Dă-ne Doamne apă rece … !

Dă-ne Doamne apă rece
Când ne bate-un Soare-aprins!
Dă-ne-un vânt de nota zece
Când căldura-i de nestins,

Dă-ne Har şi Liniştire
Când mai suntem supăraţi!
Dă-ne Pace şi Iubire
Când nu ştim să mai fim fraţi,

Şi mai fă căldură-n toamne,
Când vreun frig ne-a potopit,
Ca să-Ţi mulţumim, o Doamne-n
Rugăciuni de neoprit!

Horia Costina 

Ce-mi doresc în noul an….

Ce-mi doresc în noul an?
E normală întrebare
Să aplic cerescul plan,
Să slujesc mai cu elan,
Cu mai multă-ncredințare.

De-i nevoie de schimbări
Pregătit sunt de-acțiune
Vreau frumoase întâmplări
Ce-aduc binecuvântări
Și progres în misiune.

Fără ajutor de Sus
Doar eșec va fi lucrarea
Dar de fac ce-a zis Isus
Știu că nu voi fi exclus
De la tot ce dă Salvarea.

Îmi doresc tot ce El vrea
(Domnul gloriei divine)
Când mustrare vrea să- mi dea
Să o port, da, voi putea
Știu că haru-i mă susține.

Dorul ce mă arde-acum
Când un nou an se arată
Nu-i dorință de consum
Ci mă-ntreb O, Tată cum
S-am trăirea consacrată?

Când El spune “Mergi!”, să merg
Oriunde ar fi să fie
Iar de trebuie s-alerg
Lacrimi pe obraz să șterg
Să mă duc cu bucurie.

Ce-mi mai doresc doriți și voi
Strânse legături cu Cerul
Nicicând să nu dăm înapoi
Ci să-nfruntăm orice șuvoi,
Să fie tare caracterul.

Să fie hărnicie-n lan
Cum n-a fost niciodată
Să-nvingem zbuciumul uman
Și sentimentul inuman
Și firea toată… toată.

Nu, nu e vis ci-i dor aprins:
Iubirea să sporească
Să știm că zilnic ne-a cuprins
Cu glasu-i dulce și distins
Din Patria cerească.

Și câte doruri ar mă fi
În rugă împletite!
Spre Tatăl Slavei s-or sui
Și El le va învrednici
Să fie împlinite.

George Cornici

Nu smulgeți voi neghina!

Motto: „”El a răspuns: „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta.”
Și robii i-au zis: „Vrei dar să mergem s-o smulgem?” „Nu”, le-a
zis el,”ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul
împreună cu ea””. Amin! Matei 13:29-30.

Încă de la începuturi șarpele viclean
L-a amăgit pe om să cadă-n vină
Și oamenii – de la acel strămoș, Adam –
Toți s-au născut, din neam în neam,
Purtând în inimă sămânță de neghină.

De aceea, Doamne, în ogorul semănat
Cu sămânță de înțelepciune și lumină,
Pe lângă grâu, bogat în spice și curat,
Din acea sămânța zămislită din păcat
S-au înmulțit în holdă fire de neghină.

Văzând că-s multe, Doamne, am gândit
Să smulgem firele acelea de neghină;
Dar prin Cuvântul Tău ne-ai amintit
Căci odată cu neghina am fi nimicit
Și grâul – mai plăpând la rădăcină -.

Așadar, și neghina, cu grâul împreună,
Să o lăsăm să crească dinadins…
Că îngerii la seceriș sunt cei ce o adună
Legată în snopi… Pe urmă au s-o pună
Să ardă-n veci într-un cuptor aprins.

Noi nu putem alege grâul de neghină –
(Și oameni fiind, suntem părtinitori)
Că prea se împletesc la rădăcină…
Dar pentru secerișul care va fi să vină
Tu vei trimite îngerii secerători.

Noi ne pripim și judecăm după vedere
Și adesea judecata noastră e greșită;
Dar îngerii Tăi sunt cei ce au putere
Să vadă dincolo de tot ce e părere,
Și alegerea ce-o fac va fi desăvârșită.

Unde-i desăvârșire nu-i loc de tocmeală
Căci judecata Ta-i dreptate și lumină!
Iar la seceriș, când da-vom socoteală,
Se va cunoaște atunci, fără sminteală,
Cine e grâu… Și cine e neghină.

O, Doamne, Te rugăm cu multă umilință
Curățește-ne de tot ce este rău în noi!
Că răul și păcatul mereu ne amenință,
De-aceea în viața noastră de credință
Avem de dus un necurmat război.

Știm că Tu nu nimicești vreodată
Pe cel rău, lovind și-n cel nevinovat…
Tu ocrotești un suflet fără pată –
Aceasta-i mântuirea Ta adevărată:
Să nu se piardă nici un bob de grâu curat!

În Tine avem viața, mișcarea și ființa,
Și crezul în iubirea Ta fără hotar…
Și-avem nădejdea, dragostea, credința,
Care-s treimea ce sfințește pocăința
Și grâul ce ajunge-n veșnicul Grânar.

Ioan Vasiu 

Pași spre Înviere

De vrei să calci pe urmele ninsorii
Chiar și-n Aprilie, când din copaci a nins,
Să mergi tăcut, cu sufletul aprins
Căci e omătul cald al Sărbătorii!

E Paștele… ca un sărut divin
Căzut pe fruntea dimineții tale,
Când roua ni se sparge în cristale,
De iarba crudă, câtuși de puțin.

Respiră adânc și crinii noi – născuţi
De dincolo de ziduri și ferestre,
Când nopțile ne scapă din căpestre,
Ca niște murgi, prea tineri și micuți.

Măsor pe umeri un potop de flori
Ce s-au ascuns timide și năuce,
De-un Trandafir, Ce-a sângerat sub cruce,
Sub cerul înțesat cu nori.

Ne-a mai rămas un boț de ziuă albă
Ce pâlpâie în florile de nalbă! …
Iar din altoiul vremii și-al tăcerii,
Au înfrunzit și pașii Învierii!

Viorel Balcan Valentin

Mereu cu mine

Ai colindat cu mine anotimpuri,
Mă mângâiai cu orice fulg de nea;
Sub soarele aprins, ce scăpăra,
Zburăticeai răcoarea-n mii de nimburi
Și-o așezai duios pe fruntea mea.
Când cu parfum de roze mă-nveleam,
Erai acolo? Nu Te cunoșteam.

M-ai însoțit pe drumul de costișă,
Prin spinii mulți, pe care i-am crescut
Și-ai sângerat, Stăpâne, și-ai văzut
Cum moartea-nghite calea mea piezișă
Iar cel salvat de Tine e pierdut.
Când gropi nimicitoare ocoleam,
Erai cu mine? Eu nu Te vedeam.

M-a prins de-atâtea ori dezamăgirea,
Trădat cumplit și judecat amar,
Cu vini trecute și prezent murdar;
Îmi răsuna în minte osândirea
Ca pocnetul lopeții de gropar.
În umbra nopții-ades mă tânguiam –
Vorbeai cu mine? Nu Te auzeam.

În locuri decăzute mă-nsoțeai,
Cu pas târât, cu inima în bernă
Și-n jurul Tău, grămada din tavernă
Îl înjurau pe Sfântul din Sinai –
Ei, bieți pierduți în moartea cea eternă.
Sub cerul înroșit păcătuiam.
Erai acolo? Doamne… nu știam!

Cândva Te-am întrebat dacă mă știi,
De sunt și eu măcar un oarecine;
Și ai privit atât de blând la mine,
Că mi-au rămas cuvintele pustii!
Când Te-am văzut, umil, căzut, bătut,
Ucis pe cruce pentr-un boț de lut,
Atunci am plâns… și-atunci Te-am cunoscut!

Viorica Mariniuc 

Izvorasul

Din adânc, adânc de inimi
Şi din tainiţe ascunse
Unde nu gândise nimeni,
Unde nimeni nu ajunse,

Dintr-un dor aprins de viaţă
Şi avântul spre lumină
A ţâşnit în dimineaţă
Izvoraşul mic din tină.

O gândire străvezie
Răsări din întuneric
În crăie de tărie,
Într-un veac de stei puternic.

L-au privit statui cu fală
Din înaltul împietririi
Când spunea el cu sfială
Sentimentele iubirii.

Îl scrutară porţi cărunte
Ca pe-o glumă slabă-n stare
Şi şi-au tras căciuli pe frunte
Să nu vadă-n pâclă Soare.

Se porni izvoru-ndată
Cu înţelepciuni de şarpe
Şi blândeţea delicată
A hulubului, pe ape.

Tot înconjurând întruna
Fără un sfârşit să vadă
Străbătându-şi văgăuna
Din cascadă în cascadă.

Şi s-a smuls din piatră-n piatră
Căsăpindu-se prin colţuri
Negăsind în cale-o vatră
Cu-arcuirea mândră-a bolţii.

Până când, în libertate,
A ieşit în câmp de luturi
Pornind buzelor crăpate
Răsăriri de începuturi.

Stropind setea pocăinţei
Cu-o răcoare de izbândă
A dat visului seminţei
Adăpare slobozindă.

S-au înaripat petale,
Ierbi porniră să-nverzească
Lăsând cântecul de jale
În credinţa pământească.

Pe gingaşe firicele
Porni viaţa să-şi ridice
Floricelele de stele,
Legănările de spice.

Imnul Dragostei plăpânde
Ghiocel strigă în lume
De pe apele sărinde
Alungate de pe culme.

Că o vale vestegită
Ochii îşi frecă de-argilă
Avântându-se-ndârjită
Înspre viaţă de la milă.

Pe cuvânt de ape repezi
Începu să se înalţe
Înviind morminte-n lespezi
Cu lăstarii de speranţe.

Până-ajunse-n munţi de vază
Ce izvoare risipiră
Că în ploile de rază
Bolovanii înfloriră.

Victor Bragagiu

Oameni alesi

“…te-am lămurit în cuptorul urgiei.” (Isaia 48.10)

Acest verset a fost pus multă vreme pe perete în faţa ochilor autorului şi, mai mult decât a fi privit, el a fost săpat în inima sa. Ca să fii ales de Dumnezeu nu este lucru neînsemnat. Pe aceia pe care Domnul I-a ales, îi face într-adevăr oameni aleşi. A fi alesul lui Dumnezeu valorează mai mult decât a fi alesul unei naţiuni întregi. Aşa de mare este acest dar, încât, pentru câteva neplăceri care s-ar putea să-l însoţească, ar trebui să fie primit cu bucurie, tot aşa cum evreii mâncau mielul pascal chiar dacă era însoţit de ierburi amare. Astfel noi alegem cuptorul, pentru că în el Dumnezeu ne alege.

Noi suntem aleşi ca popor întristat, nu ca popor înfloritor, aleşi în cuptorul cel mare şi nu în palat. În cuptor, frumuseţea este veştejită, eleganţa distrusă, puterea slăbită, slava apusă, dar aici sunt descoperite tainele dragostei veşnice şi aici se face alegerea. Aşa a fost şi cu noi. În timpul încercărilor grele, Dumnezeu Şi-a îndreptat spre noi chemarea, Şi-a întărit alegerea şi ne-a dat siguranţă. Atunci am ales noi ca Domnul să fie Dumnezeul nostru şi El a arătat că noi suntem în mod hotărât aleşii Săi. De aceea dacă azi cuptorul ar fi încins de şapte ori mai mult, noi nu ne-am teme deloc, căci Fiul lui Dumnezeu va merge cu noi în mijlocul focului aprins.

Charles Spurgeon