nu vindec ca pe vremuri,
Te-ntrebi in gandul tau mereu,
Dar cum sa vindec cand spre ceruri,
Nu vi cu post si rugaciune ,
Ci doar cu cereri in minune.
Daca ai putea privi o clipa,
Din tronul Meu de Slava-nalta,
Te-ai pregati mai mult la lupta,
Cand cel viclean te inconjoara,
Caci semnele sunt foarte clare!
Eu vin curand!, cum te gasesc?
Iubind, jertfind, in asteptare?!
Asa Eu vreau sa te-ntalnesC!

Racz Anamaria

O inimă tare

“Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” (Psalmul 27.14)

Da, nădejdea noastră să fie în Domnul; El este vrednic de a fi nădejdea noastră şi El nu va lăsa să fie dat de ruşine, sufletul care se încrede în El.

Aşteptarea noastră să fie fără teamă (neclintită). Să nădăjduim că Dumnezeu ne va da o mare izbăvire şi să fim gata să-L lăudăm pentru aceasta.

Făgăduinţa care este în stare să ne încurajeze este la mijlocul versetului; “îmbărbătează-ţi inima”. Ea merge drept în punctul care are nevoie de ajutor, în centrul fiinţei noastre, care este inima noastră. Dacă inima este sănătoasă, totul va merge bine. Inima are nevoie de linişte şi odihnă şi ea primeşte acestea după ce va fi fost întărită. O inimă tare rămâne liniştită şi încrezătoare şi răspândeşte puterea sa în toată fiinţa noastră.

Cine poate să pătrundă până la izvorul ascuns al vieţii, adică până la inimă, ca s-o întărească, decât numai Dumnezeu, care a zidit-o. Dumnezeu este plin de putere şi poate să dea această putere celor ce nu o au. Fiţi dar cu inimă, căci Domnul vă va face parte de puterea Lui, astfel să fiţi liniştiţi în timpul furtunii şi bucuroşi în necaz.

Cel ce a scris aceste rânduri poate să spună ca şi David: “Nădăjduieşte în Domnul.” El a făcut acest lucru şi ni-l spune şi nouă, căci el a învăţat dintr-o lungă şi adâncă experienţă că este bine pentru om să nădăjduiască în Domnul.

Charles Spurgeon