Măreţie şi splendoare

Mă plec în faţa măreţiei Tale sfinte
Şi recunosc Domnia Ta, în viața mea
Ascultă glasul meu şi dă-mi cuvinte
Să preamăresc deplin lucrarea Ta.

Tot ce ai creat, e o splendoare
E măiestria unui mare arhitect
Cu mâna Ta, ai aşezat hotare
Şi toate se supun si se opresc.

Tot universul stă în închinare
În fața unui Creator desăvârşit
Înconjurat de Slavă şi onoare
De frumuseți, ce nu mai au sfârşit.

Când ochii Tăi privesc întinsul zării
Iar soarele răsare, chiar din mări
Apoi se ascunde, după culmea văii
Recunoscând a Tale mari puteri.

Se închină astrele în faţa Ta Stăpâne
Şi stele cad din cer, când le priveşti
Când sutele de galaxii, le chemi pe nume
Şi toate-ți spun: O cât de mare eşti!

Venim şi noi cu coru-ntreg de astre
De galaxii, de stele şi de nori
Alături de luceferii de dimineață
Te preamărim de seara, pâna-n zori.

Şi-n fiecare zi te adorăm Stăpâne
Căci viaţa noastră, Tu ai Luminat
Prin soare, ce răsare şi apune
Pe bolta unui cer inmaculat.

Cu apele ce izvorăsc din stâncă
Şi satură atâţia însetaţi
Iar, roua dimineţii se proşterne
Peste câmpii şi peste munţi înalţi.

Cu toată strălucirea bogăției
Şi atâtea frumuseți, ce ai creat
Minunea ce cuprinde-adâncul mării
Prin toate Doamne, Tu eşti Lăudat.

Iar, într-o zi când vom ajunge acasă
Splendori, ce mintea noastră n-a visat
Şi frumuseţi ce ochiul nost de carne
Să vadă pe pământ, nu i-a fost dat.

Dar, când lumina razei Tale sfinte
Va transforma deplin fiinţa mea
Te voi privi în toată Măreția
Şi voi slăvi în veci Lucrarea Ta.

Ion Popescu 

Răbdare

Răbdare,
când ochii tăi nu văd  departe,
când drumurile-ți par deșarte,
când n-ai primit răspunsuri clare,
când apele nu-s dulci, ci amare.

Răbdare,
când parcă-ntârzie promisiunea,
când n-ai primit încă viziunea,
când soarele nu vrea să iasă,
când simți povara că te apasă.

Răbdare,
când binele nu-i luat în seamă,
când lumea-i crudă și infamă,
când pâinea ți se-ntoarce piatră,
când focul nu se aprinde-n vatră.

Răbdare,
când  râurile stau să sece,
când veselia vrea să plece,
când ascultarea-i rebeliune,
când răul vrea să se răzbune.

Răbdare,
când încercarea e prezentă,
când pacea lumii e absentă,
când alții și-au pierdut credința,
când frica le-a curmat voința.

Răbdare,
când n-ai primit încurajare,
când rana încă te mai doare,
când tot ce-i sfânt e teorie,
când ochiul, plânsul nu-l mai știe.

Răbdare,
când așteptarea e prea lungă,
când timpul pare să n-ajungă,
când roata vieții se grăbește,
când tinerețea se-ofilește.

Răbdare,
când nu mai poți și aștepți finalul,
când barca ta dorește malul,
când știi că n-ai să pierzi, ci mare
va fi răsplata-ți prin răbdare.

Lucian Cazacu 

Prezenta Ta

Cand apele-nspumate in rauri de-ncercare,
Imi tulburau credinta si ma tineau pe mal,
In boli, in suferinta si in furtuni pe mare,
Mi-ai coplesit fiinta, cu pace si-ndurare,
Erai prezent, acolo, in fiecare val.

Cand umbre reci si negre, prin vaile de plangeri,
Ma urmareau adesea, zi dupa zi, ceas dupa ceas,
Tu ai trimis indata sa imi slujeasca…ingeri,
Si am simtit in suflet Dumnezeiesti atingeri,
Erai prezent, acolo, la fiecare pas.

Cand munti cu piscuri ‘nalte au fost in drumul meu,
Si imi soptea ‘ndoiala; “Nicicand nu o sa-i treci!”
Cand eram trist si singur, impovorat de greu,
Tu imi zambeai in taina prin flori si curcubeu,
Erai prezent, acolo, cu mine pe poteci.

Cand ploi cu lacrimi multe obrazul mi-l uda,
Si navalea in viata-mi potop dupa potop,
Cand deznadejdea, frica-n suvoi ma inunda,
Tu imi dadeai putere, simteam Iubirea Ta,
Erai prezent, acolo, in fiecare strop.

Cand noaptea-n bezna crunta, ma urmarea iar vina,
Si cand cei dragi din juru-mi simteam ca ma tradeaza,
Cand spinii de pacate imi napadeau gradina,
M-ai imbracat in Haru-Ti, mi-ai aratat Lumina,
Erai prezent, acolo, in fiecare raza.

Tu esti la fel si astazi, Acelasi, Vesnic, Neschimbat,
Cuprins de doruri sfinte, ma-nchin si Te astept,
Se-apropie Sarbatoarea si clopotele bat,
E iarasi Dimineata, Hristos a inviat!
Tu esti prezent de-a-pururi, esti Viu la mine-n piept!

Alexandru Marius 

El binecuvântează lucrurile obişnuite

“Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele.” (Exodul 23.25)

Ce făgăduinţă! A-i sluji Domnului înseamnă deja o mare mângâiere; dar câtă cinste, câte binecuvântări se adaugă la ea când noi înşine suntem cu totul predaţi Lui! Domnul Isus a luat pâinea şi a binecuvântat-o; şi pâinea pe care noi o mâncăm este binecuvântată. Domnul binecuvântează apa pe care o bem, făcând-o mai bună decât cele mai bune vinuri care îi înveselesc pe oameni; fiecare picătură din ea poartă o binecuvântare. Binecuvântarea dumnezeiască se revarsă peste omul lui Dumnezeu în toate lucrurile şi rămâne cu el în tot timpul.

Şi ce dacă am avea numai pâine şi apă? Chiar şi atunci, am avea pâine şi apă binecuvântate. Iar pâinea şi apa nu ne vor lipsi. Şi este de ajuns să le avem, pentru ca Dumnezeu să le binecuvânteze. În Exod. 23.15 scrie: “Pâinea şi apa ta nu-ţi va lipsi”.

Cu Dumnezeu la masa noastră, noi nu numai că cerem binecuvântarea, dar o şi avem. Nu numai la altar, dar şi la masă El ne binecuvântează. El însuşi slujeşte celor ce îi slujesc bine. Această binecuvântare a mesei noastre nu este o datorie, ci un har. În adevăr, este un întreit har: El ne acordă harul de a-I sluji, prin harul Său ne hrăneşte cu pâine şi apoi, în harul Lui, El ne-o binecuvântează.

Charles Spurgeon

Tu nu esti ca o piatra

Tu nu eşti ca o piatră într-un râu
Ce stă în calea apelor ce trec
Lăsându-te  mereu fără de brâu
Şi fără viaţă, şi mai gol, mai sec.

Tu nu eşti ca o piatră într-un drum
Ce e călcată de orice picior
Ce arzi în flăcări fără nici un fum
În zilele încercării în cuptor.

Tu nu eşti ca o piatră pe un ogor
Ce an de an, tristeţea o răpune
Când secerişul pleacă cu al lui nor
Şi ea rămâne singură-în păşune.

Tu nu eşti ca o piatră într-un pustiu
Popas doar de-o clipă pentru fiare
Ce se ascund de focul auriu
Găsind o umbră fără de răcoare.

Tu nu eşti ca o piatră într-un ocean
Ce împărăţeşte adâncul nemilos
Ce nu-i atinsă nici de daltă, nici ciocan
Şi într-un zid, n-ar fi de vreun folos.

Tu nu eşti aceea piatră de pe munte
Ce pe înălţimi stă ca învelitoare
Adăpostind adesea pe a ei frunte
Nori ce ascund o slavă trecătoare.

Tu nu eşti acea piatră de adăpost
Ce ascunde în ea plăcerile murdare
Ce întinează  acum tot ce a fost
Cândva curat, prin jertfa de iertare.

Tu nu eşti piatra care a fost  sculptată
Să porţi în tine, un chip necunoscut,
Un nume doar, ce n-are viaţă
O umbră, a chipului de lut.

Tu eşti o piatră de topaz
O piatră încercată
Prin bucurii, şi prin necaz,
Din cer, eşti prelucrată.

Tu eşti  piatra cea de hrisolit
A şaptea piatră de podoabă
Şi, ori şi cât ai fi de prigonit,
Tu îţi aduni în cer, comori de slavă.

Tu eşti ca piatra de iaspis
Şi în zid, şi-n temelie
Biruitor de îi fi, e scris,
Vei străluci o veşnicie.

Şi tu, safir şi crisolit,
Beril şi crisopraz,
Veţi străluci în infinit
Departe de orice necaz.

Şi voi, ca nişte pietre vii
Sunteţi zidiţi să fiţi o casă
Ce va străbate veşnicii
De glorie împărătească.
Muresan Ciprian,

Pocăinţa e preţioasă

“Acolo vă veţi aduce aminte de purtarea voastră şi de toate faptele voastre cu care v-aţi spurcat; şi vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina tuturor fărădelegilor pe care le-aţi făcut.” (Ezechiel 20.43)

Când Domnul ne-a primit şi ne-a dat pace şi siguranţă, tot El ne-a adus la pocăinţă de toată vinovăţia purtării noastre rele faţă de El. Atât de preţioasă e pocăinţa, încât o putem asemăna cu un diamant cu cele mai frumoase reflexe, şi ea este înfăţişată ca una din urmările cele mai sfinţitoare ale mântuirii. Acela care primeşte pocăinţa este Acelaşi care o produce în noi. Această pocăinţă lucrată de El, nu are gustul ”de ierburi amare” ci acela al ”prăjiturilor cu miere”, cu care îşi hrănea poporul Său. Cunoaşterea iertării prin vărsarea sângelui şi a harului nemeritat este cea mai bună înţelegere care să topească o inimă de piatra.

Ne simţim cu inima împietrită? Să ne gândim la legământul de dragoste şi vom ajunge să părăsim păcatul, ba chiar să-l urâm; mai mult încă, vom ajunge să ne urâm pe noi înşine că am putut să păcătuim împotriva unei astfel de dragoste. Să venim la Dumnezeu cu făgăduinţa pocăinţei şi să-I cerem să ne ajute să ne aducem aminte şi să ne pocăim. Atunci ne-am putea bucura de întristarea sfântă. Ce uşurare ar fi revărsarea lacrimilor! Doamne, loveşte stânca sau vorbeşte stâncii, ca să poată să curgă apele!

Charles Spurgeon

Râul dătător de viaţă

“Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul…” (Ezechiel 47.9)

Apele vii din vedenia prorocului Ezechiel, curgeau în Marea Moartă şi aduceau viaţă până şi în acest loc cu apă stătătoare. Acolo unde curge harul, vine întotdeauna peste tot şi imediat viaţă duhovnicească. Harul vine în chip desăvârşit din viaţa lui Dumnezeu, care îl îndrumă aşa cum malurile îndrumă cursul apei dintr-un râu. Pe oriunde trece harul, el nu aşteaptă să vadă cum curge viaţa, ci el însuşi zămisleşte această viaţă prin undele sale dătătoare de viaţă. Oh, fie ca acest râu al harului să curgă pe toate străzile noastre şi să umple toate fundăturile; să ajungă până la casa mea şi să se ridice până acolo încât să umple toate odăile casei. Doamne, fă Tu ca această apă vie sa vină peste familia mea şi peste prietenii mei, dar să nu treacă fără să mă atingă şi pe mine. Eu am băut deja din ea, aşa socotesc, dar aş vrea să înot în ea şi să mă afund tot mai mult în această apă vie! O, Mântuitorul meu, îmi trebuie o viaţă din belşug. Vino, Te rog, la mine, până când fiecare părticică din fiinţa mea va fi înviorată. Dumnezeule viu, Te rog umple-mă cu viaţa Ta!

Eu sunt sărac şi uscat ca un lemn. Vino, Doamne şi fă-mă să trăiesc astfel, încât la fel ca şi toiagul lui Aron să pot aduce flori şi roade spre slava Ta. Întăreşte-mă, pentru dragostea Fiului Tău Isus!

Charles Spurgeon

El binecuvântează lucrurile obişnuite

“Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele.” (Exodul 23.25)

Ce făgăduinţă! A-i sluji Domnului înseamnă deja o mare mângâiere; dar câtă cinste, câte binecuvântări se adaugă la ea când noi înşine suntem cu totul predaţi Lui! Domnul Isus a luat pâinea şi a binecuvântat-o; şi pâinea pe care noi o mâncăm este binecuvântată. Domnul binecuvântează apa pe care o bem, făcând-o mai bună decât cele mai bune vinuri care îi înveselesc pe oameni; fiecare picătură din ea poartă o binecuvântare. Binecuvântarea dumnezeiască se revarsă peste omul lui Dumnezeu în toate lucrurile şi rămâne cu el în tot timpul.

Şi ce dacă am avea numai pâine şi apă? Chiar şi atunci, am avea pâine şi apă binecuvântate. Iar pâinea şi apa nu ne vor lipsi. Şi este de ajuns să le avem, pentru ca Dumnezeu să le binecuvânteze. În Exod. 23.15 scrie: “Pâinea şi apa ta nu-ţi va lipsi”.

Cu Dumnezeu la masa noastră, noi nu numai că cerem binecuvântarea, dar o şi avem. Nu numai la altar, dar şi la masă El ne binecuvântează. El însuşi slujeşte celor ce îi slujesc bine. Această binecuvântare a mesei noastre nu este o datorie, ci un har. În adevăr, este un întreit har: El ne acordă harul de a-I sluji, prin harul Său ne hrăneşte cu pâine şi apoi, în harul Lui, El ne-o binecuvântează.