Dragostea Cerească

Dragostea, un sacru nume, o îmbrac ca o neprețuită haină
Este iubirea care se naște din Cerul Sfânt, în aprinsă taină
Umple inimi goale de iubire, pătrunde adânc cu putere
Înfiripează iubirea de oameni, în loc de suferință și durere.

Dragostea, stă ascunsă-n taină, în copacii din pădure și-n floare
În trilul de ciocârlie, în ape line și reci, în liniștitele izvoare
Toată natura, din Universul infinit, în roua curată de dimineață
În picuri de ploaie timpurie, să ude iarba însetată, la o nouă viață.

Dragostea, dă totul, nu ține dușmănie, iartă totul, ea, nu urăște
Te îmbărbătează-n viață, este mereu cu tine, la rău, nu se gândește
Te ajută, îți dă povață, te încurajează, de iubire mereu îți spune
Când greul vrea să te doboare, sau nu găsești îndemnuri bune.

Dragostea, este izvorul vieții, este dreaptă, nu minte, nu înșeală
Pentru lume este o enigmă, nu o cunoaște, o iubește cu îndoială
Face bine la toți oamenii, fără murmur și cârtire, o iubire adevărată
Șterge totul, iartă totul, curăță în adâncime, orice tină, orice pată.

Dragostea, înfruntă apele-n furtună, trece peste falnicii munți
Trece peste pustiuri arzătoare, suferă cununi de spini pe frunți
Dragostea, poruncește mării să tacă, stăvilește valuri de ură însetată
Dragostea, rămâne veșnic vie, Stânca de granit, nu piere niciodată.

Dragostea, este din Cer lăsată, Dragostea este însăși Dumnezeu
E dragostea…  agape…  îl scoate pe om din beznă, îi șterge eul său
Numai cei născuți din nou, vor avea Dragostea lui Isus, cea adevărată
Dragostea, te duce în Ceruri sus, curați, fără tină, fără pătă.

Stelian Ciobanu 

Reclame

Veghere

Ce vă zic vouă, zic tuturor: ”Vegheaţi! ” Mc: 13:37.

Să ținem candela aprinsă
În orice timp, în orice ceas,
Iubirea-n jar, mereu aprinsă –
Nu e timp, mult n-a rămas

Și-n Țara veșnică a splendorii,
În străluciri de nedescris,
În ceasul hotărât, când Zorii
Vor ridica pe-aripi de vis

Vom fi, vom fi pe veșnicie
Cu al nostr’ Mântuitor Isus –
Tărâm în cânt și-n bucurie
Și-n melodii, ce grai n-a spus!

Curând, curând se-arată zorii –
Veghere oricând, oricând veghere!
Curând, curând se-arată zorii –
Priveghere, priveghere!

Cu gândul în ceresc Cuvânt,
În haine albe, sclipitoare,
Prin Miel Victorios, Preasfânt
Să fim raze vii de Soare

Ce luminează, luminează
În amurg, în noapte-n zori de zi!
Mie-mi spun și oricui: ”Veghează! ”
Timp nu-i mult, ceasu-i târziu…

Lidia Cojocaru 

Dragostea, este totul

Dragostea, un sacru nume, o îmbrac ca neprețuită haină
Ea, este iubirea care se naște din Cer, într-o aprinsă taină
Umple inimi goale de iubire, pătrunde adânc cu putere
Înfiripează iubirea de oameni, în loc de suferință și durere.

Dragostea, stă ascunsă în taină, în copacii din pădure și în floare
În trilul de ciocârlie, în ape line și reci, și liniștitele izvoare
În natura din Universul infinit, în roua rece de dimineață
În picurii de ploaie târzie, să ude iarba însetată, la o nouă viață.

Dragostea, dă totul, nu ține dușmănie, iartă, ea nu urăște
Te îmbărbătează în viață, este mereu cu tine, răul nu gândește
Te ajută, îți dă povață, te încurajează, stă gata să te adune
Când suferința vrea să te doboare, și nu găsești îndemnuri bune.

Dragostea, este izvorul vieții, este dreaptă, ea nu minte și nu înșeală
Pentru lume este o enigmă, nu o cunoaște, o vorbește cu îndoială
Face bine cu desăvârșire, fără murmur și cârtire, o iubire adevărată
Șterge totul, curăță în adâncime, orice tină, orice urmă de pată.

Dragostea, înfruntă apele în furtună, trece peste falnicii munți
Trece peste pustiuri arzătoare, suferă cununi de spini pe frunți
Ea poruncește mării să tacă, stăvilește valuri de ură însetată
Rămâne veșnic vie, Stânca de granit, ea nu piere niciodată.

Dragostea, este Cerul sfânt, izvorul vieții este Dumnezeu
Ea este puterea divină cerească, în tot Universul Său
Dragostea, este Isus cel înviat, El, ne-a dat în dar, mântuirea
Ea, rămâne în veci, cea mai mare, Isus, este pe veci iubirea.

Stelian Ciobanu

A fi curat …

 

Mijlocul să vă fie încins,
și făcliile aprinse. Luca 12: 35

Vrei să fii curat-
Lucește, ca o stea!
Nimic ce- i întinat-
‘Nainte să nu- ți stea.

Vrei să fii curat-
Fii neprihănit!
Fugi de ce- i păcat,
Stai în ce- i sfințit.

Vrei să fii curat-
Pe jertfă pune preț!
Ai fost răscumpărat-
Fii demn cu orice preț.

Vrei să fii curat-
Urmează- l pe Isus!
Fiu cu adevărat,
Prinț- Celui de sus.

Veghere, doar veghere,
‘N tărie- neclintit!
Tot, ce-i praf și piere-
De inimi dezlipit.

Fii o stea nestinsă,
Lucește ne- ncetat,
Inimă aprinsă,
Fiu de împărat!

Lidia Cojocaru

“Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

 

  • În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune
    un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului
    în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi
    fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989.
    În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin,
    roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul
    intelectual.
    Ligia Seman şi lumea din romanele sale
    Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în
    anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999),
    “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un
    volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii
    biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a
    personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă
    o notă romantică naraţiunii.
    „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”
    „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea.
    Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne
    demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii,
    a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un
    test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a
    maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare
    materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
    O istorie de viaţă
    Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire.
    Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său.
    Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult
    accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice.
    Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea
    şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie
    autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai
    acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos,
    răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era
    lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui
    fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar
  • apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor
    gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
    În căutarea sensului propriei existenţe
    Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin
    intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui
    Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor
    schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi
    Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt
    capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof,
    comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat
    pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei
    fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului
    sentimente şi gânduri contradictorii.”
    Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire
    Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate
    crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica
    deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite
    – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în
    primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul
    acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea
    prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie
    excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese
    totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în
    tot ce îndurase.”
    Moravurile unei societăţi
    Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În
    paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali,
    tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea
    regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a
    conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există
    nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de
    copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi
    păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce
    este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul
    căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.
  • „O stea veşnică pe firmamentul Universului”
    Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe
    cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în
    viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat
    niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om.
    Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei
    pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt
    simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri
    în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă
    stea a lumii acesteia.”
    În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face
    uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte
    romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru
    care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte.
    Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii.
    Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura
    comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu
    ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este
    amar şi plin de

    suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere.
    Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în
    urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice
    Octavian D. Curpaş
    Phoenix, Arizona

 

 

Ai de-a face cu Dumnezeu

“Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu-l voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om.” (Osea 11.9)

Aşa ne face cunoscut Domnul, cum iartă El în credincioşia Sa. Poate că cineva este urmărit de gândul că L-a supărat pe Dumnezeu şi se simte ameninţat de o grabnică osândă. Ei bine, bazat pe acest cuvânt, să nu dispere. Domnul vă pofteşte acum să cercetaţi căile şi să vă mărturisiţi păcatele. Dacă ar fi un om, de mult v-ar fi omorât dintr-odată. Dar Dumnezeu nu lucrează aşa, căci “cât sunt de departe cerurile de pământ, atât de departe sunt caile sale de căile noastre şi gândurile Sale de gândurile noastre”.

Pe bună dreptate, socotiţi că Dumnezeu este mâniat pe dv., dar “El nu păstrează mânia pentru totdeauna”. Dacă vă întoarceţi de la păcat şi priviţi la Domnul Isus, Dumnezeu Se va întoarce de la mânia Sa. Pentru că Dumnezeu nu este un om, este încă iertare pentru dvs. chiar dacă aţi fi adânciţi până peste cap în fărădelege. Doar aveţi de a face cu Dumnezeu, nu cu un om aspru. Nici o fiinţă omenească nu v-ar mai răbda: aţi fi obosit chiar pe un înger, cum aţi întristat amar pe tatăl dvs.; dar Dumnezeu este încet la mânie şi îndurător. Puneţi-L la încercare. Mărturisiţi-vă Lui păcatele, părăsiţi-vă căile şi veţi fi mântuit.

Charles Spurgeon